Iată, pașii egali ai timpului ne duc aproape fără a lua seama cum anume o facem, iar timpul, la rându-i, pare a se trece  indiferent parcă la ce simțim, ce gândim sau ce dorim și, când ne trezim parcă dintr-un somn, îndeosebi pe la marile praznice,  întrebăm retoric: Când și cum a trecut timpul de ne-a lăsat zălog doar amintirile ca repere ale trecerii ca un ”vis al morții eterne” cum numea Românul Absolut ”viața lumii întregi”. Cum am parcurs distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul faptelor, fără de care, știm, credința e ca și cum ar nu ar fi.

Evanghelistul Luca înfățișează scena unui praznic la care Domnul ne invită și cum se cuvine a-i răspunde încât să ne putem ruga cu vrednicie: „Întru Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi Doamne ”  Invitați la solemnul praznic al vieți, după cuviință ne întrebăm la straiele pe care să le îmbrăcă,, ca, odată ajunși,ne întrebăm ce straie să îmbrăcăm, pe care anume  loc să  ne așezăm ca nu cumva stăpânul casei să ne ridice și să spună a merge într-un altul mai potrivit nouă. Altfel spus,” cum să ne îmbrăcăm?” și „care ne este locul potrivit?” sunt primele întrebări care ne vin în minte și ar trebui să ne intereseze. Întrebările își au rostul mai ales dacă ne amintim că, pentru cei din vechime, era deosebit de important unde  să stai - nu oriunde și oricum, ci la locul tău, să-ți porți portul și să vorbești ”cum ți-e vorba”. Într-un glas mărturisitor înălțăm rugă de mulțumire:”cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului, Dătătorule de lumină și mă mântuiește.”

Este ca o invitație cunoașterea de sine, solemnă dar nu împodobită cu sclipiri artificiale cum o făceau și o fac cu prisosință farisei prea iubitori de sinele propriu pe care-l impune cu o superioritate vană.  Pentru asta Domnul ne-a dat măsura celor zece porunci, iar Fiul Său singura porunca nouă - a iubirii de Dumnezeu și de aproapele  nostru ca pe noi înșine. Așa ar fi drept într-o rânduială a dreptei cuviințe  pentru că purtăm deopotrivă în suflet chipul Ziditorului după care ne-a plăsmuit din tină cu mâna Sa și a suflat asupră-ne din Duhul Sfânt. Haina cea mai potrivită, felul după care suntem cunoscuți și recunoscuți de cei din jur, este a faptelor bune  peste care așezăm mantia smereniei, fiindcă, spune Mântuitorul ” oricine se înalță pe sine, se va smeri, iar cel care se smerește pe sine se va înălța”. Este întocmai ceea ce a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care a luat chipul omului pentru a învăța să devenim Fii ai lui Dumnezeu. Până atunci, eram robi, primind răsplată după osteneala de a împlini poruncile date prin Moise. Cu Fiul lui Dumnezeu am devenit  moștenitori al vieții veșnice, care după propriile cuvinte este: ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”.

Prefigurare a Cinei celei de taină

Luând aminte, vom recunoaște lesne că această cină precede și, astfel, ne pregătește pentru cina cea de taină, când Hristos dăruiește trupul și sângele Său ca acelor care se vor fi părtași  să le fie ”spre vindecarea sufletului și a trupului”.  O asemenea invitație se cerea primită ca o sărbătoare la care se cuvenea ca fiecare să-și pună haina cea mai de preț - smerenia, mama tuturor virtuților. Semnul  ei distinctiv  al smereniei autentice  este milostivirea și Hristos ca Învățător ale celor ce sunt de la Dumnezeu spune ca, atunci când faci praznic ”cheamă pe cei săraci și neputincioși, pe șchiopi și pe orbi” și abia așa vei cunoaște fericirea, adică vei simți chipul lui Dumnezeu celui viu în suflet. Pentru că, ei neavând cu ce să răsplătească, o va face prisositor Domnul în ceruri, unde cele vremelnice se vor preschimba, îmbrăcându-se în straiele veșniciei. Atunci s-a auzit glasul unui om din mulțime: ”Fericit este cel care va prânzi în împărăția lui Dumnezeu”. 

Sf. Ap. Pavel, apostolul neamurilor  învață că împărăția lui Dumnezeu stă ”în cuvânt și putere”, că nu este mâncare și băutură, ci în sfințenie și pace și dreptate în Duhul Sfânt.  Smerit se arată și acum Fiul Lui Dumnezeu  când spune că ”un om oarecare” a făcut cină și a chemat pe mulți. ”Un om oarecare” s-a numit pe Sine Hristos ca să înțelegem mai bine misiunea Lui și, la rându-ne, din oameni ”oarecare” să ne facem, asemenea Lui, Fii ai lui Dumnezeu, dimpreună părtași la lumina neînserată viața veșnică.

Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug…

Dintru început se ivește o întrebare firească: Cum se face  anume motiv sunt invitați  la cină și nu dimineața sau la prânz, masa cea mai importantă? Sfinții Părinți spun că e astfel pentru că Fiul lui Dumnezeu a venit ca Fiu al Omului precedat de o istorie îndelungată, după ce  proorocii nu doar că nu au fost ascultați, dar au fost alungați și uciși cu pietre. Ne amintim că și locuitorii Gadarei I-au spus chiar lui Hristos să părăsească cetatea după ce vindecase demonizatul care făcuse atâta rău locuitorilor. Au făcut asta pentru că trimițând demonii în porci, aceștia s-au aruncat în mare, făcând o pagubă de nesuportat pentru cei cărora le era interzis să mănânce acest fel de carne.  

Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a fost una la întâmplare, ci la ”plinirea vremii” și aceasta a fost,i spune Apostolul neamurilor , atunci s-a născut din Fecioara Maria din drepții Părinți Ioachim și Ana la o vârstă înaintată, neprielnică nașterii de prunci. Expresia ”plinirea vremii” poate stârni nedumeriri pentru că nu presupune o apreciere matematică, și asta deoarece Dumnezeu este Primul care respectă libertatea omului în virtutea unei logici a iubirii Sale   descrisă spre recunoaștere de  Sf. Ap. Pavel ca una care îndelung rabdă, e binevoitoare, nu se laudă, nu se trufește, nu se preocupă doar de ale sale, nu se mânie, nu se bucură de nedreptate, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr, suferă toate, nădăjduiește toate și pentru asta nu cade niciodată.

Chemarea era una aleasă în mod special fiind, în fapt, un fel de agapă, o întâlnire de suflet în spiritul primei porunci a lui Dumnezeu ”să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul și din toată inima și pe aproapele tău ca pe tine însuți”.  Într-un adevărat ritual care evidențiază solemnitatea , mai întâi a fost trimisă ”sluga” sa spre a chema  la această împreună petrecere a unui timp binecuvântat. Este semnul prețuirii care impunea unul asemănător și sluga a împlinit cuvenita ascultare. Trebuie adăugat pe dată că ”sluga” este Însuși Fiul lui Dumnezeu în ipostaza Sa de Fiu al omului cum Însuși spune cum că nu a venit ” să i se slujească, ci să slujească”. Oamenii nu L-au luat în seamă, și nici invitația care ar fi trebuit să-i onoreze și cum facem și azi, fiecare a căutat  motive întemeiate spre  a se îndreptăți pe sine. Să recunoaștem că toți căutăm ca, în orice prilej, să ne îndreptățim, să cutăm adică a ne pune în evidență nevinovăția, căutând repede țap ispășitor. E actul ce-și are obârșia la începuturi când întrebat de Dumnezeu pentru ce a încălcat singura poruncă, Adam a spus: ”Femeia pe care mi-ai dat-o Tu”. Învinovățea deci femeia și, de ca nu, chiar pe Dumnezeu care i-o dăruise..În lume și din lume fiind, subjugați de toate cele ale ei, cei invitați s-ai grăbit să se scuze și, deși au cerut  iertare, spusele ce urmează, departe de a dezvinovăți, adăugă păcate și mai mari. Primul, de pildă, a spus că și-a luat țărână și merge s-o vadă, vederea fiind simțul cel mai important, asemănat de Sf. Vasile cel Mare cu două mâini gata să cuprindă ceea ce dorește. Al doilea, a invocat faptul că-i luase  cinci perechi de boi - cinci fiind numărul simțurilor și dacă mintea se coboară la ele se face slugă lor. Cel care primește a face ascultare trupului, materiei adică,  nu are cum să-L mai perceapă  pe Dumnezeu și, în consecință, nici cum să înțeleagă chemarea Sf. Ioan Botezătorul; Pocăiți-vă, drepte faceți căile Domnului și nici să pătrundă tâlcul tăinuit al împărăției cerurilor”.        

A auzit stăpânul de  refuzul și scuzele care arătau adevărata cauză,  s-a mâniat și a poruncit: ”Mergi la răspântii”, adică la întretăierea drumurilor unde se întâlnesc cei veniți din toate părțile, nu odată neștiind care este drumul cel bun. Chemarea vine ca o îndreptare și chiar ca o binecuvântare, A mai spus Stăpânul să-i aducă pe cei mai din urmă oameni: pe săraci, pe orbi, pe slăbănogi, pe șchiopi”, toți deznădăjduiții sorții. Când Sf. Ioan Botezătorul a întrebat pe Hristos dacă este Mesia, atunci nu a spus ”Eu sunt”, ci a înfățișat faptele cum că orbii văd, surzii aud, șchiopii umblă și săracilor li se bine-vestește. Hristos a venit să mântuiască pe toți oamenii dar, deși Împărat al tuturor, nu a obligat și nu obligă pe nimeni, ci a ”invitat”, lăsând a înțelege dorința-I de a fi împreună un răgaz, de a face din dialog punte de comunicare între oameni. Așa au și înțeles cei chemați și, dându-li-se posibilitatea de a alege au făcut-o, astfel caracterizându-se cum nu se poate mai bine. Lăsându-se în voia simțurilor pur și simplu, omul deschide larg ușa păcatului, devine o unealtă a lui, se depersonalizează. În fond, întâlnim, într-un alt context păcatul primilor oameni care au dat ascultare șarpelui când a zi despre măr că este frumos, plăcut la pipăit, gustos și dă cunoaștere pentru că, într-adevăr prin simțuri avem acces la cunoaștere. Cumpănă dreaptă, inima, organul transcendenței după ruga lui David: ”Inimă curată zidește întru mine și duh drept înnoiește întru cele ale mele”. Duhul drept poate fi spiritul de observația, mereu de veghe la ce lăsăm a intra în cămara sufletului în care să avem mereu în față chipul lui Dumnezeu după care am fost întocmiți de mâinile Ziditorului spre a lucra asemănarea cu el pe un drum al sfințeniei, pe care Nichifor Crainic o numea vocația omului.

Să ne învrednicim a spune: ”Întru Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi, Doamne”

Primind chemarea și mergând la cină, întâia grijă este a felului în care ne îmbrăcăm anume alegând cele de cinstire, nu bogate amintindu-ne că Sf. Ioan Botezătorul se îmbrăca în haine de capră  iar Sf. Ilie în cojoc pe care, sfințindu-l i l-a dăruit lui Elisei care astfel a primit dar îndoit. Dumnezeu spune ca omul să trăiască cu cele simple și trebuincioase unui trai bineplăcut. Și dacă Însuși  Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, se cere ca asemenea să facem și noi, alegând doar cele trebuincioase unui trai simplu. Hristos i-a ales pe cei simpli ”la vorbă și la port” și anume a ales pe cei simpli ca să rușineze pe cei bogați. El  dorește să fim conștienți ca în toate e nevoie să aducem slavă nu nouă ci Numelui Său cel temut înaintea căruia toate se tem și se cutremură. La Sfânta Împărtășanie suntem chemați să venim ”cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Frică nu pentru că am fi cumva pândiți de vreo primejdie, ci de a nu ne arăta nevrednici de iubirea Lui și astfel să ne condamnăm singuri la ”întunericul cel din afară…unde este plânsul și scrâșnirea dinților”. 

A rostit Mântuitorul că a venit pe această lume ca acei care au ochi să nu vadă, iar cei orbi să vadă lumina. Lumina ne înconjoară oricum dar depinde doar de noi s-o vedem, de curăția inimii, lumina cea din noi. A mai spus ca acei care au ochi să nu vadă, adică acei care se credeau pe ei învățați a toate, fariseii care pretindeau a fi cinstiți dar care nu erau îndreptățiți să fie astfel. Vai de orbirea celor ce…văd, adică se pun  pe sine măsură a lucrurilor ca și cum lor li s-ar datora  A venit Mântuitorul ca acei care au ochi să nu vadă pentru că ”limpede nu vezi decât cu inima” pentru că în străfundul ei aflăm mereu viu chipul lui Dumnezeu a cărui asemănare ne este dat a o lucra ca să spunem ”cu îndrăzneală, fără de osândă, ”Tatăl nostru care ești în ceruri”. Pentru acesta ne pregătește Biserica punându-ne la îndemână postul și rugăciunea spre alungarea vrăjmașilor și făptuirea binelui, haină a milostivirii la care cheamă Hristos. Postul să ne fie spre alungarea a tot vrăjmașul, văzut sau nevăzut iar rugăciunea făclia care să ne ducă spre Lumina cea adevărată a nedespărțitei Sfintei Treimi.

Se apropie Marele Praznic al Nașterii Domnului, timp de grație pentru a ne pregăti, curățindu-ne mai întâi trupul prin post și rugăciune spre a-l împodobi cu virtuțile definitorii pentru cei botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Plecându-ne genunchii trupului și ai trupului, să adăugăm smereniei pocăința, lacrimile înseninând cerul sufletului așteptând Răsăritul cel de sus. Să nu ostenim cerând să ni se lumineze haina sufletului, așa cum s-a întâmplat cu femeia cea păcătoasă și să auzim cuvintele mântuitoare: ”Mergi în pace”. Câte de bun întru putere este Dumnezeu ne arată Sf. Ioan Gură de Aur care spune că poate face din noroi boabe de mărgăritar și din fiu al gheenei fiu al împărăției cerurilor. Dumnezeu cheamă toate neamurile lumii cum spune proorocul Isaia: ”Toate neamurile mă vor cunoaște până la urmă și Mi se vor închina. Nu avem scuze că, până la urmă, cine se scuză, se acuză ascunde un păcat și mai mare. Chemarea și curățirea reprezintă un har de la Bunul Dumnezeu, dar a rămâne în chemare este dat omului să o facă și dacă refuză, decad din proprie voie din ipostaza de a fi cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. În ”Fapte” citim  ”Vai vouă – spune Domnul – vouă trebuia să se pregătească cuvântul lui Dumnezeu,, dar fiindcă v-ați arătat nevrednici, iată ne întoarcem la neamuri”. Și așa se va face că ”desfrânatele și vameșii vor moșteni împărăția cerurilor” și ”cei de pe urmă, vor fi cei dintâi”.

În nesfârșita-i bunătate, Domnul nu a rostit fie și un cuvânt de ocară, fiecăruia dându-i după cuvântul astfel osândindu-se pe sine după dreptate, rămânând în păcate ca într-o de necuprins neputință de a se bucura de minunile aduse în lume de ”Cel ce toate cu înțelepciune le-a făcut”.  Dumnezeu Cel Sfânt și Bun,  departe de a-i mustra le-a arătat că, în fapt, ei singuri s-au osândit pe sine pentru că fapta rea își are în sine osânda după cuvântul dat de fiecare.  nu i-a mustrat, arătându-le că de fapt ei pe sine s-au osândit, fiecare pe sine după cuvântul său. Iată, se apropie marele Praznic al Nașterii Domnului, când rostim cu glas de lumină întâmpinând Nașterea Cea peste fire al Unuia Născut Fiului Său să îngenunchem cuviincios și dimpreună cu Vasile Voiculescu, unul din sfinții închisorilor să spunem:

Tu însă, neîntreruptă Bucurie și Fericire,

Tu Domnul Marelui Praznic al Vieții, ne dai povață

Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine

Transfigurează orice îmbucătură în adevărată viață

In Memoriam Elena Solunca