Cei optzeci de ani de când proiectul integrării europene a început cu adevărat, aceste contradicții latente au transformat Europa într-un butoi cu pulbere, cu un potențial de autodistrugere chiar mai mare decât cel existent înainte de Primul și al Doilea Război Mondial.

Un editorial de J.B. Shurk, publicat de American Thinker, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Americanii care nu petrec timp în Europa s-ar putea să nu înțeleagă prea bine ce butoi cu pulbere a devenit Lumea Veche. 

Oricât de proaste ar fi acum relațiile sociale în Statele Unite, ele sunt cu cel puțin un ordin de mărime mai proaste de cealaltă parte a Atlanticului. 

Ura de sine europeană dizolvă legăturile culturale tradiționale. Imigrația în masă agravează rivalitățile străvechi. 

Europa este la o scânteie distanță de explozie.

Europa este un câmp de luptă permanent.  La urma urmei, mulți dintre strămoșii noștri și-au părăsit vechea țară pentru a scăpa de conflictele religioase, economice și culturale care durau de secole. 

Aceste nemulțumiri istorice - care au mocnit întotdeauna în vremuri de pace înainte de a se transforma în violență - sunt transmise de la o generație la alta. 

Națiunile europene moderne sunt produsul a două mii de ani de granițe și alianțe schimbătoare, iar nativii europeni își trag genealogia din triburile regionale ale căror teritorii străvechi nu se încadrează perfect în hărțile politice de astăzi.

Dacă credeți că diferitele accente din America fac dificilă comunicarea eficientă între un locuitor din Mississippi sau Minnesota și un vorbitor de limbă engleză din Bronx, gândiți-vă că în Europa există aproape trei sute de limbi materne. 

Elveția are patru limbi naționale - inclusiv romanșa, care derivă din latina vorbită în Imperiul Roman.  Puzderia de limbi, dialecte, idioame și accente indigene face posibil ca locuitorii orașelor mici să recunoască imediat „străinii”.  Și mai impresionant este faptul că, de obicei, ei pot spune - doar ascultând - în ce oraș au locuit bunicii unui străin.

Două războaie mondiale - ambele declanșate în Europa și responsabile de imensa distrugere a Europei - au propulsat o mișcare politică de la mijlocul secolului al XX-lea, care cerea eradicarea granițelor naționale. 

Intelectualii europeni care au devenit membrii fondatori ai noii birocrații transnaționale de pe continent au dat vina pe mândria națională pentru carnagiul din Europa și au transformat efectiv „naționalismul” într-un cuvânt murdar. 

În mod bizar, aceasta a fost și o perioadă în care imperii în curs de destrămare, precum Franța și Regatul Unit, au sprijinit, cel puțin moderat, independența națională a fostelor colonii. 

De asemenea, a fost începutul unei campanii de o jumătate de secol condusă de SUA pentru a încuraja revoluțiile naționale în țările europene blocate în spatele Cortinei de Fier a Uniunii Sovietice. 

Astfel, factorii de putere occidentali au încadrat naționalismul ca un fel de ethos intolerabil, asemănător fascismului lui Mussolini și național-socialismului lui Hitler, încurajând în același timp fostele națiuni sau proto-națiuni din Europa Centrală, Africa și Asia să se rupă de imperiile respective care le controlau. 

În timp ce liderii occidentali făceau presiuni pentru integrarea națiunilor europene distincte într-o singură „Uniune”, tot ei promovau și mișcările de independență națională pe baza raționamentului conform căruia toți oamenii au dreptul natural la autodeterminare.

În cei optzeci de ani de când proiectul integrării europene a început cu adevărat, aceste contradicții latente au transformat Europa într-un butoi cu pulbere, cu un potențial de autodistrugere chiar mai mare decât cel existent înainte de Primul și al Doilea Război Mondial.

În timp ce clasa conducătoare birocratică a reprimat în mod activ identitățile istorice ale europenilor băștinași, ea a inundat continentul cu străini care sunt încurajați să își păstreze propriile identități culturale.

În acest fel, un maghiar, un polonez sau un danez care omagiază patrimoniul unic al țării sale este denunțat ca „naționalist de extremă dreapta”, în timp ce un francez care insistă ca imigranții africani și din Orientul Mijlociu să se asimileze modului de viață european este denunțat drept „rasist” și „fundamentalist”.

Această monstruozitate antieuropeană a fost creată în mod deliberat. Suprimarea simultană a identităților naționale ale europenilor și protecția cetățenilor străini creează un fel de „generator multicultural” care îi transformă pe europeni în ceva străin. 

Dezbrăcați de religia, cultura și obiceiurile istorice autohtone și forțați să laude religiile, culturile și obiceiurile străine care se impun în vidul civilizațional al Occidentului, europenii sunt efectiv asimilați în propriile lor teritorii. 

Europenii sunt învățați să își disprețuiască propria civilizație și să se închine în fața celor care încearcă să reproducă o civilizație străină în Europa. 

Clasa conducătoare birocratică a Europei se folosește de străini pentru a scoate europenitatea din europeni.

În Marea Britanie, o mișcare de bază a britanicilor obișnuiți a inițiat „Operațiunea: Raise the Colors”.  Strategia este simplă: Cetățenii britanici sunt încurajați să afișeze și să fluture în mod vizibil steagurile Crucea Sfântului Gheorghe și Union Jack. 

Ce ar putea fi ofensator sau periculos în arborarea steagurilor Angliei și Marii Britanii?  Nimic. 

Cu toate acestea, establishmentul globalist și-a ieșit din minți de furie.  Stângiștii insistă că steagurile ar trebui înlocuite cu ceva mai „multicultural” și că numai „rasiștii de extremă dreaptă” s-ar coborî atât de jos încât să înalțe patriotic steagurile țării.  Politicienii frontierelor deschise califică fluturarea steagurilor drept „extremistă”, „plină de ură” și „suprematistă albă”. 

Cu alte cuvinte, poporul britanic a forțat „elitele” Marii Britanii să recunoască faptul că nu au nicio loialitate față de Regatul Unit și doar antipatie pentru acesta.

Această formă mai degrabă anodină de discurs politic se dovedește remarcabil de eficientă în expunerea contagiunii sinucigașe a globalismului. 

În Londra, este perfect normal să vedem așa-numitele steaguri ale „mândriei gay”, steaguri palestiniene, steaguri pakistaneze, steaguri iraniene și steaguri ale aproape tuturor națiunilor din lumea a treia care își descarcă acum cetățenii pe țărmurile Marii Britanii.

Dacă un cetățean britanic și-ar exprima indignarea față de faptul că o panoplie de steaguri străine este arborată cu nerușinare în întreaga capitală, jandarmii l-ar intimida pe „infractor” până la tăcere, amenințându-l cu urmărirea penală pentru „discurs de ură” imaginar. 

Cu toate acestea, este revelator faptul că aceiași tirani mărunți fac crize de furie atunci când britanicii băștinași îndrăznesc să „ridice culorile” steagurilor istorice ale propriei lor națiuni.

Mișcări similare iau amploare peste tot.  În urmă cu zece ani, era mai frecvent să vezi astfel de manifestări patriotice pe străzile din țările balcanice sau în cadrul paradelor pentru independență din regiunea Bascilor sau din alte zone ale Europei care își doresc recunoașterea națională. 

Astăzi, este ușor să te împiedici într-o mare de steaguri olandeze, daneze, germane, italiene, suedeze, norvegiene, finlandeze, maghiare, poloneze, cehe sau grecești atunci când treci granițele. 

La 80 de ani după ce Uniunea Europeană a început să își construiască imperiul continental, „coloniile” par dornice să își revendice dreptul la autodeterminare.

Cred că este corect să spunem că europenii obișnuiți nu mai sunt dispuși să stea liniștiți în timp ce clasa conducătoare birocratică ucide ce a mai rămas din Europa și predă cadavrul unor cuceritori străini.

În calitate de american cu o fidelitate absolută față de promisiunile milenare ale civilizației occidentale, consider că aceste renașteri patriotice sunt replici oportune la un establishment globalist care dorește moartea noastră.

Nu pot să vă spun de câte ori am întâlnit cuvintele poetului galez Dylan Thomas traduse într-una dintre numeroasele limbi materne ale Europei. 

„Do not go gentle into that good night” („Nu pogorâți încetișor în blânda noapte”) și „Rage, rage against the dying of the light” („Înfuriați-vă, înfuriați-vă împotriva luminii care moare”) apar pe forumurile de interne precum bătăile slabe ale inimii pe un aparat EKG. 

Mulți europeni nu vor să moară. Pentru a trăi, vor trebui să lupte.