1. Apropo de operația americană în Venezuela, din 3 ianuarie, 2026.

Ceea ce pentru venezueleni înseamnă sfârșitul unei epoci de mai bine de un sfert de secol (o generație), în care un clan mafiot pusese stăpânire pe țară, în numele poporului și împotriva lui, sărăcind-o până în pragul decesului național, pentru alte națiuni ale planetei înseamnă altceva.

Pentru China, înseamnă pierderea influenței și chiar a controlului asupra celor mai mari rezerve de petrol, deținute de o națiune, pe Planetă, dar mai înseamnă și faptul că Administrația americană Trump îi impune cu puterea armelor sale inegalabile Chinei un anumit comportament defensiv și de prudență, cu propunerea pe care China nu o poate refuza, cea de a deveni dependentă de sursele de petrol aparținând sau fiind sub controlul corporațiilor americane. La care se adaugă semnificația faptului că protestele internaționale față de intervenția americană în Venezuela sunt ignorate complet, ca irelevante, de Administrația Trump.

Pentru Rusia, operația americană înseamnă în primul rând o demonstrație de forță, în condițiile în care Venezuela se bazase pe sistemele rusești de apărare aeriană și de observare din spațiul extraterestru, sisteme care au fost complet anihilate, fără nicio pierdere, de forța de lovire americană, în mai puțin de două ore de operație propriu-zisă. Adică, Rusia a putut constata ce ar putea păți și ea, dacă puterea americanilor s-ar abate și asupra Moscovei. În plus, aceeași operație mai înseamnă pentru Rusia și premisa ca, foarte curând, izolarea ei să devină completă, dacă China va fi nevoită să renunțe la petrolul rusesc, ca o condiție obligatorie pentru a avea acces la sursele de petrol americane sau controlate de americani.

Pentru Iran, înseamnă pierderea unui partener de trafic cu petrol și de eludare a sancțiunilor internaționale, adică pierderea unei surse semnificative de venituri, fără de care regimul de la Teheran nu mai are șanse de redresare economică sau de evitare a colapsului politic. Ar fi putut însemna și pentru Iran o demonstrație de forță armată, dacă Iranul nu ar fi simțit pe pielea sa, cum se zice, ce înseamnă o operație de lovire din aer a unor obiective strategice, în condiții de anihilare totală a apărării sale aeriene, întâmplător sau nu bazată tot pe sisteme rusești.

Pentru alte state din America Latină, care urmau până ieri calea Venezuelei, în privința ocrotirii clanurilor de narco-teroriști și în privința acceptării influențelor chinezești și rusești (acestea din urmă și prin surogate cubaneze), operația americană în Venezuela și mai ales continuarea acesteia sub forma prezenței militare americane, ca garant al apărării Venezuelei privată de propria sa putere militară, în urma intervenției americane din 3 ianuarie, situația prezentă înseamnă că acestea ori își reconsideră radical politicile interne și cele față de China și Rusia, ori conducătorii lor se retrag voluntar de la guvernarea țărilor respective, dacă nu vor să pățească ca Maduro, ori chiar mai rău (America a avut și alternativa lovirii din aer a incintei în care se afla Maduro).

Dar pentru România oare ce o însemna operația americană din Venezuela?

Sunt convins că fiecare dintre noii experți români în materia intervenției militare în spațiul de exclusivitate american știe răspunsul la această întrebare pe de rost.

2. Nu am de unde să știu, de la mine de acasă, cum a fost pregătită, comandată, controlată și executată concret operația americană de capturare a infractorului inculpat Nicolas Maduro și a nevestei sale, cu sprijin militar constând în forțe speciale și într-o forță aeriană de peste 150 aeronave.

Ce știu însă intim este că o asemenea operație presupune zeci de mii de ore de zbor și zeci de exerciții, repetiții și simulări ale rezolvării diferitelor incidente ce pot apărea într-o asemenea misiune.

Mai presupune o activitate integrată între diferitele agenții de specialitate, de obținere de informații strategice, operative și tactice și de anticipare a condițiilor de toate naturile, în care operația propriu-zisă urmează să abiă loc.

Ceea ce înseamnă un timp lung de pregătire, precum și angajarea personalului și mijloacelor tehnice în toate cele cinci medii de operare (terestru, naval, aerian, cosmic și cibernetic).

Dacă adunăm orele de pregătire, antrenare, exercițiu cu cele de luptă propriu-zise, pentru fiecare participant, de la comandantul forțelor armate și președintele Statelor Unite în jos, până la militarul de 20 de ani care a fost implicat în operație, am putea aprecia că costul operației din 3 ianuarie 2026, în Venezuela, ar fi cam două treimi din bugetul de apărare al României pentru anul 2025. Adică, ar fi cam egal cu cheltuielile de operare din bugetul respectiv.

Asta, desigur, doar în ceea ce privește costurile.

Dacă ar fi să comparăm puterea militară a României cu totalul forțelor americane implicate în operația din Venezuela, am ajunge ușor la concluzia că puterea militară deținută de acele forțe americane depășește de câteva multe ori toată puterea militară deținută de România.

Situație în care operația americană ar putea intra în manualele de știință militară românești doar sub formă de anecdotă și în niciun caz ca lecții de învățat pentru militarii români.
___________________

P.S. Unde am putea totuși să fim peste americani ar fi în ceea ce privește analiza „contextului” evenimentelor și a operației propriu-zise. Aici nu ne întrece nimeni.

3. În primul deceniu de după căderea „cortinei de fier” și mai ales după destrămarea Uniunii Sovietice, politicile globalizante, promovate de unele dintre marile puteri ale Lumii, au contat pe Organizația Națiunilor Unite și pe instituțiile edificate pe baza Cartei ONU că ar putea să reglementeze și să ordoneze fenomenul interent al globalizării.

Doar că, începând cu războiul de secesiune iugoslav, chiar din acel deceniu ultim al secolului și mileniului trecut, inițial pe subiecte de securitate, de pace și război, întregul eșafodaj instituțional al ordinii mondiale s-a dovedit incapabil de soluționarea vreunui conflict de orice natură, în interiorul sau între statele membre.

Trei decenii mai târziu, omenirea încă nu dispune de vreo instituție internațională viabilă și competentă în a soluționa conflicte, nici comerciale, nici politice, nici militare și nici de alt fel.

Mai rău decât atât, ONU și subsidiarele sale au fost confiscate și de birocrația internă, dar și de majorități de state cu interese în a exploata în beneficiu propriu averea comună instituțională onusiană, ajungându-se la aberații de tipul prezenței unor națiuni care nu respectă drepturile ființei umane să judece cazuri de nerespectare a drepturilor fundamentale ale omului, în diferite state, sau de tipul Chinei, care este trecută oficial între statele în curs de dezvoltare, în evidențele Organizației Mondiale a Comerțului, pierzându-se astfel mai toată credibilitatea și prezumția de onestitate de care ONU și celelalte organizații internaționale ar fi trebuit să dea dovadă.

Toate astea în condițiile în care China, pe lângă faptul că a devenit a doua mare putere economică a omenirii, se înarmează radical și își impune voința pe alte continente decât cel care o găzduiește, Rusia adoptă un comportament agresiv, contând pe singura putere pe care o are, cea militară nucleară, Iran și-a constituit o rețea de sateliți cu care să controleze Orientul Mijlociu și chiar să își extindă influența în alte regiuni ale Planetei, contând pe dobândirea armei nucleare nu ca element de descurajare, ci ca instrument de putere, de impunere a voinței sale asupra altora, alte state cu ambiții mai modeste, cum ar fi Cuba, își proiectează influența în afara propriilor sale granițe, în totală desconsiderare a principiilor de conviețuire între națiuni și așa mai departe.

Și în condițiile în care Uniunea Europeană, care era până acum 15 ani a doua putere economică a Planetei, și-a abandonat orice ambiții (dacă le-a avut vreodată) de a contribui la ordinea mondială ca entitate de sine stătătoare și nu ca un cor de voci inegale, ale statelor unionale, dar a și adoptat politici globalizante dovedite între timp falimentare, cum sunt cele despre imigrație fără asimilare civilizațională, sau despre încălzirea globală pe bază de interese ale producătorilor de așa-zise soluții energetice neconvenționale și de scădere unilaterală a „amprentei de carbon”.

Așa că orice discuție despre legalitate internațională și despre respectarea ordinii mondiale, atunci când America alege să pună ordine într-o țară ca Venezuela, aflată în zona sa de responsabilitate strategică dar și de exclusivitate declarată privind interesele vitale de securitate americane este o discuție cu totul irelevantă, dacă nu este una de-a dreptul penibilă.

Hari Bucur-Marcu