Meditație de Duminica Vameșului și a Fariseului pe marginea unei polemici recente, legate de natura (reală sau înșelătoare) a unei minuni: strălucirea icoanei unuia dintre sfinții canonizați, cu ocazia ceremoniei de marți, 4 februarie 2025, din curtea Patriarhiei.

Primii care au observat fenomenul optic suprins de camera foto au spus că este o minune, vestea s-a rostogolit viralizant, preluată de entuziasmul colectiv. Ulterior, alții au descoperit că primii încurcaseră sfîntul de pe icoană (nu era Arsenie Boca, ci Visarion de la Lainici), și au susținut că fenomenul optic este fenomen optic și nimic mai mult. Ceea ce susțin pînă azi. Categoria a doua îi acuză pe primii de obscurantism, credință rudimentară și necunoaștere a legilor reflecției (?!!), jignindu-i și tratîndu-i cam de sus, susținînd că primii ar fi pradă manipulării și că ce se vor face ei, bigoții, cînd vor începe hologramele magnifice pe cer cu Buddha-Krishna și toate alea... Categoria I și-a înghițit gălușca, care era și cu umplutură (că na, mai încurcaseră și sfîntul din icoană!) și tace rușinată. Categoria ”intelectualilor” jubileză. Damian Stănoiu - și mai tare...!

Dar eu zic așa:
Nu toate minunile lui Dumnezeu sînt făcute prin sfidarea legilor fizicii, biologiei, chimiei, astronomiei etc. Am citit cu atenție despre mai multe asemenea subiecte. O să dau cîteva exemple din memorie.

Cîndva am vizionat un documentar științific, care furniza o ipoteză plauzibilă a explicației minunii despărtirii apelor Mării Roșii de către Moise, ipoteză bazată pe mecanica fluidelor în condiții atipice: un vînt foarte puternic, direcționat de sus, ca un jet de mare presiune - se pare că aici era minunea (sau acțiunea directă a) lui Dumnezeu, care despărțise apele. Savanții modelaseră fenomenul aero-hidrodinamic în laborator: le ieșise! Așadar, ceva de genul: Moise lovește cu bastonul în mare și Dumnezeu suflă un curent energic de aer de sus, despărțind apele. Conlucrare teandrică. Teologic - este corect! Minunea este conlucrare. Chiar și cînd omul participă la ea doar prin smerenie activă sau prin rugăciune. Aici, Moise participase prin credință și ascultare. Iar Dumnezeu împlinea. Dumnezeu lucrează ușor cînd este credință și ascultare.

Alt caz, despre care am citit explicații plauzibile și coerente: oprirea soarelui pe cer la rugăciunea Sfântului Iisus Sirah - evident, nu era vorba de oprirea mișcării de rotație a pământului în jurul axei, care ar fi condus la perturbări gravitaționale, urmate de catastrofe de tot felul pe toată planeta, ci de un fenomen optic. Realizat de Dumnezeu ca urmare a rugăciunii cu inimă zdrobită a lui Iisus Sirah și a ascultării evreilor față de Yahve, care le-a indicat un anumit tip de rugăciune (cu înălțarea mîinilor). Credința, ascultarea și asceza lor a adus și bunăvoința divină, manifestată prin minunea unei mari biruințe militare în condiții de dezavantaj numeric evident.

Dacă ne apropiem mai mult de minunile vindecărilor miraculoase, măcar a celor din zilele noastre, atestate de medici și pacienți, uneori cu lux de amănunte medicale, vedem adesea că ele se produc de preferință treptat, fără șocuri și, în aparență, firesc: minunea nu exclude firescul! Dumnezeu, de obicei, nu Își sfidează legile (de ce ar face-o?!), ci le optimizează în folosul omului. Sînt multe culegeri de asemenea minuni contemporane, ale Sf. Gherontie de la Tismana, de pildă, și multe altele. Și vedem că, cel mai adesea, Dumnezeu lucrează așa. Fără ”fachirisme” și gesturi spectaculoase, fără ”Deus ex machina”. Optimizează stazele organismului bolnav, pînă cînd acesta intră în autovindecare. Desigur că și aici e o minune, dar nu una ”sfidătoare” și spectaculoasă, ci una osmotică, petrecută în intimitate. Așa lucrează iubirea. Căci Dumnezeu nu iubește fachirismul, minunile circărești, ci discreția, taina, noblețea. Și, eventual, anonimatul.

Alt exemplu clasic: curcubeul - fenomen natural de refracție, explicabil prin legile opticii clasice, totuși, cînd îl trimite Dumnezeu într-un loc sau altul, îl receptăm ca pe un semn ceresc, legămîntul lui Dumnezeu cu oamenii, și avem fundament biblic în asta. La fel și halourile solare, ca cele de pe Tabor și din Ceahlău, produse cu predilecție la anumite sfinte sărbători. E o habotnicie să le constați ori să le iei ca un semn ceresc? Duce asta la necredință, la erezie, la exaltare?! Nu am observat! Dimpotrivă! Ori e de preferat să întorci fundul minunii, pretinzînd, filosofic, că cea mai mare minune este ”cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine”? O fi pentru unii, dar nu pentru ortodocși! Protestanții preferă varianta kantiană. Dar ortodocșii preferă osmoza - minunea vie, lucrătoare organic, și nu neapărat chestionată, cît timp aceasta nu le tulbură buna relaționare cu Dumnezeu.

În timpul aresturilor pandemice, în rarele procesiuni cu icoane la vedere, uneori o cameră surprindea lucirea puternică a icoanei. Părăsiți și închiși în case, amenințați de viruși și arafați, ne bucuram cu toții că măcar Dumnezeu nu ne-a părăsit: și asta era minunea, de care aveam nevoie ca de apă atunci! Și inima ne șoptea că nu sîntem în autoînșelare și nimeni nu-și bătea capul cu dileme de reflecție și refracție! Tot atunci, exaltarea luminoasă orbitoare a crucii cîte unei biserici unde se ținuse, în taină, sfînta liturghie, ne bucura enorm, ca un semn de biruință asupra terorii fauciene, și ne dezgheța spiritul. Mai cîrcoteau atunci fariseii ca acum? Mai analizau la microscop capacitatea de reflecție a foiței de aur a crucilor și icoanelor? Nu, că tuturor le tremurau oasele: lumea era paralizată de frică, nu îi dădea nimănui mîna să facă exerciții intelectualiste. Exaltarea aurorală ne dădea tuturor speranțe, mesajul minunii era ortodox, ceea ce ne întărea duhul, și asta conta enorm. Și nu era autosugestie! Iar de unde anume venea fenomenul din punct de vedere optic, adică unde anume se intersecta raza voinței divine cu raza solară reflectată în folia aurită, pătrunsă în obiectiv, mai puțin conta. Evident că erau raze de soare, dar iată că acestea impresionaseră maximal ”pelicula” foto, ca apoi să impresioneze retinele noastre și noi să ne înseninăm inimile! Unde se intersectează aici raza bunăvoinței divine cu raza fizică solară, mai puțin contează, dar intersecția aceasta există și ea definește minunea!

Dar acum sîntem relaxați, lockdownurile se pare că nu ne amenință, și fariseii își permit să relativizeze minunea, că nu-i mai împunge frica în coaste! N-ar fi nimic rău aici, de-ar gîndi cu frică de Dumnezeu și cu evlavie, iar nu cu dispreț. Atunci, frica pandemică ne smerea pe toți și nu ne permitea să teoretizăm speculativ în jurul minunii. Acum ne permitem! Dar cum?! Dacă judecata mea mă îndeamnă la dispreț față de semeni, ea nu este bună, căci am pierdut harul, și nu mai raționez în lumină, iar discernămîntul se duce! Dar exact în felul acesta, cu dispreț față de semenii lor, au raționat ”teoreticienii minunii” de azi!

Rar apelează Dumnezeu la ”minuni ”hard”” - teleportări, fenomene antigravitaționale, transsubstanțieri (pe care le avem la fiecare liturghie) și altele ca acestea: Dumnezeu nu iubește codurile tari. A apelat la ele la Facerea Lumii, ca să zic așa, și apelează la ele doar acolo unde nu se poate altfel. Cea mai mare minune, sau cea mai tandră, este să ne schimbe nouă ”dioptriile”. Adică să ne facă să Îl vedem. Și să Îi recunoaștem astfel manifestarea, inclusiv prin minuni. Taina inimii trebuie să rezoneze cu taina minunii. Să le simțim duhovnicește la fel, în duhul învățăturii ascetice creștine. Atunci știm că nu sîntem în înșelare.

Așa și aici, pe 4 februarie 2025, în curtea Patriarhiei: unii văd exaltarea luminoasă a icoanei sfîntului nou-proslăvit și se bucură cu smerenie, sporindu-și credința (că e Sf. Arsenie Boca ori Visarion de la Lainici mai puțin contează, zic eu, că sfinții se bucură împreună, iar Dumnezeu îi îmbrățișează pe toți). Dar alții, experții în fizică de clasa a VII-a, fac pe fariseii circumspecți și îi acuză pe primii de naivitate și bigotism, închipuindu-se atât de evoluați spiritual, încît minunea - care e jertfă Dumnezeiască, atenție! - nu le mai trebuie, disprețuind astfel nu doar pe semenii lor cu o credință mai spontană, ci și iubirea lui Dumnezeu, pogorîtă în taina minunii.

Unde este trufia intelectuală? Unde este lipsa de aplecare cu dragoste, sensibilitate duhovnicească și grijă, față de lucrarea lui Dumnezeu? Intelectualismul ăsta ne omoară ochiul lăuntric al inimii și ne împietrește inima, ca să nu mai vedem minunea, sugerîndu-ne să ne considerăm superiori, prin intelect și spirit, minunii! Asta e curata nebunie! Ăsta e pericolul de acum, mult mai acut ca spontaneitatea și simplitatea în credință a unora. Pe cei simpli îi va apăra Dumnezeu, căci Dumnezeu îi iubește pe cei cu inima curată și cu copilăria în suflet! Căci și lui Dumnezeu îi place spontaneitatea, iar nu cugetarea sofisticată! Așadar, cu dragoste să primim iubirea cerească și cu grijă să cugetăm!

+9 februarie 2025, duminica Vameșului și a Fariseului