În noiembrie 1990, mă aflam la București. Nu mai țin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitația de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineața zilei de 1 decembrie la Alba Iulia.

Mi s-a promis o mașină care să vină să mă ia de acasă și să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparținut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri și am coborât ca să aștept în fața blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă și rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici țipenie, numai eu, zgribulit de frig și adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră și haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii și îmi creau o senzație neplăcută de oraș pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas și am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp și voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, galețile, periile și bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat și i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au prețăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din cașmir și mi-au spus să urc în cabină, lângă șofer. M-am înghesuit acolo și m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reușeam să ajung la timp.

La Fântâna Miorița, cordoane de polițiști blocau accesul spre gară. Au oprit și papucul, însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele.

I-am răsplătit regește pe zugravi și am cerut să fiu condus la tren. La țanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai țin minte cu cine m-am întâlnit și mi-a reproșat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că mașina promisă de președintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toți anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: președintele îmi lansa o invitație, iar oamenii lui nu știau ce să mai inventeze ca să mă împiedice să-i dau curs. Ei mă legau fedeleș și mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Hudini, mă eliberam și apăream în ultimul moment!

Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat" de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.

În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat. Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:

– La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!

Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă – aici doare, aici nu doare –, era Iosif Boda. Mă uitam la el cu câtă satisfacție contempla imaginea trenului deturnat, în timp ce șiroia de transpirație, fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika. Ani de zile mai târziu, în timpul campaniei electorale pentru prezidențialele din 1996, am avut un conflict direct, în urma căruia i-am pus o ștampilă pe care n-a mai putut-o șterge niciodată: l-am poreclit „hipopotamul transpirat". S-a întrebat de ce? Hipopotamii transpiră? Nu știu nici eu dacă pahidermul cu pricina nădușește, dar știu că Boda, da! Și îi curg râuri de sudoare care-l fac să semene cu un hipopotam ieșind din mocirla în care se bălăcește.

A doua zi, am ajuns la Alba Iulia. Mitingul a fost „aranjat" și m-am indispus îndată ce l-am văzut pe Roman dirijând galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l. Nu aveam vreo simpatie pentru fruntașul țărănist, dar cred și acum, ca și atunci, că era singurul îndreptățit să țină un discurs cu prilejul sărbătoririi primei Zile Naționale de 1 Decembrie. El, urmașul și colaboratorul celui care a contribuit direct la realizarea Marii Uniri, Iuliu Maniu. Iar Petrică, vrednic pui de cominternist, care nu cunoaște fairplay-ul, pentru care nu există luptă politică, doar pumnul vârât în gură, nici măcar nu s-a sinchisit să mascheze semnele de încurajare, menite să stârnească echipa de zgomote. I-am atras atenția și lui Iliescu și atunci am văzut, pentru prima dată, gestul necontrolat pe care îl are când îi faci observație și nu-i convine: pleacă scurt capul pe umărul drept și bâțâie din picior. În fond, pe Iliescu îl deranja că eu, și deci și alții, am văzut și dezaprob faptul că Petrică nu îi permite șefului opoziției să vorbească. Cred că atunci, la rândul lui, Iliescu a realizat că pot fi un martor incomod. Că văd anumite lucruri și, mai ales, că le judec pentru că nu gândesc la fel ca el și „ai lui".

După discursuri, adunarea solemnă s-a transformat într-o chermeză gălăgioasă, în care se amestecau popimea, militarii și poporul îmbrăcat în costume naționale, cu toții înecați în fum gros de mititei. La masa organizată de preoțimea din Alba Iulia, generalii umflați s-au repezit cot la cot cu politicienii să înfulece. Poate la militari m-a deranjat cel mai tare hămeseala: erau așa de grași că mă temeam că, dacă ar fi nevoiți să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistența cu vreo bășină scăpată sau ar rămâne înțepeniți, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate. Mi-amintesc că am fost invitați și la un chiolhan organizat într-o școală militară. Adunarea asta de uniforme, cu paharele de băutură în mâini, îmi lăsa un gust neplăcut și mă făcea să mă gândesc la o juntă militară care sărbătorește reușita loviturii de stat. Cineva povestea odată că Sergiu Nicolaescu nu a regizat singur filmările peliculelor cu subiect istoric, pentru care i se puneau la dispoziție trupe ale armatei române. Că a avut asistenți specializați: unii se ocupau de cascadorii, alții de cavalcade etc. Ei bine, chefurile de la Alba Iulia păreau organizate de regizorii care, după ce le-a ieșit figura cu ceea ce s-a numit revoluție și s-au instalat la putere, s-au adunat ca să-și sărbătorească victoria.

ÎNTRE LINII