Încredințează Mântuitorul că toate sunt cu putință  celui care crede și prea bine o constatăm în toate Sfintele Scrieri și, nu odată, chiar în viața de toate zilele.

Specialiștii continuă discuțiile despre natura credinței și un psiholog american susține că ar exista un centru al credinței pe care l-a și reperat. Teofan Zăvorâtul scrie că nu rațiunea este împotriva credinței ci inima măcinată de vicii și un alt Sfânt Părinte considera că credința îl duce pe om la frica de păcat pentru că Omul se teme să nu-L supere pe Dumnezeu iar cel ce se teme se smerește și prin aceasta se poate face locaș al Duhului Sfânt. David  la rându-i nu se îndoiește că ”inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Credința conștientizează într-o egală măsură și nevoia de milă de la Dumnezeu pentru că ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Evanghelia de astăzi reamintește vindecarea orbului din Ierihon pe care, înalt semnificativ, Hristos a făcut-o cu puțin înaintea pătimirii Sale. Aceasta nu doar pentru că acest orb nu  și-a mărturisit credința dar s-a și închinat lui Hristos recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu. Faptele sunt relatate de Evangheliștii Marcu, Matei și Luca și atrage atenția faptul că în toate Hristos este numit ”Fiu al lui David”, fără urmă de îndoială care ar fi dijmuit credința făcând-o mai puțin lucrătoare. Ne amintim de Petru care la chemarea lui Hristos a mers pe apă ca pe uscat, dar îndată ce s-a îndoit a început să se afunde. Atunci Hristos a spus ”Puțin credinciosule pentru ce te-ai îndoit?”, dar i-a întins mâna salvatoare vindecându-l astfel și de îndoială. De crezut, cred și demonii, odinioară îngeri, care se și cutremură pentru că prea bine cunosc puterea lui Dumnezeu. Un fel de credință afișează și fariseii din toate timpurile care astfel se dezic pe ei înșiși ca învățători, cuvintele lor neavând ”putere” pe care doar faptele o pot conferi gândurilor și sentimentelor omenești. Oricum, credința în Dumnezeu este în zestrea funciară a omului și un psiholog contemporan propune să ne imaginăm un avion în care, la urcare,  toți pasagerii s-au declarat atei și care își fac semnul salvator al crucii îndată ce trec printr-o turbionare. Nu însă orice credință aduce cu sine minunea, ci credința dreaptă și puternică așa cum este aceea a orbului de astăzi. Dacă credința i-ar fi fost mai slabă și ar fi cedat celor care îl opreau cu insistență, desigur că minunea nu s-ar fi produs. Vedem însă cum, cu cât cei din jur căutau a-l opri, cu atât mai aprig el striga: ”Fiule al lui David miluiește-mă!”. Văzându-i credința, Hristos avea să-l vindece într-un act în care puterea lui Dumnezeu vine anume în întâmpinarea celui ce crede. Fecioara Maria ne dă o pildă desăvârșită când îngerul Gabriel îi aduce Vestea cea mare a întrupării. Nu s-a îndoit, nu a întrebat ”de ce?” anume ci ”cum” se va întâmpla, fiind fecioară. După ce i-a fost descris ceea ce urma a se petrece, nu explicat, minunea Înțeleapta Fecioară spune îngerului Gabriel spre mântuirea întregului neam omenesc: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Este credința care ne amintește de Avraam care a ascultat de Dumnezeu să taie împrejur pe Isac, fiul său și pe fii săi. Mai târziu, Pavel. Apostolul neamurilor scrie despre credință că este ”încredințarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute”, fiind deopotrivă și mărturisire ca asumare a unui mod de a trăi în comuniune cu toți ce o împărtășesc. Așa încât ca într-un glas să mărturisim: ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bună voire”.

Orbul de astăzi era pe deasupra și sărac câtă vreme că ”ședea lângă cale, cerșind”. Cunoscătorul a toate a întrebat anume ce voiește să facă și orbul nu a cerut un bănuț, sau ceva de mâncare, ci ”să văd!”.  Dătătorul a tot binele i-a dăruit cea mai mare dintre toate bogățiile – luminarea ochilor. A ochilor trupești și a celor sufletești câtă vreme prima imagine desprinsă din bezna în care trăia era a lui Hristos, ”Lumina lumii” în care vedem lumina cea de toate zilele. Și a făcut-o recapitulând geneza căci a luat puțină salivă, a amestecat-o cu tină și i-a uns ochii după care l-a trimis la apa Siluanului să se spele văzând. Celor de față nu le venea a crede și au fost întrebați părinții care, recunoscând că este, într-adevăr, fiul lor nu au putut spune cum a fost vindecat. Cei mai gălăgioși au fost fariseii care au început a vocifera cum că orbirea se datora păcatelor pe care le făcuse, deși Hristos a spus că nu pentru că s-ar fi abătut de la Lege a orbit, ci anume pentru ca să se arate lucrarea lui Dumnezeu care întrece întreaga fire.

Lumina cea adevărată a adus lumină lumii și odată cu aceasta credința – o formă de manifestare a luminii pentru că orbul a înțeles  că Fiul lui David este Lumina lumii, L-a mărturisit, I s-a închinat și I-a urmat, I-a devenit apostol așa cum se cuvine s-o facem fiecare și cu aceiași smerenie cu care a făcut-o Iisus de a fi luat ”chip de rob”. El a venit să slujească, nu să i se slujească, o slujire care înalță pe cel care o face și îl împodobește cu lumina faptelor bune. La Hristos, Lumina este una din Lumină, la oameni este o lumină adăugată de aceea din faptele bune. Prima este a Celui ce ne cheamă a-I urma, lepădându-ne de noi; a doua este lumina celor care, urmându-l devin purtători de lumină prin dragostea cu care urmează lui Hristos și se dedică semenilor.

Iisus i-a spus ”Vezi!” și cuvântul s-a făcut faptă. A continuat: Credința ta te-a mântuit – mai întâi i-a adus viață și apoi vederea trupească. Ca o apoteoză citim cum ” tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu”.  Da, îl ”lăudăm pe Domnul că este bun, că în veac este mila lui” și cea mai adecvată formă a laudei care ne și deosebește de farisei este a face din milostenie un fel de a fi, cum și îndeamnă: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este.” La vremea lui, Pascal constata cu îndreptățire  cum Hristos este răstignit până la sfârșitul veacurilor. Poate fi și altcumva  - anume spunând cu glasul tăinuit al inimii, la ceas de rugăciune, împreună cu Rainer Maria Rilke:

Stinge-mi lumina ochilor, Te pot vedea

Acoperă-mi urechile, Te-aud ușor

Fără picioare către Tine pot umbla

Și fără gură pot să Te implor

Frânge-mi în două brațele

La fel  Te va cuprinde inima în loc

Iar de-mi vei arunca în creier foc

Pe sânge Te voi duce mai departe