Duminica Samarinencei - Sfântul Nicolae Velimirovici ( https://marturieathonita.ro/duminica-samarinencei/ )
„În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2).
Acesta nu este strigătul omului sărac și simplu, care nu are nicio cale ca să-și curățească sufletul cu înțelepciunea omenească, cunoașterea și îndemânările lumești, filozofia și arta cea lumii: cunoașterea firelor frumoase din care se țes viețile și firea oamenilor. Nu este așa; ci este strigătul trist și curat al împăratului, bogat în bogății pământești, isteț la minte, nobil în mișcările inimii și puternic în tăria și lucrările voii sale. Curățind sufletul cu toate astea, pe care le râvnește sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simțit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu niciun chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simțit în această lume, în pământ pustiu și neumblat și fără de apă (Psalm 62:3), și a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjește sufletul care are judecată și s-a trezit. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până și tot acest duh al vieții, care strălucește prin toate lucrurile făcute, dându-le viață și armonie, este întru neputință de a hrăni și înviora sufletul.
Trupul primește hrană în chip nemijlocit, care este în esență de același fel cu trupul. Trupul este din țărână și hrana pentru trup este tot din țărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se află în suferință; el este îngrețoșat și se împotrivește ca să primească hrană în chip mijlocit și această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o țară străină, printre străini.
Faptul că sufletul nu are moarte și că, în esența lui, își are sălaș în lumea cea fără de moarte, se dovedește prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulțumit într-o țară străină și că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin și nu-l poate înviora. Și chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli, ci ar spori cu siguranță. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.
Sufletul omului este viu; viu și veșnic însetat de viață; și nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viața: viața cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viață se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deșert și al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deși pentru leu nu este cântec, ci strigăt de ajutor.
„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului, ci ale călătorului însetat în pământ gol și uscat, unde nu se află apă; nu cântărețul este cel care își potrivește cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător și cu putere de înțelegere a sufletului omenesc în istoria lumii. Omule, dacă te gândești vreodată că hrana și băutura trupească pot să-ți hrănească și învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă și cele sălbatice de pe dealuri. Dacă ai trecut de această treaptă și nădăjduiești ca sufletul tău să poată fi hrănit și înviorat de înțelepciunea omului și de frumusețea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experiența și întregimea înjumătățită. Așa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiți răgetele și strigătele lumii însetate ca fiind cântece și veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora. Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă și ai simțit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili niciun lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci ești cu adevărat un om călit și pregătit, ești un om adevărat. Numai la această treaptă de sete duhovnicească nepotolită, vei înțelege deplin Evanghelia de astăzi.
Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Întreaga regiune dintre Iudeea și Galileea era numită Samaria, luându-și numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim și Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălțând acolo un jertfelnic și i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20). Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – și de aceea Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.
Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Pentru că strămoșul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuși a săpat-o și a zidit-o – așa și-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcușul dinspre Ierusalimul râpos și neroditor, Domnul S-a așezat lângă această fântână ca să Se odihnească. Ceasul al șaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era ostenit de călătorie, săvârșind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, și încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră. Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare? Pentru El, nopțile erau pentru rugăciune. Și dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare și cu descoperirea cea mai plină de învățăminte și mai mântuitoare. El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arșiței, obosit și însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieții Sale pe pământ, atât din zi, cât și din noapte, pentru binele și mântuirea noastră.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni. „Dă-Mi să beau„, îi spune Domnul. El era obosit și însetat, de unde înțelegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. Așa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni și așa cum suferea durere pe Cruce, tot așa simțea nevoia să mănânce și să bea. Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască și să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată și chiar pentru vremea întreagă a vieții Sale pământești; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; cum să fie El întru toate … să Se asemene fraților, și cum îi putea numi El frați (Evrei 2:17)? Cum ne putea învăța El suferința și îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit și îndurat El Însuși? Și apoi, biruința Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întărește și ne luminează în durerile vieții, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate și toate acestea întru cea mai mare măsură? Desigur că vine întrebarea: „Cum se face că El, care era în stare să înmulțească pâinea și să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip și să-Și potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în putere. Moise a făcut aceasta în pustie; mulți sfinți au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putință la El? El putea aceasta, dar nu a voit. El nu a săvârșit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alții. În viața Sa nu se află niciun pic de umbră de iubire de Sine. Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Își terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine. Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărțită de înțelepciunea fără margini, a insuflat și a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui și fiecare faptă a Lui din viața Sa pământească.
„Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârșitul veacurilor. „Dă-Mi să beau” ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei și Orânduitorul mărilor și oceanelor, râurilor și izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea și iubirea noastră cea bună. Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui. Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; și fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre frații Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preț. Totuși, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie, precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci așa cum cere un om de la altul, arătându-Și smerenia și fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată și săracă. În sfârșit, El face aceasta ca să ne învețe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are și datoria de a-l sluji pe altul și de a avea milă de acela.
Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Atunci, Domnul nu era numai obosit și însetat, ci și flămând, ca și ucenicii Săi. Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanități și a păzirii Sale înțelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbește despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă și nu s-ar mai fi pomenit de femeie. Totuși, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăța pe noi, așa încât atunci când vedem pe vrăjmașul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Și atunci când poporul nostru se află în vrăjmășie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmășie la fiecare om al acelui popor, ci este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.
Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Această femeie avea în vedere ceea ce era obișnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaș, ci și pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor față de samarineni și această împrejurare lămurește ura samarinenilor față de iudei. Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor și altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om și altul. Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora față de alții.
Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie. „Darul lui Dumnezeu” se poate înțelege în sens materialnic și duhovnicesc. În sens materialnic, prin „darul lui Dumnezeu” trebuie să se înțeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut și a dat omului pentru ajutor și folos. Dacă tu, femeie, ai ști că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; și că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o „pentru samarineni” sau „pentru iudei”, ci „pentru oameni”, tu scoți această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu și o dai unui om însetat ca să bea – cu și mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu. Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om și omul este darul lui Dumnezeu pentru lume. În sens duhovnicesc, „darul lui Dumnezeu” este Însuși Domnul Hristos. Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruiește pe Sine. Dacă tu, femeie, ai ști ce dar de mare preț a dat Dumnezeu iudeilor și samarinenilor, și toate celelalte popoare fără excepție, ți s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie și nu ai cuteza să te gândești la răutatea și ura dintre iudei și samarineni.
Mai mult, dacă trebuia să ți se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbește cu tine, pe care tu Îl socotești, pe dinafară, după înfățișarea trupească, un om obișnuit și, după îmbrăcămintea și vorba Sa, ca pe un iudeu, „tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie”. Prin „apă vie”, Domnul vrea să spună puterea harică și dătătoare de viață a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioșilor. „Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînțelegând nimic din aceasta, femeia spune: „Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?” Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – și fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta femeii ca un om obișnuit, lipsit de ajutor. „Apa cea vie”, atunci ca și acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puțuri și cisterne.
Dar există apă în fântână care se mai poate numi și „apă vie”, dacă fântâna primește apă de la un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se gândește la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: „Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poți face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? Strămoșul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o și a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi „apă vie” cu totul și atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. Ești Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui, și noi toți care locuim prin împrejurimi, și toți călătorii și vizitatorii, și aceasta este de multe veacuri. Și apa din această fântână nu a secat niciodată. Poți face Tu un lucru mai mare decât acesta?
În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată, pe de o parte, mândria pentru strămoșul lor Iacov; și, pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoială, chiar batjocură față de Domnul Iisus. Batjocura nu era atât de grosolană și de largă ca la învierea fiicei lui Iair – când ei râdeau de El (Matei 9:24) – dar totuși era o batjocură mijlocită și ascunsă cu dibăcie. Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni cât și de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.
Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică. Domnul nu-i răspunde femeii așa cum se așteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înțelegerii greșite dintre El și femeie, pe care femeia nu o vede. Această înțelegere greșită vine din aceea că El vorbește despre apa duhovnicească, dătătoare de viață, pe când femeia, învățată să gândească numai cu înțelegerea cea pământească, a simțurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupești. Apa cea vie despre care vorbește Domnul este dătătoare de viață, har sfânt și înviorează sufletul, ducând către viața veșnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viață intră în om și îl face de mare preț, deschide în el un izvor nesecat de viață, bucurie și tărie mare.
Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Femeia încă nu înțelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotință omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuția către altceva cu totul diferit.
Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. El spune aceasta pentru a o învăța pe femeie să-și facă socotință duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înțelept să nu facă nicio minune în fața femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător și prooroc – acest lucru având același lucrare mare ca și facerea de minuni. „Mergi și cheamă pe bărbatul tău.” Domnul știe că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neașteptată prin atotcunoașterea și dreapta socoteală a Lui.
„Cinci bărbați ai avut” – această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăție, pe care voia să o țină ascunsă: „și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineancă, O, suflet Creștin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: „Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbați? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege? Sufletul este biserică și capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creștin este Domnul Însuși. Dacă te ții numai în această lume a simțurilor, logodindu-te și însoțindu-te cu aceasta prin cele cinci simțuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeași stare de păcat și de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înșelare de la simțurile tale, de la bucuria dată de simțuri, te-ai lepădat întru adevăr de simțurile tale. Atunci, simțurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbați morți, în vreme ce ai plecat să trăiești împreună cu cel de al șaselea bărbat care nu-ți este bărbat întru lege, următorul celorlalți cinci care cuprind înțelegerea simțurilor tale. Aceasta este toată minciuna și murdăria pe care simțurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.
Vorbirea dintre Domnul și femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credință, și sufletul care este fără credință. Această vorbire are pentru tine un înțeles. Este vorbirea între Mirele Cel ceresc și mireasa Sa, sufletul omului. Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă vorbire și S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător și prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzișuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinților ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoașterea acestora ar fi surprins-o și uimit-o pe femeie în același chip. Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îți este spusă și ție, suflete Creștin; ție și tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, și pe care le va zidi până la sfârșitul veacurilor. O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată și cea mai hotărâtoare prin urmări. Cu oricare te însoțești, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoțește pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoțește pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoțește pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veșnicia. În toate aceste cazuri, zi și noapte, tu vei bea apa care te va face și mai însetată. Numai dacă Îl recunoști pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege și te logodești cu El cu credință și iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta și pe care vei pluti în Împărăția cea cerească și în viața cea veșnică.
Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmărește să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbutește aceasta, atingând trecutul ei. În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înțelegerea pământească, prin simțuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înțelegerii prin ajutorul simțurilor ei, începe de îndată să se trezească. Și astfel ea mai întâi Îl recunoaște pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovnicești sporește foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînțelegerile neschimbate dintre samarineni și iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu. Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim? Cine este adevărat măritor și adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni și se roagă aici sau cel care face închinăciuni și se roagă acolo? „Părinții noștri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune „noi”, ci „părinții noștri”, pentru a da prețuire mai mare acestui munte și îndreptățire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca și cum vrea să spună: noi nu am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinții noștri, și ei erau mai mari și mai aproape de Dumnezeu decât noi. Și acum, ca și atunci, Domnul nu răspunde femeii cu „da” sau „nu”. El lucrează spre trezirea și aprinderea sufletului ei. „Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îți vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte, fie în Ierusalim. Domnul folosește dinadins cuvântul „Tată”, în loc de „Dumnezeu”, ori „zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu, cât și zeilor) pentru ca femeia să știe că, începând cu această înțelegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi și o slăvire nouă. Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc și astfel va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor, cât și din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul proorocește ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.
Chiar și așa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime și proorocește sfârșitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor față de samarineni privitor la cunoașterea lui Dumnezeu. „Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm.” Domnul este conștient că femeia Îl privește ca pe un iudeu și astfel El vorbește ca un iudeu. Voi samarinenii nu știți cui vă închinați, pentru că voi vă închinați multor zei și idoli; voi recunoașteți Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam și al lui Iacov, dar pe lângă aceasta voi aduceți jertfă multor idoli asirieni și babiloneni. Cel puțin iudeii știu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceștia Îi slujesc Lui, ca și tine, cu inimile învârtoșate, cu mințile întunecate și cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuși, „mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naște din iudei și prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoșilor și s-a spus mai dinainte de către prooroci și aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – și așa a ajuns să se împlinească.
„Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și adevăr.” Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu știu cui să se închină. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna și umbra vor dispărea în curând și în locul lor se va așeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu. S-a născut Soarele zilei celei noi și această nouă zi se ivește mai deslușit, alungând întunericul și umbrele. Trece multă vreme și încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaște pe Dumnezeu ca Tată, și atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl vor preamări cu cuvinte deșarte și cu jertfe deșarte, ci „în duh și în adevăr”, cu trup și cu suflet, cu credință și cu faptă, cu înțelepciune și cu iubire. Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet și din trup, omul va închina lui Dumnezeu și unul, și altul, și Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet și cu trup. Adevărații închinători nu se vor închina zidirilor, ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înșelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii și al adevărului. Asemenea închinători Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh, iar nu trup, statuie, cuvânt deșert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine „în duh și în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. Așa cum spune Apostolul: „nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).
Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege și a adus capre și berbeci ca jertfă lui Dumnezeu și sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârșind ca niște robi spălările și curățirile cele ce erau învățate, dar uitând mila și iubirea. Se citeau cuvintele: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înțelese nici nu s-au împlinit acestea. De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu „în duh și în adevăr”, deoarece Domnul Însuși S-a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire și astfel de slăvire. Duhoarea caprelor și berbecilor jertfiți, aduși Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoșate și cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El. Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise, nu era duhoare, ci mireasmă. Totuși, această mireasmă nu venea de la sânge și de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu și de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioși.
Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră și inimile lor se învârtoșaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge și carne, ci acela al sufletelor și inimilor oamenilor. Și întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria, cât și în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea și duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului și ale adevărului, care vor birui moartea și vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată și împodobită.
I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus. Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări și întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără mișcare, ca veșnicia. Încurajată de cuvintele duhovnicești ale Domnului Iisus, femeia se gândește îndată la Mesia cel făgăduit, pe care Îl așteptau samarinenii ca și iudeii. „Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia. Pentru ea, ca și pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva și mai îndepărtat decât linia de ceață de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel așteptat – „Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă niciun răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate și se miră că Învățătorul lor vorbește cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Și ei rămân fără glas de uimire.
Femeia, neștiind ce să mai întrebe sau să vorbească, își lasă găleata și se grăbește spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce priveliște fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omenești! Totuși, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate și spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov. „Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăznește să spună: „Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înțelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci întreabă: „Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca și cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină și nu pot spune cu siguranță; dar voi sunteți bărbați cu judecată mai multă și sunteți mai atenți decât mine. Atunci, „veniți și vedeți”. Atât prin îndemânarea ei aleasă, cât și prin modestia ei, femeia atrage atenția tuturor cetățenilor Siharului, care au ieșit din cetate și veneau către El.
Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învățător și ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate și I-au adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate și El nu vrea să o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porție de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” Domnul vorbește despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrana trupească. Se repetă aproape aceeași împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească, iar femeia de apa de fântână. Așadar acum, El vorbește despre hrana duhovnicească, pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.
Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl și Fiul împărtășesc o singură existență de bază. Atunci de ce vorbește Domnul despre Voia Tatălui și nu de Voia Sa proprie; și despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este același lucru să vorbim despre Voia Tatălui și Voia Fiului; despre lucrările Tatălui și cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Și nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr așa este. Dar El numește Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; și lucrarea pe care El trebuie să o săvârșească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne învețe pe noi ascultarea și smerenia, noi cei care suntem neascultători și mândri. Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui. O, ce pildă dumnezeiască și ce mustrare blândă pentru noi toți, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul și la bucuria Lui de a-Și împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-și poate împlini datoria față de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă și bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui, iar nu Voia Lui – după cum mai spune și în alt loc: „Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.
Același evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: „Eu știam că întotdeauna Mă asculți” (Ioan 11:42). Ascultarea desăvârșită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârșită a Fiului, și ascultarea desăvârșită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui și a Fiului. Și ascultarea desăvârșită domnește în uniune numai cu iubirea desăvârșită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; și facerea Voii Tatălui și a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.
Domnul continuă: „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt albe pentru seceriș.” Puțin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească și acum El vorbește despre secerișul duhovnicesc. Se vede că secerișul duhovnicesc este aproape, așa cum este și cel pământesc. Când spicul se îngălbenește sau se albește, toată lumea știe că secerișul este aproape. Când mulțimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovnicești sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toții își lasă lucrul degrabă și pornesc în mulțime mare ca să-L vadă. „Ridicați ochii voștri și priviți”, și vedeți această mulțime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care își așteaptă secerătorii. Cu adevărat, „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini” (Luca 10:2). Voi sunteți acești ostenitori, voi sunteți secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi dați voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate și bogate? Nu uită bunul gospodar atât de masa de prânz, cât și de cină când este hrănit de bucuria priveliștii unei asemenea recolte și când, foarte bucuros și recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbește să strângă recolta și să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putință, înainte ca furtuna să strice recolta? Atunci, nu vă faceți griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înșivă nici pentru Mine, ci grăbiți-vă la seceriș, ca să nu pierdeți răsplata, pentru că: „Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor.”
În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiași ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieții omului. Unii seamănă și nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alții se nasc mai apoi, când sămânța a crescut și s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriș; și așa aceștia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei. Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieții pe pământ, semănătorii noștri, oamenii lui Dumnezeu, bărbați drepți și prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânță să crească și să se coacă. Cu toții trăiau întru credință mare și au murit întru credință, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieții lor, ci văzându-le de departe (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească. Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: Mulți prooroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut (Matei 13:17) Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele și recolta. Dar și unul și celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui și astfel „să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră”. În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor și drepților Vechiului Testament și încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca și cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul și să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte. Voi ați intrat în ostenelile lor. Ei au trudit și au murit ca ticăloși și slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveți pe Stăpânul în mijlocul vostru și osteniți-vă ca fii, nu ca ticăloși sau robi. De fapt, Stăpânul Însuși trudește, iar voi sunteți împreună ostenitori cu El. De aceea, bucurați-vă și grăbiți-vă cu bucurie ca să culegeți recolta coaptă.
Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulți samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nicio minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar și așa cuvintele ei au adus recoltă mare printre acești păgâni. Ce rușine și strâmtorare pentru iudei, poporul ales, care rămase mut și orb, nepocăit și cu inima învârtoșată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a ținut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească și altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca și femeia care aflase banul pierdut, și, găsindu-l, adună prietenele și vecinele sale, spunându-le: „Bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).
Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprânceana muntelui în prăpastie pentru cuvintele Sale (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, acești samarineni Îl rugau să rămână la ei. Domnul a răspuns cererii lor și a rămas la ei două zile. Și recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca și cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.
Și ei au spus femeii: „Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înșine L-am auzit pe El și știm că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se știe ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile celor cu sufletele flămânde și însetate că nu stă scris. Dar fără nicio îndoială că vorbele Sale erau „apă vie”, din care bând omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul și, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinței lor în El: „Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Printre zeii cei mulți în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credință în Dumnezeul lui Israel. Ei țineau această credință, nu pentru că Îl cunoșteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei. Femeia samarineancă vorbește despre „părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua care răsare din Iacov (Numerii 24:17). Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, și astfel să-și încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, și Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac. Dar când acesta a încercat să săvârșească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu și a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: „Cât sunt de frumoase sălașurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!” Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoșat și a continuat: „Așa zice Valaam, fiul lui Beor; așa grăiește bărbatul care își are ochii deschiși: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iaov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24). Și iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele și mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Și samarimemii au văzut steaua și s-au bucurat. Ei au băut din plin apă vie și au căpătat viața cea veșnică.
Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor și iudeilor. El a dat-o și o mai dă și astăzi fiecăruia, care este conștient de setea sa duhovnicească, în deșertul vieții acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim și a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: El a strigat? Păstorul cel bun nu vorbește pe șoptite; El strigă, chemându-Și turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El șade în dogoarea arșiței acestei lumi și strigă tuturor călătorilor sfârșiți de sete. Binecuvântați sunt cei ce aud glasul Său și se apropie de El cu credință. El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogățiile lor, ci le va da „apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viață și să-i reînsuflețească, și să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoșător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului.
O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată ești Tu! O, dulce Mântuitorule, Tu răcorești și împrospătezi Fântâna, cât ești de luminos, îndestulător și dătător de viață! Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toți cei ale căror suflete tânjesc după viața veșnică, și care strigă de sete: „Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!” Slavă și laudă Ție, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE https://doxologia.ro/evanghelie/ev-ioan-4-5-42
Ev. Ioan 4, 5-42
În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel Ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și au băut din ea el însuși și fiii lui și turmele lui? Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești Proroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți să vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Și au ieșit din cetate și veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viață veșnică, pentru ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-fapte-11-19-30
Ap. Fapte 11, 19-30
În zilele acelea, Apostolii, cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ștefan, au trecut până în Fenicia și în Cipru, și în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Și erau unii dintre ei, bărbați ciprieni și cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau și către elini, binevestind pe Domnul Iisus. Și mâna Domnului era cu ei și era mare numărul celor care au crezut și s-au întors la Domnul. Și vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, și au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind și văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și îndemna pe toți să rămână în Domnul, cu inimă statornică, de vreme ce era bărbat bun și plin de Duh Sfânt și de credință. Și s-a adăugat Domnului mulțime multă. Și a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul și, aflându-l, l-a adus la Antiohia. Și au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică și învățând mult popor. Și în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creștini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, proroci. Și, sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a și fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraților care locuiau în Iudeea; ceea ce au și făcut, trimițând preoților prin mâna lui Barnaba și a lui Saul.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
„În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2).
Acesta nu este strigătul omului sărac și simplu, care nu are nicio cale ca să-și curățească sufletul cu înțelepciunea omenească, cunoașterea și îndemânările lumești, filozofia și arta cea lumii: cunoașterea firelor frumoase din care se țes viețile și firea oamenilor. Nu este așa; ci este strigătul trist și curat al împăratului, bogat în bogății pământești, isteț la minte, nobil în mișcările inimii și puternic în tăria și lucrările voii sale. Curățind sufletul cu toate astea, pe care le râvnește sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simțit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu niciun chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simțit în această lume, în pământ pustiu și neumblat și fără de apă (Psalm 62:3), și a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjește sufletul care are judecată și s-a trezit. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până și tot acest duh al vieții, care strălucește prin toate lucrurile făcute, dându-le viață și armonie, este întru neputință de a hrăni și înviora sufletul.
Trupul primește hrană în chip nemijlocit, care este în esență de același fel cu trupul. Trupul este din țărână și hrana pentru trup este tot din țărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se află în suferință; el este îngrețoșat și se împotrivește ca să primească hrană în chip mijlocit și această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o țară străină, printre străini.
Faptul că sufletul nu are moarte și că, în esența lui, își are sălaș în lumea cea fără de moarte, se dovedește prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulțumit într-o țară străină și că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin și nu-l poate înviora. Și chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli, ci ar spori cu siguranță. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.
Sufletul omului este viu; viu și veșnic însetat de viață; și nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viața: viața cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viață se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deșert și al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deși pentru leu nu este cântec, ci strigăt de ajutor.
„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului, ci ale călătorului însetat în pământ gol și uscat, unde nu se află apă; nu cântărețul este cel care își potrivește cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător și cu putere de înțelegere a sufletului omenesc în istoria lumii. Omule, dacă te gândești vreodată că hrana și băutura trupească pot să-ți hrănească și învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă și cele sălbatice de pe dealuri. Dacă ai trecut de această treaptă și nădăjduiești ca sufletul tău să poată fi hrănit și înviorat de înțelepciunea omului și de frumusețea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experiența și întregimea înjumătățită. Așa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiți răgetele și strigătele lumii însetate ca fiind cântece și veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora. Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă și ai simțit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili niciun lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci ești cu adevărat un om călit și pregătit, ești un om adevărat. Numai la această treaptă de sete duhovnicească nepotolită, vei înțelege deplin Evanghelia de astăzi.
Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Întreaga regiune dintre Iudeea și Galileea era numită Samaria, luându-și numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim și Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălțând acolo un jertfelnic și i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20). Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – și de aceea Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.
Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Pentru că strămoșul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuși a săpat-o și a zidit-o – așa și-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcușul dinspre Ierusalimul râpos și neroditor, Domnul S-a așezat lângă această fântână ca să Se odihnească. Ceasul al șaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era ostenit de călătorie, săvârșind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, și încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră. Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare? Pentru El, nopțile erau pentru rugăciune. Și dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare și cu descoperirea cea mai plină de învățăminte și mai mântuitoare. El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arșiței, obosit și însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieții Sale pe pământ, atât din zi, cât și din noapte, pentru binele și mântuirea noastră.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni. „Dă-Mi să beau„, îi spune Domnul. El era obosit și însetat, de unde înțelegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. Așa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni și așa cum suferea durere pe Cruce, tot așa simțea nevoia să mănânce și să bea. Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască și să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată și chiar pentru vremea întreagă a vieții Sale pământești; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; cum să fie El întru toate … să Se asemene fraților, și cum îi putea numi El frați (Evrei 2:17)? Cum ne putea învăța El suferința și îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit și îndurat El Însuși? Și apoi, biruința Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întărește și ne luminează în durerile vieții, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate și toate acestea întru cea mai mare măsură? Desigur că vine întrebarea: „Cum se face că El, care era în stare să înmulțească pâinea și să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip și să-Și potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în putere. Moise a făcut aceasta în pustie; mulți sfinți au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putință la El? El putea aceasta, dar nu a voit. El nu a săvârșit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alții. În viața Sa nu se află niciun pic de umbră de iubire de Sine. Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Își terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine. Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărțită de înțelepciunea fără margini, a insuflat și a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui și fiecare faptă a Lui din viața Sa pământească.
„Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârșitul veacurilor. „Dă-Mi să beau” ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei și Orânduitorul mărilor și oceanelor, râurilor și izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea și iubirea noastră cea bună. Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui. Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; și fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre frații Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preț. Totuși, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie, precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci așa cum cere un om de la altul, arătându-Și smerenia și fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată și săracă. În sfârșit, El face aceasta ca să ne învețe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are și datoria de a-l sluji pe altul și de a avea milă de acela.
Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Atunci, Domnul nu era numai obosit și însetat, ci și flămând, ca și ucenicii Săi. Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanități și a păzirii Sale înțelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbește despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă și nu s-ar mai fi pomenit de femeie. Totuși, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăța pe noi, așa încât atunci când vedem pe vrăjmașul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Și atunci când poporul nostru se află în vrăjmășie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmășie la fiecare om al acelui popor, ci este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.
Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Această femeie avea în vedere ceea ce era obișnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaș, ci și pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor față de samarineni și această împrejurare lămurește ura samarinenilor față de iudei. Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor și altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om și altul. Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora față de alții.
Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie. „Darul lui Dumnezeu” se poate înțelege în sens materialnic și duhovnicesc. În sens materialnic, prin „darul lui Dumnezeu” trebuie să se înțeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut și a dat omului pentru ajutor și folos. Dacă tu, femeie, ai ști că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; și că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o „pentru samarineni” sau „pentru iudei”, ci „pentru oameni”, tu scoți această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu și o dai unui om însetat ca să bea – cu și mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu. Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om și omul este darul lui Dumnezeu pentru lume. În sens duhovnicesc, „darul lui Dumnezeu” este Însuși Domnul Hristos. Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruiește pe Sine. Dacă tu, femeie, ai ști ce dar de mare preț a dat Dumnezeu iudeilor și samarinenilor, și toate celelalte popoare fără excepție, ți s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie și nu ai cuteza să te gândești la răutatea și ura dintre iudei și samarineni.
Mai mult, dacă trebuia să ți se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbește cu tine, pe care tu Îl socotești, pe dinafară, după înfățișarea trupească, un om obișnuit și, după îmbrăcămintea și vorba Sa, ca pe un iudeu, „tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie”. Prin „apă vie”, Domnul vrea să spună puterea harică și dătătoare de viață a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioșilor. „Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînțelegând nimic din aceasta, femeia spune: „Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?” Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – și fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta femeii ca un om obișnuit, lipsit de ajutor. „Apa cea vie”, atunci ca și acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puțuri și cisterne.
Dar există apă în fântână care se mai poate numi și „apă vie”, dacă fântâna primește apă de la un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se gândește la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: „Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poți face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? Strămoșul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o și a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi „apă vie” cu totul și atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. Ești Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui, și noi toți care locuim prin împrejurimi, și toți călătorii și vizitatorii, și aceasta este de multe veacuri. Și apa din această fântână nu a secat niciodată. Poți face Tu un lucru mai mare decât acesta?
În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată, pe de o parte, mândria pentru strămoșul lor Iacov; și, pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoială, chiar batjocură față de Domnul Iisus. Batjocura nu era atât de grosolană și de largă ca la învierea fiicei lui Iair – când ei râdeau de El (Matei 9:24) – dar totuși era o batjocură mijlocită și ascunsă cu dibăcie. Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni cât și de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.
Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică. Domnul nu-i răspunde femeii așa cum se așteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înțelegerii greșite dintre El și femeie, pe care femeia nu o vede. Această înțelegere greșită vine din aceea că El vorbește despre apa duhovnicească, dătătoare de viață, pe când femeia, învățată să gândească numai cu înțelegerea cea pământească, a simțurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupești. Apa cea vie despre care vorbește Domnul este dătătoare de viață, har sfânt și înviorează sufletul, ducând către viața veșnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viață intră în om și îl face de mare preț, deschide în el un izvor nesecat de viață, bucurie și tărie mare.
Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Femeia încă nu înțelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotință omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuția către altceva cu totul diferit.
Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. El spune aceasta pentru a o învăța pe femeie să-și facă socotință duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înțelept să nu facă nicio minune în fața femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător și prooroc – acest lucru având același lucrare mare ca și facerea de minuni. „Mergi și cheamă pe bărbatul tău.” Domnul știe că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neașteptată prin atotcunoașterea și dreapta socoteală a Lui.
„Cinci bărbați ai avut” – această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăție, pe care voia să o țină ascunsă: „și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineancă, O, suflet Creștin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: „Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbați? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege? Sufletul este biserică și capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creștin este Domnul Însuși. Dacă te ții numai în această lume a simțurilor, logodindu-te și însoțindu-te cu aceasta prin cele cinci simțuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeași stare de păcat și de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înșelare de la simțurile tale, de la bucuria dată de simțuri, te-ai lepădat întru adevăr de simțurile tale. Atunci, simțurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbați morți, în vreme ce ai plecat să trăiești împreună cu cel de al șaselea bărbat care nu-ți este bărbat întru lege, următorul celorlalți cinci care cuprind înțelegerea simțurilor tale. Aceasta este toată minciuna și murdăria pe care simțurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.
Vorbirea dintre Domnul și femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credință, și sufletul care este fără credință. Această vorbire are pentru tine un înțeles. Este vorbirea între Mirele Cel ceresc și mireasa Sa, sufletul omului. Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă vorbire și S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător și prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzișuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinților ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoașterea acestora ar fi surprins-o și uimit-o pe femeie în același chip. Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îți este spusă și ție, suflete Creștin; ție și tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, și pe care le va zidi până la sfârșitul veacurilor. O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată și cea mai hotărâtoare prin urmări. Cu oricare te însoțești, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoțește pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoțește pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoțește pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veșnicia. În toate aceste cazuri, zi și noapte, tu vei bea apa care te va face și mai însetată. Numai dacă Îl recunoști pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege și te logodești cu El cu credință și iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta și pe care vei pluti în Împărăția cea cerească și în viața cea veșnică.
Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmărește să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbutește aceasta, atingând trecutul ei. În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înțelegerea pământească, prin simțuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înțelegerii prin ajutorul simțurilor ei, începe de îndată să se trezească. Și astfel ea mai întâi Îl recunoaște pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovnicești sporește foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînțelegerile neschimbate dintre samarineni și iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu. Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim? Cine este adevărat măritor și adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni și se roagă aici sau cel care face închinăciuni și se roagă acolo? „Părinții noștri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune „noi”, ci „părinții noștri”, pentru a da prețuire mai mare acestui munte și îndreptățire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca și cum vrea să spună: noi nu am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinții noștri, și ei erau mai mari și mai aproape de Dumnezeu decât noi. Și acum, ca și atunci, Domnul nu răspunde femeii cu „da” sau „nu”. El lucrează spre trezirea și aprinderea sufletului ei. „Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îți vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte, fie în Ierusalim. Domnul folosește dinadins cuvântul „Tată”, în loc de „Dumnezeu”, ori „zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu, cât și zeilor) pentru ca femeia să știe că, începând cu această înțelegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi și o slăvire nouă. Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc și astfel va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor, cât și din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul proorocește ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.
Chiar și așa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime și proorocește sfârșitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor față de samarineni privitor la cunoașterea lui Dumnezeu. „Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm.” Domnul este conștient că femeia Îl privește ca pe un iudeu și astfel El vorbește ca un iudeu. Voi samarinenii nu știți cui vă închinați, pentru că voi vă închinați multor zei și idoli; voi recunoașteți Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam și al lui Iacov, dar pe lângă aceasta voi aduceți jertfă multor idoli asirieni și babiloneni. Cel puțin iudeii știu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceștia Îi slujesc Lui, ca și tine, cu inimile învârtoșate, cu mințile întunecate și cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuși, „mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naște din iudei și prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoșilor și s-a spus mai dinainte de către prooroci și aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – și așa a ajuns să se împlinească.
„Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și adevăr.” Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu știu cui să se închină. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna și umbra vor dispărea în curând și în locul lor se va așeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu. S-a născut Soarele zilei celei noi și această nouă zi se ivește mai deslușit, alungând întunericul și umbrele. Trece multă vreme și încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaște pe Dumnezeu ca Tată, și atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl vor preamări cu cuvinte deșarte și cu jertfe deșarte, ci „în duh și în adevăr”, cu trup și cu suflet, cu credință și cu faptă, cu înțelepciune și cu iubire. Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet și din trup, omul va închina lui Dumnezeu și unul, și altul, și Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet și cu trup. Adevărații închinători nu se vor închina zidirilor, ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înșelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii și al adevărului. Asemenea închinători Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh, iar nu trup, statuie, cuvânt deșert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine „în duh și în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. Așa cum spune Apostolul: „nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).
Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege și a adus capre și berbeci ca jertfă lui Dumnezeu și sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârșind ca niște robi spălările și curățirile cele ce erau învățate, dar uitând mila și iubirea. Se citeau cuvintele: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înțelese nici nu s-au împlinit acestea. De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu „în duh și în adevăr”, deoarece Domnul Însuși S-a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire și astfel de slăvire. Duhoarea caprelor și berbecilor jertfiți, aduși Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoșate și cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El. Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise, nu era duhoare, ci mireasmă. Totuși, această mireasmă nu venea de la sânge și de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu și de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioși.
Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră și inimile lor se învârtoșaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge și carne, ci acela al sufletelor și inimilor oamenilor. Și întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria, cât și în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea și duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului și ale adevărului, care vor birui moartea și vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată și împodobită.
I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus. Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări și întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără mișcare, ca veșnicia. Încurajată de cuvintele duhovnicești ale Domnului Iisus, femeia se gândește îndată la Mesia cel făgăduit, pe care Îl așteptau samarinenii ca și iudeii. „Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia. Pentru ea, ca și pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva și mai îndepărtat decât linia de ceață de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel așteptat – „Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă niciun răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate și se miră că Învățătorul lor vorbește cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Și ei rămân fără glas de uimire.
Femeia, neștiind ce să mai întrebe sau să vorbească, își lasă găleata și se grăbește spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce priveliște fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omenești! Totuși, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate și spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov. „Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăznește să spună: „Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înțelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci întreabă: „Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca și cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină și nu pot spune cu siguranță; dar voi sunteți bărbați cu judecată mai multă și sunteți mai atenți decât mine. Atunci, „veniți și vedeți”. Atât prin îndemânarea ei aleasă, cât și prin modestia ei, femeia atrage atenția tuturor cetățenilor Siharului, care au ieșit din cetate și veneau către El.
Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învățător și ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate și I-au adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate și El nu vrea să o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porție de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” Domnul vorbește despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrana trupească. Se repetă aproape aceeași împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească, iar femeia de apa de fântână. Așadar acum, El vorbește despre hrana duhovnicească, pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.
Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl și Fiul împărtășesc o singură existență de bază. Atunci de ce vorbește Domnul despre Voia Tatălui și nu de Voia Sa proprie; și despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este același lucru să vorbim despre Voia Tatălui și Voia Fiului; despre lucrările Tatălui și cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Și nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr așa este. Dar El numește Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; și lucrarea pe care El trebuie să o săvârșească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne învețe pe noi ascultarea și smerenia, noi cei care suntem neascultători și mândri. Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui. O, ce pildă dumnezeiască și ce mustrare blândă pentru noi toți, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul și la bucuria Lui de a-Și împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-și poate împlini datoria față de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă și bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui, iar nu Voia Lui – după cum mai spune și în alt loc: „Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.
Același evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: „Eu știam că întotdeauna Mă asculți” (Ioan 11:42). Ascultarea desăvârșită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârșită a Fiului, și ascultarea desăvârșită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui și a Fiului. Și ascultarea desăvârșită domnește în uniune numai cu iubirea desăvârșită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; și facerea Voii Tatălui și a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.
Domnul continuă: „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt albe pentru seceriș.” Puțin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească și acum El vorbește despre secerișul duhovnicesc. Se vede că secerișul duhovnicesc este aproape, așa cum este și cel pământesc. Când spicul se îngălbenește sau se albește, toată lumea știe că secerișul este aproape. Când mulțimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovnicești sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toții își lasă lucrul degrabă și pornesc în mulțime mare ca să-L vadă. „Ridicați ochii voștri și priviți”, și vedeți această mulțime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care își așteaptă secerătorii. Cu adevărat, „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini” (Luca 10:2). Voi sunteți acești ostenitori, voi sunteți secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi dați voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate și bogate? Nu uită bunul gospodar atât de masa de prânz, cât și de cină când este hrănit de bucuria priveliștii unei asemenea recolte și când, foarte bucuros și recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbește să strângă recolta și să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putință, înainte ca furtuna să strice recolta? Atunci, nu vă faceți griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înșivă nici pentru Mine, ci grăbiți-vă la seceriș, ca să nu pierdeți răsplata, pentru că: „Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor.”
În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiași ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieții omului. Unii seamănă și nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alții se nasc mai apoi, când sămânța a crescut și s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriș; și așa aceștia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei. Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieții pe pământ, semănătorii noștri, oamenii lui Dumnezeu, bărbați drepți și prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânță să crească și să se coacă. Cu toții trăiau întru credință mare și au murit întru credință, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieții lor, ci văzându-le de departe (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească. Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: Mulți prooroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut (Matei 13:17) Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele și recolta. Dar și unul și celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui și astfel „să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră”. În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor și drepților Vechiului Testament și încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca și cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul și să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte. Voi ați intrat în ostenelile lor. Ei au trudit și au murit ca ticăloși și slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveți pe Stăpânul în mijlocul vostru și osteniți-vă ca fii, nu ca ticăloși sau robi. De fapt, Stăpânul Însuși trudește, iar voi sunteți împreună ostenitori cu El. De aceea, bucurați-vă și grăbiți-vă cu bucurie ca să culegeți recolta coaptă.
Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulți samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nicio minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar și așa cuvintele ei au adus recoltă mare printre acești păgâni. Ce rușine și strâmtorare pentru iudei, poporul ales, care rămase mut și orb, nepocăit și cu inima învârtoșată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a ținut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească și altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca și femeia care aflase banul pierdut, și, găsindu-l, adună prietenele și vecinele sale, spunându-le: „Bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).
Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprânceana muntelui în prăpastie pentru cuvintele Sale (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, acești samarineni Îl rugau să rămână la ei. Domnul a răspuns cererii lor și a rămas la ei două zile. Și recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca și cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.
Și ei au spus femeii: „Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înșine L-am auzit pe El și știm că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se știe ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile celor cu sufletele flămânde și însetate că nu stă scris. Dar fără nicio îndoială că vorbele Sale erau „apă vie”, din care bând omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul și, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinței lor în El: „Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Printre zeii cei mulți în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credință în Dumnezeul lui Israel. Ei țineau această credință, nu pentru că Îl cunoșteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei. Femeia samarineancă vorbește despre „părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua care răsare din Iacov (Numerii 24:17). Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, și astfel să-și încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, și Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac. Dar când acesta a încercat să săvârșească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu și a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: „Cât sunt de frumoase sălașurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!” Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoșat și a continuat: „Așa zice Valaam, fiul lui Beor; așa grăiește bărbatul care își are ochii deschiși: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iaov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24). Și iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele și mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Și samarimemii au văzut steaua și s-au bucurat. Ei au băut din plin apă vie și au căpătat viața cea veșnică.
Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor și iudeilor. El a dat-o și o mai dă și astăzi fiecăruia, care este conștient de setea sa duhovnicească, în deșertul vieții acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim și a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: El a strigat? Păstorul cel bun nu vorbește pe șoptite; El strigă, chemându-Și turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El șade în dogoarea arșiței acestei lumi și strigă tuturor călătorilor sfârșiți de sete. Binecuvântați sunt cei ce aud glasul Său și se apropie de El cu credință. El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogățiile lor, ci le va da „apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viață și să-i reînsuflețească, și să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoșător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului.
O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată ești Tu! O, dulce Mântuitorule, Tu răcorești și împrospătezi Fântâna, cât ești de luminos, îndestulător și dătător de viață! Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toți cei ale căror suflete tânjesc după viața veșnică, și care strigă de sete: „Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!” Slavă și laudă Ție, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE https://doxologia.ro/evanghelie/ev-ioan-4-5-42
Ev. Ioan 4, 5-42
În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel Ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și au băut din ea el însuși și fiii lui și turmele lui? Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești Proroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți să vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Și au ieșit din cetate și veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viață veșnică, pentru ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-fapte-11-19-30
Ap. Fapte 11, 19-30
În zilele acelea, Apostolii, cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ștefan, au trecut până în Fenicia și în Cipru, și în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Și erau unii dintre ei, bărbați ciprieni și cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau și către elini, binevestind pe Domnul Iisus. Și mâna Domnului era cu ei și era mare numărul celor care au crezut și s-au întors la Domnul. Și vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, și au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind și văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și îndemna pe toți să rămână în Domnul, cu inimă statornică, de vreme ce era bărbat bun și plin de Duh Sfânt și de credință. Și s-a adăugat Domnului mulțime multă. Și a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul și, aflându-l, l-a adus la Antiohia. Și au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică și învățând mult popor. Și în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creștini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, proroci. Și, sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a și fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraților care locuiau în Iudeea; ceea ce au și făcut, trimițând preoților prin mâna lui Barnaba și a lui Saul.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi