Injustițiile istoriei versus responsabilitate intelectuală, responsabilitate civică și democrație - Nicolae Paulescu. Încetat din viață pe 19 iulie 1931, ideile lui antievreiești au început să fie instrumentate politic în ultimele două decenii, destule alte fațete ale personalității sale fiind supuse unei sistematice tăceri.

Zeci de ani s-a ascuns faptul că medicul Paulescu fost considerat încă din timpul vieții «fondatorul naționalismului creștin». Nicolae Paulescu este cel care a pus creștinismul la temelia teoriei naționalismului românesc - două idei "incorecte politic" de la jumătatea secolului XX încoace: creștinismul pentru regimul comunist, naționalismul pentru Uniunea Europeană. La fel de important, omul de știință Paulescu a combătut teoria darwinistă, ideologia materialist-dialectică și ateismul. Pentru toate acestea, după 1945, a devenit victima legislației staliniste, iar după 2003 a celei globaliste.

Știm că una din numeroasele consecințe suferite de țările intrate sub dominația URSS după cel de-al Doilea Război Mondial a fost rescrierea istoriei pentru a folosi doctrinei bolșevice. În România, Decretul-Lege nr. 364 din 4 mai 1945 a impus epurarea cărților, scop în care pe lîngă Ministerul Propagandei s-a înființat o comisie formată din delegații Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, Ministerului de Interne, Ministerului Artelor, Societății Scriitorilor și Academiei Române, care să întocmească liste cu toate publicațiile apărute de la 1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944 cuprinzînd idei devenite indezirabile pentru noul regim politic impus țării. S-au pus la Index cîteva mii de titluri de cărți și toate bibliotecile, indiferent de categorie, care le dețineau, au trebuit să le retragă din circulație și să le mute în depozite speciale, constituindu-se așa numitul Fond Secret. O muncă echivalentă cu chinurile Iadului! pentru că nu vom ști niciodată cît de mult ne-a lovit peste timp, ca indivizi și ca nație, interdicția de a ne citi în libertate cărțile.

Cercetarea cataloagelor din biblioteci dovedește că lucrările doctorului Paulescu dar și ale altor autori care se refereau la concepția naționalistă și creaționistă a acestuia au fost închise la Fondul Secret.
După încetarea ocupației militare sovietice, cînd regimul politic din România s-a mai relaxat, opera medicală a fost recuperată treptat. Inclusiv pe plan internațional, cercetători de prestigiu ai domeniului, în frunte cu fiziologul Ian Murray, au determinat Comitetul Nobel să recunoască, în 1968, meritele lui Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic.

Cu toate acestea, lucrările referitoare la naționalismul creștin au rămas sub interdicție pînă la căderea comunismului. Cel dintîi volum de Nicolae C. Paulescu editat în România după al doilea război mondial: „Fiziologie socială: Instincte sociale, patimi și conflicte. Remedii morale” a apărut tocmai în 1995, în colecția „Elita interbelică” a Editurii Anastasia din București, potrivit unor opinii la inițiativa directorului literar de atunci, Teodor Baconsky. În 1997, la Editura Periscop din Iași s-a tipărit lucrarea interzisă de comuniști: „Doctrina despre viață a profesorului Nicolae Paulescu”, iar în 1999, tot la Editura Anastasia s-a editat „Fiziologie filosofică: Noțiunile de „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie”, care fusese publicată simultan la Paris în limba franceză și la București în limba română în 1905.

Recuperarea moștenirii sale științifice, laolaltă cu a altor personalități eliminate din viața publică de regimul politic impus României după 1945, începuse imediat după căderea comunismului, în 1990, an în care Paulescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. În primul deceniu de libertate au urmat numeroase acte de celebrare: folosirea numelui său în titulatura unor instituții, aule, conferințe, sesiuni comemorative. În 1993 s-a înființat Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice căruia i s-a dat numele său. În 1996, la Casa Memorială Nicolae C. Paulescu din București s-a dezvelit o placă comemorativă, printre cei prezenți numărîndu-se și viitorul președinte al țării, Emil Constantinescu.

Mai mult chiar, anul 2001 a fost declarat «Anul Nicolae C. Paulescu» în România; în luna mai Academia Română a organizat o sesiune comemorativă, iar la 31 august 2001 s-a ridicat o statuie Paulescu lîngă Facultatea de Medicină din București. La ceremonia de inaugurare a monumentului a participat președintele Federației Internaționale de Diabet, Sir George Alberti, evenimentul fiind organizat pentru a omagia contribuția savantului român la descoperirea insulinei. Au fost publicate lucrări de susținere a meritelor lui Nicolae Paulescu de către diabetologi de anvergură internațională.

Pe linia acestor manifestări, în 2002 Academia Română împreună cu Asociația Europeană pentru Studiul Diabetului și Federația Internațională de Diabet au decis să organizeze o serie de evenimente academice în anul următor la Paris = în 2003 se împlineau 80 de ani de la acordarea Premiului Nobel pentru descoperirea insulinei = pentru a recunoaște meritele științifice ale lui Paulescu în descoperirea hormonului antidiabetic.

Din rațiuni politice, lucrurile aveau să ia o direcție radical diferită!
Academia Română, prin susținerea lui Nicolae Cajal - președintele Secției de Științe Medicale a înaltului for științific dar și liderul în funcție al comunității evreiești (a fost președintele Federației Comunităților Evreiești din România între 1994 și 2004) și Ambasada României în Franța au organizat amplasarea unui bust și a unei plăci comemorative la Spitalul „Hôtel-Dieu” din Paris unde Paulescu lucrase între anii 1891 și 1894 sub îndrumarea renumitului profesor Étienne Lancereaux.

Ceremonia era programată pentru 27 august 2003, însă cu câteva zile înainte, organizații evreiești internaționale în frunte cu Centrul Simon Wiesenthal și ziarul „Le Monde" au protestat, acuzîndu-l pe omul de știință român de antisemitism.

În anul 2003, România se afla sub o monitorizare internațională pentru aderarea la NATO și Uniunea Europeană. Una din condiții era să demonstreze combaterea antisemitismului și asumarea Holocaustului. Prin urmare, Ministerul Afacerilor Externe și Guvernul de la București au ordonat Ambasadei de la Paris să anuleze ceremonia și să retragă discret delegația română, care ajunsese deja acolo. S-a produs atunci o manifestare de „cancel culture” ante-litteram și un act de cenzură dictat de interese externe, menit să submineze elitele românești, cu tot ce presupune asta pe termen lung.

În dificila dezbatere privind memoria lui Paulescu, o poziție hotărîtoare a avut intervenția academicianului Nicolae Cajal, care a cerut separarea netă între dimensiunea științifică a operei lui Paulescu și atitudinea ideologică.

Incidentul a accelerat decizia de înființare a Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România. Comisia Wiesel s-a înființat două luni mai târziu, în octombrie 2003; Nicolae Cajal a fost membru al acestei comisii, însă din păcate a încetat din viață în martie 2004, cu doar câteva luni înainte ca Raportul să fie finalizat și prezentat oficial - la începutul lunii noiembrie 2004. Documentul îl plasa pe Nicolae Paulescu în rîndul fondatorilor rasismului științific și ai antisemitismului românesc.

În tot acest timp, aprecierea internațională a savantului român nu a încetat. Cu ocazia simpozionului de la Delphi din 8 septembrie 2005, mai mulți vorbitori proveniți din diverse țări au deplîns ignorarea de către organizațiile internaționale a meritelor științifice ale medicului Paulescu. În anul 2011, Alberto de Leiva, Eulàlia Brugués și Alejandra de Leiva-Pérez au făcut o cercetare asupra „cazului Paulescu" în care au sintetizat controversele în jurul aportului științific al savantului.

Se pare că cei mai radicali împotriva memoriei lui Paulescu au fost tot românii. În anul 2010, sub egida Secției de Științe Medicale a Academiei Române a fost reeditată lucrarea fundamentală în trei volume, apărută în limba franceză între anii 1919-1921 = „Traité de physiologie medicale”. Însumînd peste 2200 de pagini, tratatul depășește fiziologia clasică, conținînd elemente de spiritualitate și comportament, cum ar fi: conflictele sociale, alcoolismul sau fumatul, care la momentul elaborării nu țineau de domeniul medical, Paulescu fiind un pionier și din acest punct de vedere. Opera era puțin cunoscută în România de după anii ´50, găsindu-se foarte greu chiar și în biblioteci. În replică, chiar în acel an 2010 s-a publicat „Polemica Paulescu: știință, politică, memorie”, un volum semnat de Peter Manu și Horia Bozdoghină, care incită la desconsiderarea statutului științific, cu motivația de subsol că acesta l-ar asocia pe Paulescu cu valențele pozitive în memoria publică. Autorii, împreună cu postfațatorul Radu Ioanid, proiectează o atitudine negaționistă, minorizantă și suspicioasă la adresa operei științifice a lui Nicolae Paulescu, pe care îl etichetează nici mai mult nici mai puțin decît impostor.

Dacă indignarea față de antievreismul savantului este firească, negarea oricărui atribut uman sau profesional al lui Paulescu, precum excelența științifică de nimeni contestată vreodată, nu este!

Mai aproape de noi, în iulie 2021, la centenarul descoperirii pancreinei / insulinei, Secția de Științe Medicale a Academiei Române a organizat o sesiune omagială, a fost oferită o medalie jubiliară, au fost lansate un plic și ștampila aniversară „100 de ani de la descoperirea insulinei – 1921" și a fost dezvelit basorelieful academicianului Nicolae Paulescu. Imediat, Institutul Elie Wiesel a dat un comunicat: „Academia Română nu se dezminte și omagiază pe cel mai agresiv și primitiv intelectual antisemit din România". Deputatul Alexandru Muraru a scris și el un articol virulent în „Observatorul Cultural”, în care este totuși nevoit să admită printre rînduri că Nicolae Paulescu a murit înaintea Holocaustului.

Separarea dimensiunii științifice - a oricărui savant, nu doar a lui Nicolae Paulescu, de cea antisemită este obligatorie! Dar ce facem cu adevărul istoric integral? Și cum protejăm patrimoniul memorial identitar? Savantul român merită un loc de cinste în panteonul valorilor naționale datorită:
a) contribuției salvatoare de vieți. Descoperirea sa (izolarea pancreinei / insulinei) a revoluționat medicina mondială și a salvat, de-a lungul unui secol, milioane de vieți omenești din întreaga lume. Un astfel de aport umanitar masiv depășește din punct de vedere moral orice alt aspect al vieții sale.
b) Reputația academică: ca profesor și cercetător Nicolae Paulescu a fost un model de rigoare științifică, patriotism și dedicare profesională în cadrul Facultății de Medicină din București.
c) Repararea unei nedreptăți istorice: statul român are datoria morală de a-i proteja și promova memoria pentru a compensa faptul că în 1923 Comitetul Nobel a ignorat prioritatea cercetărilor sale, în favoarea unei echipe canadiene lipsite de probitate.

Astăzi, la Tribunalul din Arad a fost un nou termen în procesul intentat de o organizație non-guvernamentală care cere eliminarea numelui lui Nicolae Paulescu de pe o stradă din satul Mândruloc, comuna Vladimirești. Nu știu ce s-a întîmplat acolo, dar la termenele anterioare am înțeles că solicitările de a deveni parte în proces ale unor locuitori și asociații din zonă au fost respinse pe motiv că simpla calitate de cetățean, de locuitor al unității administrativ-teritoriale sau de membru al colectivității locale nu le conferă legitimitatea necesară de a fi interesați de numele străzii pe care locuiesc. Organizația reclamantă are ca obiect de activitate declarat apărarea intereselor comunității evreiești din țară «și din străinătate» - splendidă generozitate și o admirabilă dovadă că românii nu sînt antisemiți.
Nu știu cîți dintre cei care îl vor eliminat din spațiul public pe savantul Nicolae Paulescu i-au citit și opera de atitudine națională și creștină, nu doar scrierile antievreiești. După cum nu știu nici cine îi apără pe români de antiromânism? De vreme ce nu ni se îngăduie libertatea de a alege cum să se cheme străzile pe care locuim, ce statui dorim să avem în orașele noastre, ce sfinți să pictăm pe pereții bisericilor sau ce nume să poarte bibliotecile publice.