Este evident – sau ar trebui să fie - că nu e în interesul Europei să opună o rezistență concertată  președintelui SUA din cauza unui război ratat.

Un editorial de Alastair Crooke, publicat de Strategic Culture, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Ei (euro-elitele) nu au nicio șansă. „Dacă Trump își impune tarifele [25%], SUA va intra într-un conflict comercial major cu UE”, amenință prim-ministrul Norvegiei.

Și dacă Bruxelles trece la represalii?

„N-au decât să încerce, dar nu pot”, a răspuns Trump.

Von der Leyen a promis deja, că va trece la contramăsuri. Cu toate astea, este prea puțin probabil ca întreaga suită de forțe administrative, incluzându-i pe englezi, să-l poată obliga pe Trump să aducă trupe americane în Ucraina pentru a proteja interesele (și investițiile) europene.

Realitatea este că fiecare țară europeană membră NATO admite public acum – cu mai multă sau mai puțină jenă – că niciuna dintre ele nu vrea să participe la garantarea securității Ucrainei dacă trupele americane nu le „asigură spatele”. Este o schemă extrem de evidentă de a-l îmbrobodi pe Trump în a continua războiul din Ucraina – la fel ca „afacerea cu mineralele”, pe care Macron și Starmer i-o flutură pe sub nas ca să-l determine să reintre în războiul ucrainean. Iar, pentru Trump, aceste tentative sunt transparente.

Dar musca în lapte aici este că Zelenski se teme, pare-se, de o încetare a focului mai mult decât se teme că va pierde și mai mult teritoriu în război. Și el pare că are nevoie ca războiul să continue (poate pentru a-și păstra propria putere).

Faptul că Trump a spus stop unui război în Ucraina care este deja pierdut pare să fi cauzat elitelor europene o formă de disonanță cognitivă. Sigur că este limpede de ceva timp că Ucraina nu-și va mai recupera granițele de la 1991 și nici nu va forța Rusia într-o poziție suficient de slabă la negocieri ca Vestul să-și poată dicta propriii termeni la încetarea focului.

Cum scria Adam Collingwood:

„Trump a creat ditamai ruptura în stratul de interfață al bulei fanteziste... după răsucirea lui Trump, elita la putere nu vede doar o pierdere electorală, ci o catastrofă, literalmente. O înfrângere în război, cu o Europă lăsată în mare parte fără apărare; o economie dezindustrializată; servicii publice și infrastructură în ruine; deficite publice enorme; standard de viață în stagnare; disensiuni sociale și etnice – și o insurgență populistă puternică, condusă de inamici, care amenință la fel de serios ca Trump și Putin în lupta maniheană împotriva vestigiilor liberale – o elită făcută sandviș între doi lideri care o desconsideră și o disprețuiesc deopotrivă. Cu alte cuvinte, prin ruptura creată în bula lor fantezistă, elitele Europei își văd propriul sfârșit...  Oricine capabil să vadă realitatea știa încă din toamna lui 2023 că lucrurile nu vor face decât să se înrăutățească în război, dar, din bula lor fantezistă, elitele noastre nu au văzut asta. Vladimir Putin, ca și „deplorabilii” și „Gammons” de-acasă, era pentru ele un demon atavic care urma să fie, inevitabil, ucis în marșul inexorabil al utopiei liberal-progresiste.”

Este clar că mulți din straturile elitei europene sunt furioși. Dar ce pot face, totuși, Marea Britanie și Germania? A devenit foarte repede clar căstatele europene nu au capacitatea militară de a interveni în Ucraina de o manieră concertată. Dar, mai mult ca oricând, așa cum subliniază Conor Gallagher, ce face realitatea inevitabilă este economia europeană – care se duce pe apa Sâmbetei, în mare parte ca urmare a războiului împotriva Rusiei.

Noul cancelar al Germaniei, Friedrich Merz, s-a prezentat drept cel mai implacabil lider european, promovând atât expansiunea militară, cât și mobilizarea militară a tineretului – un fel de model al rezistenței europene care să confrunte întoarcerea lui Trump spre Rusia.

Numai că CDU/CSU, coaliția lui Merz, nu a câștigat decât 28% din voturi, ceea ce înseamnă o scădere majoră în preferințele electoratului. Iar asta nu prea reprezintă un mandat din partea populației de a confrunta Rusia – ba chiar și America, amândouă odată!

„Eu comunic îndeaproape cu mulți prim-miniștri și șefi de stat europeni și, pentru mine, prioritatea absolută este întărirea Europei cât mai rapid cu putință, astfel încât să ne obținem independența de SUA, pas cu pas”, a declarat Friedrich Merz.

Locul doi în alegerile germane l-a ocupat Alternativa pentru Germania (AfD), cu 20% din votul național. Partidul a câștigat cele mai multe voturi în ecartul demografic 24-45 de ani. AfD susține relații bune cu Rusia, vrea ca războiul din Ucraina să fie stopat și vrea să colaboreze cu echipa Trump.

Cu toate astea, în mod absurd, AfD este ostracizat dincolo de „zidul de protecție” (firewall). Ca partid „populist”, cu o susținere mare din partea tinerilor, el este, în mod automat, aruncat dincolo de zidul „de apărare” al UE. Merz a refuzat deja să împartă puterea cu ei, ceea ce face din CDU felia de salam din sandvișul SPD (partidul care a pierdut cei mai mulți votanți la aceste alegeri) și AfD și Der Linke (acesta din urmă, alt partid ostracizat, care, ca și AfD, a crescut în sufragii, mai ales printre cei sub 45 de ani).

Problema aici – și este o problemă mare – este că AfD și partidul de stânga Der Linke (8,8%), care a câștigat cei mai mulți votanți în segmentul 18-24 de ani, sunt, ambele, anti-război. Aceste două partide au, împreună, mai bine de o treime de voturi în parlament – o minoritate care bloca multe voturi importante, mai ales dacă se vorbește de modificări constituționale.

Asta va fi o imensă bătaie de cap pentru Merz, după cum explică Wolfgang Münchau:

„În primul rând, noul cancelar a vrut să meargă la summit-ul NATO din iunie cu o promisiune fermă de a crește cheltuielile militare. Și, chiar dacă Der Linke și AfD se detestă reciproc din toate celelalte puncte de vedere, pe un aspect sunt de acord: nu îi vor da lui Merz banii de a întări Bundeswehr. Mai important, însă, este faptul că nu vor susține o reformă constituțională fiscală (rata de îndatorare) de care Merz și SPD au disperată nevoie”.

Regulile sunt complicate, dar, în esență, dacă Germania vrea să cheltuiască mai mult pe apărare și pe ajutor pentru Ucraina, trebuie să ia banii din altă parte a bugetului (cel mai probabil din bugetul de asistență socială). Politic vorbind, a reduce cheltuielile sociale ca să-i dai mai mulți bani Ucrainei nu a fost niciodată o idee care să meargă prea bine la electoratul german. Ultima coaliția politică s-a prăbușit fix din acest motiv.

Chiar și cu Verzii, Merz tot nu va întruni majoritatea de două treimi necesară pentru a face modificările constituționale de care are nevoie, iar „Centrul” pur și simplu nu are „spațiu fiscal” cu care să finanțeze o confruntare cu Rusia fără bani de la americani. Von der Leyen va încerca să scoată bani de apărare de undeva, „magic”, „dar tinerii germani votează împotriva acestor partide vechi, pe care le detestă. Poate că vor reuși să construiască câteva tancuri Leopard. Dar recruți nu vor avea”.

În timp ce UE și Marea Britanie propun să facă rost de miliarde ca să se înarmeze împotriva unei imaginare invazii rusești, pe fundal, Trump a anunțat explicit – cu privire la amenințarea unei invazii ruse în NATO: „Nu cred așa ceva; nu cred așa ceva niciun pic”. Altă marotă europeană distrusă de Trump.

Și-atunci, cum va reacționa publicul european, deja sătul de războiul din Ucraina, la creșterea costurilor la energie, creșterea taxelor, reducerea serviciilor publice – toate astea pentru ca acel război de necâștigat din Ucraina să continue? Starmer a avertizat deja că „inspectorii” datoriei publice („bond vigilantes”) vor reacționa prost dacă guvernul britanic mai înregistrează noi datorii, în condițiile în care situația sa fiscală este deja precară.

Nu există soluții evidente pentru situația actuală a Europei. Pe de o parte, o dilemă existențială pentru Merz. Pe de altă parte, aceeași dilemă pentru toți ceilalți lideri UE: ca să poată face orice, au nevoie de majoritate parlamentară.

Acel „firewall” – „zidul de protecție” – menit, în primul rând, să apere „centriștii” de la Bruxelles de „populiștii” de dreapta, a devenit turbo odată ce Biden a anunțat  tuturor „actorilor” de politică externă americană că populismul este „o amenințare la adresa democrației” și trebuie contestat.

Rezultatul practic, însă, a fost că, de-a lungul și de-a latul UE, s-au format coaliții capabile să blocheze votul, adesea formate din parteneri (partide minoritare) care altminteri nu s-ar fi aliat, dar care vor să țină în frâu centriștii – ceea ce a dus la stază fără sfârșit și la o tot mai mare desprindere de „noi, poporul”.

Angela Merkel a guvernat în acest mod, pasând mereu mai departe reforma, de-a lungul anilor – până când situația a devenit imposibil de susținut (așa cum este și astăzi).

„Poate o altă coaliție de centriști miopi să oprească declinul economiei, să repare eșecul conducerii și să elibereze națiunea din această capcană politică pernicioasă? Cred că știm deja răspunsul” – scrie Wolfgang Münchau.

Dar mai există o problemă, și mai mare: așa cum a explicat foarte clar Vance la Forumul de securitate de la München, inamicii Europei nu sunt în Rusia. Sunt în interior. Asta, a sugerat Vance, vine din faptul de a avea o birocrație permanentă, care-și asumă prerogative exclusive de putere autonomă de guvernare, devenind, treptat, tot mai divorțată de propria bază.

Dărâmați aceste ziduri, a spus Vance, ca să reveniți la principiile (acum abandonate) ale acelei democrații pe care, mai demult, SUA și Europa o aveau în comun. Implicit, Vance a luat în vizor „statul profund” (deep state) al administrației de la Bruxelles.

Eurocrații văd în acest nou front un atac alternativ, susținut de americani, asupra Statului lor Birocratic și simt că aici le zace sfârșitul.

În SUA, s-a recunoscut că există o „rezistență instituțională” la Trump – în Departamentul Apărării, în Departamentul de Justiție și în FBI. Asta probează, după cum explică Margot Cleveland, că cei care susțin, pasămite, independența de executiv sunt, de fapt, dușmanii democrației – și ai lui Trump.

Având în vedere legătura strânsă între „statul paralel” (deep state) american, britanic și european, problema care se pune este de ce există, în paralel, o rezistență atât de profundă la Trump și printre europeni.

Este evident, în aparență, că nu este în interesul Europei să opună o rezistență concertată președintelui SUA din cauza unui război eșuat. Este, atunci, frenezia europeană alimentată de dorința „statului paralel” american de a neutraliza „Revoluția Trump”, demonstrând că, pe lângă opoziția pe care o întâmpină acasă, Trump face valuri și printre aliații europeni ai Americii? Este Europa împinsă pe calea aceasta mai departe decât ar fi vrut să meargă, în alte condiții?

Pentru ca Germania să schimbe acest curs – ceea ce este de neconceput pentru Merz – ar fi nevoie de un minim de imaginație, care să vadă din nou Germania legată de Eurasia. AfD a câștigat 20% din voturi pe această platformă. Realitatea este că, probabil, nu există alte opțiuni.