„Având în vedere toate cele ce preced, Curtea nu poate reține că intimatul (Victor Roncea - n.n.) a depășit în vreun fel limitele libertății de exprimare și i-ar fi afectat reputația apelantului. Este evident că, sub unele aspecte, intimatul a apelat la o anumită doză de exagerare, însă aceasta nu s-a dus niciodată dincolo de ceea ce este admisibil într-un discurs de presă, nefiind folosite expresii de natură să îl vexeze pe apelant (Gabriel Liiceanu - n.n.).

Totodată, intimatul nu a scris articolele în litigiu în scop calomnios sau șicanatoriu, ci spre a contribui la o dezbatere de interes public pe o temă care, așa cum s-a arătat mai sus, este deja una cu valențe istorice, chiar dacă unii dintre protagoniștii acelor evenimente mai sunt încă în viață. Sub acest aspect, Curtea reține că intimatul are o îndelungă carieră de jurnalist și de scriitor, astfel cum rezultă din CV-ul acestuia (f. 3 și urm, vol. II, dosar TB) și a fost în mod constant preocupat de tema Revoluției din decembrie 1989 și a evoluției României postdecembriste. Ca atare, nu s-ar putea susține sub nicio formă că intimatul nu ar cunoaște în amănunt evenimentele din acea perioadă sau că acesta ar fi scris articolele în litigiu dintr-un interes sporadic și malițios la adresa apelantului.

Având în vedere calitatea apelantului de persoană cunoscută publicului, importanța pentru o dezbatere de interes general a subiectelor prezentate de către intimat în cele trei articole ale sale, Curtea reține că limitele admisibile ale discursului de presă și ale criticilor ce îi pot fi aduse în mod public apelantului sunt foarte largi.

Or, intimatul și-a respectat întrutotul obligațiile ce-i revin ca jurnalist în această cauză.

Prin urmare, Curtea reține că sentința primei instanței este legală și temeinică și, în temeiul art. 480 alin. (1), va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelantul-reclamant Liiceanu Gabriel, cu domiciliul ales
la Cabinet de Avocat „Nicoleta Popescu” în București, împotriva sentinței civile nr. 2983/18.12.2019, pronunțată deTribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 8752/3/2019, în contradictoriu cu
intimatul-pârât Roncea Victor Alexandru, cu domiciliul în București, ca nefondat.”

Așa de bine suna DECIZIA ședinței publice din data de 27.04.2022 de la CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, SECȚIA A IV A CIVILĂ, în Dosarul nr. 8752/3/2019*, Curtea fiind constituită din: PREȘEDINTE: ANDREI-AUREL PĂUN,  JUDECĂTOR: ROXANA STANCIU, GREFIER: ANA-MARIA MATIC - Jos pălăria!

Era vorba de soluționarea după casare a cererii de apel formulată de apelantul – reclamant Liiceanu Gabriel împotriva sentinței civile nr. 2983/18.12.2019, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 8752/3/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Victor Alexandru Roncea, în cauza având ca obiect „acțiune
în răspundere delictuală”, după ce Tribunalul deja îmi dăduse dreptate în termeni similari.

Dar nici Tribunalul, nici Curtea de Apel nu i-au fost de ajuns grandomaniei apelantului-reclamant, care, făcând uz de „notorietatea” lui, a mers mai departe, la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Mă bucur să anunț așadar, astăzi, la 36 de ani de la începerea manifestației-maraton a autenticilor anticomuniști, din Piața Universității 1990, de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, că Înalta Curte a hotărât, prin Decizia nr. 510, exact la 7 ani de la începerea procesului - pe 27 martie 2019, data plină de simbol! - , că „anulează recursul formulat de Liiceanu Gabriel împotriva deciziei civile nr. 660 A din 27 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă. Definitivă.”

Decizia Tribunalului împreună cu Întâmpinare de la ICCJ, pe care vă invit să le citiți integral în baza textului - ambele fiind recomandat pentru a intra spre studiu științific în materie, ca un Caz-Școală -, sunt foarte importante pentru istoria contemporană din mai multe motive, dintre care enumăr doar trei: atestă „calitatea” lui Silviu Brucan de agent sovietic, consacră faptul că GDS poate fi considerat un Grup ocult, interconectat cu Rețeaua Soros, și confirmă oficial că „Afacerea Humanitas” are destul semne de întrebare.

În documentele procesului se regăsesc, de exemplu, dovezi că Grupul pentru Dialog Social a fost "un front-neokominternist, un nod rețelar al Rețelei Soros în România, o rețea în rețea. O rețea otrăvitoare, care a plantat în  30 de ani armate de viruși în rețelele politice, de educație și securitate românești, agenți infecțioși care acționează în prezent ca niște veritabile bombe cu ceas pentru sistemul imunitar al României". 

Între altele, se regăsește și o listă de GDS-iști și membri ai Fundației Soros care s-au infiltrat de-a lungul anilor în toate partidele din România.

14 ani de procese cu patronul Humanitas - De la Dosarul Liicheanu la Grupul ocult GDS și Rețeaua Soros

Totul a început acum 7 ani, după două articole istorice publicate în EVZ la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1990 - iunie 1991, când vechea rețea kominternistă formată din bolșevici antiromâni și foști agenți NKVD/KGB a preluat, în mare pare, prin urmașii ei, până astăzi, controlul României: „GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)” și „GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (II)” continuat cu „Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO”.

Mulți nu știu sau nu înțeleg că dincolo de cuvintele pe care le citiți, aprobați sau criticați, se află viața unui om pusă în totalitate în slujba adevărului, a patriei și a lui Dumnezeu, cu toate greutățile și riscurile care decurg din aceasta, pe lângă miile de nopți nedormite dedicate documentării și scrisului.

Puțini își imaginează ce înseamnă 7 ani de procese cu un om de afaceri „de top”, milionar în euro conectat non-stop la mafia politico-culturală și a „societății civile”, vârf al Rețelei Soroșist-Securist-Kominterniste din România, apărat pentru cartea ei de vizită de avocata personală a două dintre cele mai nocive „reprezentante” ale Justiției din România, Laura Codruța Kovesi și Monica Macovei.

7 ani de procese care vin după alți 7 ani de procese cu același personaj (!), dacă vă vine să credeți - pentru Cazul Liicheanu -„Profitorul tuturor regimurilor”  (câștigat împreună cu jurnalistul Ion Spânu la Tribunal, apoi închis de el, de frică)- , și simultan cu alți ani de procese cu Monica Macovei, Patapievici și Berindei Jr., autorul „Declarației de la Budapesta” - pus de Tismăneanu și apărat (degeaba) de Valeriu Stoica în persoană (iată, un al doilea ministru al Justiției pe care s-au bazat GDS-iștii) -, securiștii de la MAE și mai nou cu pseudo-universitarii de la Iași care ne-au dat pe mâna ucrainenilor ca „vectori ruși” (și acel proces e ca și câștigat), toți din aceeași Rețea.

Procese în care la început ești apărat de ziar, după care din motive diverse, odată cu înmulțirea anilor de proces, cu trecerea de la Judecătorie la Tribunal la Curtea de Apel și apoi la Înalta Curte, și cu mărirea notei de plată a avocaților ziarului, ești lăsat singur să te descurci. Cu buzunarele goale în fața unora pentru care banii se numără cu tirurile și care vor să te lase falit.

Ca să nu rămână dezvăluirile istorice nepedepsite, Gabriel Liiceanu a acționat așadar în numele Grupului, atacând cuvântul liber și publicația în justiție, solicitând totodată „daune morale” de 100.000 de euro, dintre care 50.000 autorului. Inițial, însuși GDS, nodul rețelar al Rețelei Soros - România, rețeau în rețea care a infestat sistemele politice, de educație și securitate românești, anunțase că mă dă în judecată. Apoi, Liiceanu, care dorea să preia prin omul lui conducerea Grupului, s-a erijat în purtătorul de misie.

Ulterior plângerea în cazul cotidianului Evenimentul Zilei a căzut, așa că am rămas singur să mă apăr în continuare.

Dar aceasta mi-a și adus victoria, pentru că astfel am avut privilegiul extraordinar de a fi reprezentat pro-bono la cel mai înalt nivel avocațial din România și cel puțin din Sud-Estul Europei, maeștrii avocați și doamne avocate de cea mai mare clasă ai Casei de avocatură Țuca & Zbârcea și Asociații, care au demontat punct cu punct acuzele false și au făcut față cu brio în toată această lungă perioadă la toate presiunile care sunt sigur că s-au făcut față de ei pe căi oculte, așa cum le place dușmanilor adevărlui, și care nu s-au dezis de apărarea „controversatului ziarist” în primul rând pentru că au știut din prima clipă că apară exact ceea ce au reușit cum laude să câștige nu atât pentru mine, cât pentru jurnalismul cinstit din România, opinia publică românească și istoria acestor zile negre. Și anume Adevărul. Mulțumirile și recunoștința mea se îndreaptă așadar către apărătorii dreptății și a numeroase cauze românești oricând este nevoie, Gabriel Zbârcea și Florentin Țuca, alături de Robert Roșu, Dan Cristea, Șerban Sârbu, Ana Pârvu și toți membrii echipelor care s-au ocupat îndeaproape de toate procesele noastre câștigate pe linie. Chapeau bas!

Dar de unde le vine puterea dușmanilor adevărului și ce i-a deranjat atât de mult pentru a declanșa un nou proces? Istoria pe scurt:

1989. Ion Iliescu, omul sovieticilor, a agreat un prim-ministru tânăr, Petre Roman, fiul agentului NKVD Valter Roman, pe numele real Ernst/Ernö Neulander, adus de mână de Silviu Brucan, pe numele real Saul Brucker, la rândul lui vechi NKVD-ist, care l-a instalat la Ministerul Apărării pe alt agent sovietic, al GRU, Nicolae Militaru. Silviu Brucan a fondat structura oficială cu care s-a îmbrăcat lovitura de stat anti-Ceaușescu, Frontul Salvării Naționale (FSN) și Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), în fapt organizația de preluare și înlocuire a Partidul Comunist Român (PCR) și organismelor sale de conducere.

În același timp însă, ceea ce puțină lume cunoștea, practic doar cunoscătorii din serviciile speciale, până la publicarea documentelor doveditoare din articole mele, Silviu Brucan a fondat și partenerul de „opoziție”, respectiv de „dialog”, al „emanației revoluției”, inventând „emanația societății civile”: Grupul pentru Dialog Social (GDS).

Ca să fie cât mai clar, am scris atunci un articol înțesat de toate dovezile necesare, inclusiv actul fondator al asociației dotată de Silviu Brucan cu un sediu al lui Nicu Ceaușescu de pe Calea Victoriei, și alte probe care atestă conflictul de interese al membrilor săi fondatori, între care Andrei Pleșu, care a manipulat proprietatea respectivă în calitate de Ministru al Culturii atribuind-o propriei ONG, și care și-a mai și dotat apoi colegul co-fondator de organizație, Gabrile Liiceanu, cu fosta Editură Politică a PCR, actuala Humanitas, prin Ordin de ministru.

Ca să ne raportăm la titlul articolului incriminat printr-un răsunător proces de presă - „GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu” - trebuie să nu-l uităm pe Alin Teodorescu, primul președinte al GDS și, ulterior, simultan, al Fundației Soros România, devenit deputat PSD și șef al Cancelariei lui Adrian Năstase, postură din care a atribuit împreună cu șeful lui și al PSD statutul de „organizație de utilitate publică”, stipendiată de stat, propriei organizații „neguvernamentale”, GDS.

În același timp în care Brucan se ocupa de GDS, Iliescu fonda ONG-ul etnic UDMR prin agentul KGB Karoly Kiraly, fost prim-secretar al UTC și membru în biroul politic executiv al „Regiunii Mureș-Autonomă Maghiară”, ulterior prim secretar al organizației județene a PCR din Covasna, membru supleant al CPEx al CC al PCR. În martie 1990 a încercat refacerea „regiunii autonome” Covasana-Harghita-Mureș prin lovitura de la Târgu Mureș, alături de „zdrențăroșii” de la Budapesta, prezenți și la Timișoara și București în decembrie 1989, trupele speciale de diversiune ale statului „vecin și prieten”, indiferent de guvernare, din trecutul îndepărtat și până când vor dispărea ca neam. 

După cum vedeți toate aceste forțe s-au perpetuat până astăzi într-o conjurație (aproape) perfectă, simulând fluturarea a tot felul de steaguri străine. UDMR a rămas ceea ce a fost dintotdeauna, o organizație etnică discriminatorie față de majoritate și cu pretenții anticonstituționale de autonomie teritorială în inima României, FSN-ul lui Iliescu și Brucan este prezent atât în PSD (FSN-FDSN-PDSR-PSD) cât și în PNL (FSN - PD - PDL - PNL). Iar ca parteneri au avut GDS, Soros și emanațiile lor din „societatea civilă”. Mimează de 36 de ani alternanța Putere - Opoziție dar în realitatea sunt aceiași.

Pentru cei care nu au înțeles cine conduce România de la Frontul Salvării Naționale încoace, inclusiv cu trupa de șoc a urmașilor săi direcți cu nume puțin schimbat, extremiștii anticreștini de la Uniunea Salvați România, copilul din flori al PSD și PNL, o să vă rezum la un singur cuvânt: Kominternul. Aici nu e vorba de „ruși” sau de „americani”, de „francezi” sau de „români” - kominterniștii pot avea orice cetățenii. E vorba de perpetuarea kominternului prin urmașii săi și cu aceleași scopuri ca din totdeauna.

Singurii care le strică socotelile azi sunt partidul AUR, cu liderii săi marcanți, și naționalistul Călin Georgescu, singurul bărbat de stat pro-român al României de după 1989. Dar aceasta este altă discuție, în care putem aborda și rolul conservelor guralive și al jalnicelor pițifelnice prompteriste cu ordin de a submina orice construcție naționalist-suvernist autentică, personaje apărute ca râmele după ploaie și înzestrate cu aceleași aptitudini.

Să revenim la cazul concret al celui de-al doilea proces cu Liiceanu (Documentele Procesului de la Tribunal AICI și cele 110 PROBE AICI, Întâmpinarea, respectiv Rechizitoriul meu AICI și susținerea dlui Valerian Stan AICI) și al celui de-al patrulea proces pe care l-am avut numai privind Rețeaua kominternist-soroșistă activă prin GDS, după cele cu agentul soroșist Mihnea Berindei și fiul de NKVD-ist Horia Roman Patapievici - toate câștigate, cel din urmă împreună cu Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române. 

Iată și câteva dintre „Măsurile active” prin care lucrează agenții kominternului, mai ales când pun sau cred că au pus mâna integral pe Justiție, pentru a o transforma în armă - termenul folosit de președintele Donald Trump în SUA - WEAPONIZATION:

- Te amenință cu moartea - probabil nu există jurnalist veteran care să nu se fi confruntat cu această amenințare, chiar în repetate rânduri. Una dintre amenințări a venit chiar de la un demnitar de rang înalt al „statului român” după o anchetă care le-a stricat lui și partenerilor lui din Ucraina o afacere de vreo câteva sute de milioane de dolari. A aflat de abia după amenințare că investigația fusese realizată în colaborare cu FBI și doar așa s-a potolit. Era vorba de o mafie internațională de tipul celei aflate azi la putere în Ucraina. Cu toate acestea, personajul veros și-a văzut liniștit de aceleași afaceri oneroase încă 30 de ani, până când a fost prins și închis (doar) pentru primire de mită, pentru a fi eliberat după numai câteva luni, în ciuda găurilor de alte milioane și milioane de euro pe care le dăduse românilor din pozițiile sale de „grangur” al Sistemului. Acestea sunt „marile victorii” ale Justiției Române, atunci când nu hărțuiește politic „legionari” cărora li se anulează victoria democratică în alegeri.

- Încearcă să te elimine din spațiul public sub diverse etichete, de la „antidemocrat”, „extremist”, ceaușist și securist, în același timp cu legionar și naționalist, la cele mai la modă, „antisemit”, „conspiraționist”, „putinist”, trumpist etc. De exemplu, dupa un alt articol de opinie, intitulat "Limba lui Ungureanu", Grupul pentru Dialog Social – printr-un „apel public” semnat de o liota de "intelectuali” – a cerut nici mai mult nici mai putin decat eliminarea subsemnatului si a altor ziaristi ai ZIUA din presa. Între „marile nume” semnatare: Leon Volovici, Adrian Cioflanca, Michael Shafir, Marta Petreu, Andrei Oisteanu etc. Primul „Apel” a mai fost urmat de vreo două. Liviu Ornea, fiul lui Zigu Ornea, alt komisar cultural bolșevic, și un băiețel de la Universitatea lui Soros mi-au dedicat chiar niște editoriale remarcabile în „Observatorul cultural”, cum ar fi „Victor Roncea sau problema deficitului de rusine”.

- Până la urmă te „neutralizează” prin eliminare din „presa centrală” cu concursul direct al trădătorilor de la cel mai înalt nivel al serviciilor de informații - se numește „moarte civilă”. Tu mori de foame, urli la lună pe internet, ei își freacă mâinile.

- Te atacă în Justiție pe tine și familia ta cu toate resursele, pe cauze complet inventate, pentru a te distruge financiar și psihic (vedeți și Cazul Georgescu și al celor afiliați ideilor lui). Personal am avut circa 10 procese în care mi s-au cerut „daune” de la 50.000 de euro la 100.000 și chiar 300.000 de euro, doar-doar voi rămâne fără boii de la bicicletă. Personaje mai cunoscute. cum spuneam: Monica Macovei și alți negri mititei.

Nu au reușit cu mine, în schimb au lovit în familie, prin Rețeaua mafiotă Soroșistă-Macoveistă din Justiție.

Fiul meu este închis chiar acum nevinovat, fără ca la dosarul „judecat” să existe nici un fel de probă, nici un fel de dovadă. Doar o reclamație complet falsă. Absolut nici o dovadă, absolut nici o probă. ZERO. Așa lucreaz cancerul din Justiție și tot așa se va întoarce împotriva lor.

Ca să înțelegeți cum funcționează Sistemul securist-soroșist: termen de revizuire la ÎCCJ - știți, completul e ales aleatoriu, cum „pică”. Și pică chiar la o judecătoare cu care am avut o relație personală nu neapărat aprofundată acum vreo 30 de ani. Tipa face cerere de recuzare. Președinta ICCJ nu o acceptă. Se judecă, nici una dintre cele trei judecătoare nu face opinie separată, totul la unison, uns, pe contra. Apoi cerere de contestație în anulare la aceeași instanță. Din toate cele 9 complete ale ICCJ „pică” exact la același care judecase deja prima cerere. Complet aleatoriu, vă dați seama? Acum facem noi cerere de recuzare: completul respectiv deja se pronunțase pe speță. Președinta ICCJ nu a acceptă nici pe aceasta. Bănuiți rezultatul.

Ce mai contează că, potrivit art. 41 alin. 1 C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, pentru că în aceste condiții, se constată incidența cazului de incompatibilitate absolută reglementat de, repet,  art. 41 alin. 1 C. proc. civ., motiv pentru președinta ICCJ trebuia să admită cererea de recuzare? 

Probabil dacă „pica” și procesul cu Liiceanu la același „complet negru” acum cine știe cu ce gel scump se mai ungea pe corp filosoful fără operă pentru a-și sărbători victoria, eventual împreună cu Pleșu și Patapievici... și cu o sticlă din vinul rămas de la Măgureanu, după ce l-a testat dacă e otrăvit pe tovarășii lui de drum din GDS (strict autentic).

Deci, Onorată Instanță (vorba vine, uneori) cum e cu imparțialitatea Dvs? Aceea prin care se presupune că un judecător nu poate să reanalizeze o cauză asupra căreia și-a format deja o opinie juridică definitivă?

Pentru ce au mai votat o Lege oamenii ăia din Parlament despre care se spune că reprezintă voința poporului suveran?

Cum e domnule președinte Nicușor Dan cu Justiția? Totul merge uns? Pe câte roate?

Dar și când s-o întoarce roata...

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă 

Dosar nr. 8752/3/2019*

doamnă Președinte,

Subsemnatul intimat Victor Roncea („dl Roncea”), cu domiciliul situat în București, 

reprezentat convențional prin S.C.A. Țuca Zbârcea & Asociații („TZA”), cu sediul profesional situat în București, Șos. Nicolae Titulescu nr. 4-8, America House, Aripa de Vest, etaj 8, sector 1, 011141, unde solicităm comunicarea tuturor actelor de procedură efectuată în prezenta cauză, conform art. 158 C.pr.civ.[1], precum și comunicarea la adresa de e-mail:office@tuca.ro, potrivit art. 154 alin. (6) C.pr.civ.;

în contradictoriu cu recurentul Gabriel Liiceanu („dl Liiceanu”), cu domiciliul situat în București, și cu domiciliul procesual ales la sediul profesional al Cabinetului de Avocat Nicoleta Popescu situat în București, 

în temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C.pr.civ., raportate la prevederile art. 471¹ alin. (3) C.pr.civ., precum și la cele ale art. 205-208 C.pr.civ., formulăm prezenta:

Întâmpinare

față de cererea de recurs formulată de dl Liiceanu împotriva Decizie civile nr. 660A/27.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 8752/3/2019*(„Decizia Recurată”), prin care vă solicităm ca, prin decizia pe care o veți pronunța, să dispuneți:

a)        În principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C.pr.civ., anularea cererii de recurs;

b)        În subsidiar, respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

De asemenea, solicităm obligarea dlui Liiceanu la plata cheltuielilor de judecată avansate de dl Roncea în legătură cu soluționarea prezentei cauze, în etapa recursului.

Pentru a dispune în sensul arătat mai sus, vă solicităm să aveți în vedere următoarele considerente.

I.        CEREREA DE RECURS ESTE NULĂ. SUSȚINERILE FORMULATE DE DL LIICEANU NU SE ÎNCADREAZĂ ÎN MOTIVELE DE CASARE STRICT ȘI LIMITATIV PREVĂZUTE DE LEGE

1.        Cererea de recurs formulată de dl Liiceanu se mărginește la o simplă indicare formală și singulară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.pr.civ., în debutul cererii, urmată de reiterarea nestructurată și mot-à-mot a apărărilor formulate de recurent, prin actele procedurale depuse în fața instanțelor de fond.

2.        Recurentul nu precizează în concret care sunt pretinsele greșeli ale raționamentului dezvoltat de instanța de apel, în raport cu normele de drept invocate, care ar putea atrage nelegalitatea Deciziei Recurate. Din contră, dl Liiceanu urmează un cu totul alt algoritm de redactare a cererii de recurs – mai întâi, citează anumite fragmente din probele administrare în dosar sau străine cauzei, iar apoi, reia adiacent aceleași susțineri pe care le-a formulat deja în etapele procesuale anterioare.

3.        Or, înșiruirea haotică a nemulțumirilor recurentului cu privire la Decizia Recurată și reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt pretinse în fața instanțelor de fond, nu se constituie în motive de nelegalitate a Deciziei Recurate. Această neregularitate a cererii de recurs atrage sancțiunea nulității.

4.        O astfel de modalitate de „motivare” a cererii de recurs este contrară dispozițiilor art. 489 alin. (2) C.pr.civ., raportate la cele ale art. 486 alin. (1) lit. d) C.pr.civ., potrivit cărora:

[Art. 486 alin. (1) lit. d)]. „Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: […] d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”;

[Art. 489 alin. (1)-(2)]. „(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).

(2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.

5.        În același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că: „[r]ecursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt se în drept, arătarea probelor pe care se bazează […] [o]bligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.” [subl. ns.] (a se vedea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Deciziile civile nr. 1460/11.03.2022, nr. 1805/25.03.2022 și nr. 3217/03.06.2022).

6.        O interpretare contrară, ar echivala cu admiterea caracterului devolutiv al recursului și, pe cale de consecință, cu învestirea instanței de recurs cu o a treia judecată a fondului cauzei. O asemenea consecință nu poate fi primită, deoarece recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de casare limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.pr.civ. și în care este permisă exclusiv verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C.pr.civ.

7.        Or, recurentul pare să considere că se află într-o a doua cale de atac devolutivă, reluând pentru a 4-a oară, după judecata în primă instanță, în apel și în rejudecare-apel (!), aceleași motive care țin de temeinicia raționamentului instanțelor de fond. Însă calea de atac a recursului nu reprezintă un „apel la apel”, care să permită rediscutarea nesfârșită a criticilor de fond ale recurentului.

8.        Fără excepție, nemulțumirile dlui Liiceanu rezidă din modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate la dosar și a cântărit semnificația contextuală a acestora.

9.        Astfel, recurentul nu critică modalitatea în care instanța de apel a aplicat legea la o serie de premise determinate, ci activitatea acestei instanțe de apreciere a probatoriului în ansamblul său. Înțelesul pe care o instanță îl extrage din afirmațiile și înscrisurile aduse în fața sa, modalitatea în care ea interpretează și valorifică conținutul probațiunii reprezintă aspecte ce țin de temeinicia, iar nu de legalitatea raționamentului său. Corespondent, criticile aduse acestui raționament reprezintă critici de netemeinicie, nu de nelegalitate ale Decizie Recurate.

10.      A rediscuta într-o a treia fază procesuală modalitatea în care trebuie interpretată o probă, anume afirmațiile subsemnatului (consemnate prin înscrisuri), ar însemna negarea deplină a caracterului de cale extraordinară de atac al recursului și transformarea sa într-o cale de atac devolutivă.

11.      Practica de casație a instanței supreme sancționează constant cu nulitatea astfel de cereri de recurs, reținând că ele nu îndeplinesc exigențele de motivare a recursului impuse de dispozițiile art. 489 alin. (1)-(2) C.pr.civ.:

a)        Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia civilă nr. 984/08.03.2018[2]:

„De asemenea, dacă motivele de recurs sunt confuze, imprecise și generale, iar dezvoltarea acestora nu permite analizarea hotărârii recurate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 din Noul C. proc. civ., această nelegalitate a cererii de recurs este sancționată cu nulitatea. Înalta Curte, analizând cererea de recurs și susținerile recurentei, remarcă caracterul nesistematizat și nestructurat al căii de atac în motive care să vizeze nelegalitatea sentinței atacate. Deoarece recurenta nu s-a conformat exigențelor cerute de instanță, neindicând în cererea de recurs vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nu a formulat critici care să permită încadrarea lor, din oficiu, într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de acest text de lege, rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului” [subl. ns.];

b)        Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, Decizia civilă nr. 554/23.03.2017[3]:

„A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ. În speță, deși recurentele reclamante s-au conformat exigențelor legale și au motivat declarația de recurs, se constată că acesta motivare nu este susceptibilă de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății nu pot fi identificate veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia. Susținerile recurenților reclamanți referitoare la imposibilitatea de prezentare din motive obiective, se constată că nu au legătură cu motivarea deciziei din apel, acestea fiind în realitate nemulțumite de suspendarea judecării cauzei, deși în apel a fost dispusă perimarea. Pentru considerentele arătate, reținând că în speță nu s-au invocat nici motive de ordine publică, Înalta Curte constată, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este nul” [subl. ns.];

c)        Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, Decizia civilă nr. 1741/22.09.2021[4]:

„Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, se constată că recursul nu numai că nu este încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., dar nici nu conține critici care să poată fi încadrabile în textul legal menționat. Prin cererea de recurs recurentul se arată nemulțumit de faptul că i-a fost comunicat un exemplar al încheierii de ședință recurate care nu poartă semnăturile membrilor completului de judecată (așa cum se regăsesc în dosar), fără a dezvolta această critică, pentru a putea fi încadrată în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului” [subl. ns.].

12.      Pentru aceste motive, solicităm anularea cererii de recurs formulate de dl Liiceanu împotriva Deciziei Recurate, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C.pr.civ.

II.       ÎN SUBSIDIAR: CEREREA DE RECURS ESTE NEÎNTEMEIATĂ

A.       SUMARUL EXPUNERII

13.      Cu titlu prioritar oricăror alte aspecte, temeiurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.pr.civ. sunt invocate pur formal de recurent – în realitate, dl Liiceanu reia o bună parte a cererii de apel, încercând să re-dezbată fondul cererii sale de chemare în judecată.

14.      Chiar trecând peste acest aspect, intimatul sunt jurnalist și am realizat o anchetă jurnalistică.

15.      În cadrul acestei anchete am coroborat surse și documente pe care le-am prezentat public, în baza cărora am emis opinii și concluzii. Pedepsirea sub orice formă a acestui demers jurnalistic transparent – chiar și dacă ar fi considerat provocator sau exagerat (nu e cazul) - reprezintă o ingerință nejustificată și gravă asupra dreptului meu la liberă exprimare, garantat prin prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

16.      Instanțele naționale de fond și apel au stabilit corect că afirmațiile imputate nu reprezintă fapte ilicite, întrucât:

a)        Reprezintă un comentariu și o coroborare a unor informații preexistente oferite de mass-media, respectiv o invitație la elucidarea unor împrejurări de fapt.

b)        Abordează chestiuni de vădit interes public, solicitând clarificarea unor acțiuni ale recurentului în calitatea sa de persoană publică în privința folosirii unor resurse ale Statului Român.

17.      De altfel, afirmațiile imputate, precum și întreaga investigație jurnalistică, nu îl privesc pe recurent, ci privesc o persoană juridică – Grupul de Dialog Social („GDS”).Această împrejurare e de domeniul evidenței, prin simpla lectură completă a textelor publicate de intimat.

18.      O instanță națională nu poate stabili că un jurnalist comite un delict de opinie atunci când emite concluzii inconfortabile pentru un personaj public, câtă vreme ele sunt în mod transparent bazate pe documente și surse publice.

19.      Similar, dl Liiceanu nu poate obține cenzurarea oricărui scrutin public asupra subiectului privatizării Editurii Politice (devenită Editura Humanitas) și nici nu poate obliga mass-media să achieseze la punctele sale de vedere sub sancțiunea plății unor daune.

B.       MOTIVUL DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 488 ALIN. (1) PCT. 6 C.PR.CIV. NU ESTE INCIDENT ÎN SPEȚĂ

20.      În realitate, Curte de Apel București și-a motivat complet și coerent soluția de respingere a cererii de apel formulate de dl Liiceanu ca nefondată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ.

21.      Cu titlu preliminar, învederăm că recurentul invocă acest pretins motiv de casare în lipsa oricărei motivații reale/veritabile, aspect care rezultă chiar din calea de atac declarată în cauză, prin care este reluată integral motivarea cuprinsă în cererea introductivă și în cererea de apel pe care le-a formulat. Astfel, deși recurentul este perfect conștient de motivarea dată de instanța de apel, dl Liiceanu continuă să susțină cu rea-credință că ea ar lipsi sau că ar fi insuficientă.

22.      Dincolo de acest element, Decizia Recurată reflectă analiza clară și coerentă a susținerilor dlui Liiceanu și ale dl Roncea cu privire la pretinsele fapte ilicite deduse judecății, fiind motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.pr.civ., potrivit cărora:

„b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;”.

23.      Considerentele Deciziei Recurate explică în mod convingător și coerent soluția instanței de apel, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că instanța a analizat în mod adecvat probele dosarului. Instanța de apel a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri aceste elemente și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea de apel este nefondată, cu respectarea instrucțiunilor de casare cuprinse în Decizia civilă nr. 2466/R/17.11.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr. 8752/3/2019.

24.      Fără a relua motivarea Deciziei Recurate, pe care dl Liiceanu o ignoră, învederăm instanței de recurs că instanța de apel s-a pronunțat argumentat asupra tuturor afirmaților pretins ilicite deduse judecății explicând exhaustiv maniera în care le-a apreciat pe baza probatoriului administrat (a se vedea, Decizia Recurată, pp. 5-13).

25.      Așadar, silogismul judiciar însușit de Curtea de Apel București este clar și complet, îndeplinind cu prisosință standardul legal de motivare a hotărârilor judecătorești impus prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.pr.civ. citate supra.

26.      După cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, motivarea hotărârii judecătorești reprezintă o chestiune de conținut, iar nu una de volum, contrar celor susținute de dl Liiceanu:

„Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că hotărârea atacată este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 din C.proc.civ., respectând garanțiile instituite prin art. 6 din C.E.D.O, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susținerile părților litigante, instanța judecătorească poate proceda la gruparea tuturor argumentelor subsumate unui motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, motivarea să urmând să reliefeze raționamentul logico-juridic pentru care a fost adoptată soluția pronunțată, cu arătarea acelor elemente esențiale în vederea stabilirii adevărului în cauză.” [subl. ns.] (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia civilă nr. 6529 din 3 decembrie 2020[5]).

27.      Simplele nemulțumiri ale recurentului cu privire la soluția Curții de Apel București nu sunt suficiente pentru a face dovada incidenței vreuneia din ipotezele strict și limitativ prevăzute de lege ale cazului de casare consacrat prin prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, respectiv: (i) lipsa totală a motivării; (ii) motivarea insuficientă; (iii) motivarea contradictorie; ori (iv) motivarea străină de natura cauzei.

28.      Pentru aceste motive, solicităm respingerea cererii de recurs formulată de dl Liiceanu, în raport cu motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ.

C.       MOTIVUL DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 488 ALIN. (1) PCT. 8 C.PR.CIV. NU ESTE INCIDENT ÎN SPEȚĂ

29.      Prin cererea de recurs, recurentul reia aceleași susțineri pe care le-a dedus judecății pe calea cererii de apel, aspect care se impune a fi sancționat, în primul rând, prin aplicarea sancțiunii nulității, și, numai în subsidiar, prin respingerea căii de atac ca neîntemeiată.

30.      Cu titlu preliminar, învederăm că dl Liiceanu a adăugat în cererea sa recurs o serie de fapte care exced limitelor legalei învestiri a instanței de recurs, anume:

a)        O serie de referiri la articole publicate ulterior pronunțării sentinței primei instanțe, acestea fiind complet irelevante, întrucât ele nu au legătură cu obiectul prezentei cauze;

b)        O serie de atacuri și ironii la adresa judecătorilor Curții de Apel București, care nu au vreo legătură cu obiectul unui recurs.

31.      Solicităm instanței de recurs să soluționeze calea de atac extraordinară formulată în speță fără a analiza aceste elemente de fapt.

32.      Dincolo de acest aspect, repetarea pentru a 4-a oară de către dl Liiceanu a afirmațiilor făcute în fața instanțelor de fond nu poate conduce decât la aceeași concluzie: instanțele învestite cu analiza devolutivă a fondului au stabilit în mod corect că ancheta jurnalistică a intimatului are un caracter licit.

33.      Intimatul am investigat faptele prezentate ca parte a unei serii de anchete jurnalistice desfășurate de EVZ cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la revoluție. Prin urmare, departe de a urmări cauzarea unor eventuale prejudicii de imagine recurentului, scopul intimatului a fost acela de a dezvălui aspecte despre perioada 1989-1990, epoca post-comunistă, în vederea informării publicului despre modul în care s-a realizat tranziția între cele două regimuri.

34.      Din acest punct de vedere, intimatul am respectat atât normele legale, cât și cele deontologice în ceea ce privește activitatea jurnalistică, furnizând toate sursele de informare și probele în susținerea afirmațiilor mele.

35.      În analiza caracterului licit al faptelor ce îmi sunt imputate, am solicitat instanțelor naționale să aibă în vedere (i) conținutul comentariului jurnalistic al subsemnatului, (ii) calitatea în care subsemnatul am emis acest comentariu, precum și (iii) contextul în care au fost expuse afirmațiile.

36.      Din faptele expuse în etapele procesuale anterioare rezultă cu claritate că:

a)        Pe de o parte, intimatul am comentat asocieri preexistente realizate de investigații jurnalistice, pe care le-am citat expres. Din acest punct de vedere practica judiciară s-a pronunțat deja în sensul că o astfel de acțiune reprezintă o exercitare a dreptului la liberă exprimare:

(i)       „Tribunalul constată că afirmațiile reclamantului pârât au fost făcute în contextul unor dezbateri în media și nu numai cu privire la activitățile domnului [M.B.] (la data de 22.08.2009 fiind publicate mai multe articole pe această temă), pe fondul apropiatei campanii electorale. În ceea ce privește susținerile referitoare la lipsa bazei factuale, tribunalul reține că afirmațiile reclamantului pârât nu se bazau doar pe susținerile martorului V.V., așa cum afirma apelantul pârât-reclamant, ci se întemeiau și pe documente oficiale, pe alte articole anterioare de presă, după cum rezultă din probatoriul administrat cât și pe un raționament logic rezonabil” (Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, Decizia civilă nr. 654 A/15.06.2012);

(ii)      „Nu s-a realizat de către pârât o faptă prin care să se fi încălcat dispozițiile legale în materie, în condițiile în care publicarea articolului incriminat a răspuns unei necesități de moment, abordând o chestiune de interes public fără a fi posibilă verificarea detaliată și confirmarea veridicității informației publicate” (Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, Sentința civilă nr. 2/2002);

(iii)     „Aspectele semnalate de reclamant nu reprezintă o denaturare cu caracter ilicit a adevărului, câtă vreme evenimentele respective au făcut anterior obiectul unor articole de presă, fiind aduse la cunoștința publicului” (Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, Decizia civilă nr. 1375/2008);

(iv)     „Esențial în această analiză este calitatea de persoană publică a reclamantului […]Luând în considerare această calitate, instanța apreciază că afirmațiile pârâtului se înscriu în aria afirmațiilor uzuale luptei politice din spațiul politic românesc, afirmațiile acestuia fiind în mod clar efectuate în acest cadru. Totodată, aceste afirmații trebuie apreciate în contextul politic în care au fost făcute, în acea perioadă în presă vehiculându-se astfel de opinii și acuze referitoare la fraudarea voturilor, afirmațiile pârâtului nefiind singulare în acest sens” (Judecătoria Sectorului 6 București, Sentința civilă nr. 10906/12.12.2012, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 967/09.10.2013 a Tribunalului București);

(v)      „Față de aceste considerente, instanța apreciază că intenția pârâtului nu a fost de a leza în mod gratuit și inutil reputația reclamantului, ci de a pune în discuție un subiect de interes general și a determina efectuarea unei verificări cu privire la posibile interese ale politicienilor” (Judecătoria Sectorului 5 București, Sentința civilă nr. 4604/30.05.2011);

b)        Pe de altă parte, comentariul intimatului a avut drept obiectiv imperativul legitim al clarificării poziției unei persoane publice cu privire la chestiuni care implică modalitatea de cheltuire a resurselor publice. Or, este necontestat că dl Liiceanu era directorul Editurii Humanitas, denumită anterior privatizării Editura Politică.

37.      Invitarea unei persoane publice la clarificarea relației sale cu diverse entități private beneficiare de bani publici nu doar că face parte din dreptul la scrutin public recunoscut de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar reprezintă chiar o obligație a acesteia.

38.      Pe de altă parte, formularea unei judecăți care ia în considerare și premise publice de natură factuală nu înseamnă nici că (i) respectiva judecată reprezintă o acuzație de fapt, nici că (ii) autorul judecății poartă răspunderea pentru dovedirea afirmațiilor publicate în mass-media centrală, la care am făcut pur și simplu trimitere.

39.      Este unanim admis în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că:

a)        Dreptul la libertatea de exprimare [art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului] este unul dintre fundamentele unei societăți democratice, „nefiind aplicabil doar la idei, ci și la informații care jignesc, șochează sau deranjează; într-atât de mari sunt cerințele pluralismului, toleranței și deschiderii care guvernează o societate democratică” (inter alia, Wille c/a Liechtenstein, 28396/95, parag. 61);

b)        Acest drept este cu atât mai extins în cazul actorilor publici care au „datoria de a furniza informații de interes public. Instanțele de judecată nu funcționează într-un vid; existența unui forum de soluționare a disputelor nu anihilează posibilitatea ca aceste dispute să aibă loc, în prealabil, într-un alt spațiu”(Sunday Times c/a Marii Britanii, 6538/74, parag. 65).

40.      Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a argumentat că „atunci când au a fi puse în balanță, în lumina criteriului de necesitate arătat de art. 10 parag. 2 al Convenției, interese legate de libertatea de expresie și altele ce țin de protecția reputației altei persoane, trebuie acordată o importanță mai mare participării active a autorului plângerii la o discuție publică animată”[6]. Totodată, Curtea a evidențiat că „promovarea dezbaterii politice libere reprezintă o trăsătură foarte importantă a unei democrații. Curtea oferă libertății de exprimare cea mai mare importanță în contextul dezbaterii politice și consideră că o restricție asupra discursului politic este justificată doar de motive foarte puternice” (Feldek c/a Slovaciei, 29032/95, parag. 83).

41.      Raportat la cele de mai sus, investigația intimatului apare cu claritate ca reprezentând o manifestare a dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de art. 30 din Constituție:

a)        Din punct de vedere al criteriului conținutului, intimatul nu am emis o acuzație gratuită la adresa recurentului, ci mi-am exercitat dreptul la scrutin public al unei persoane publice, reclamând necesitatea elucidării concluziilor unei investigații jurnalistice.

b)        Din punct de vedere al calității în virtutea căreia a fost emisă afirmația, intimatul sunt jurnalist, asumându-mi misiunea de a supraveghea atent orice modalitate de cheltuire a banului public.

c)        Din punct de vedere al contextului în care a fost emis comentariul, acesta este întemeiat pe investigații jurnalistice preexistente, citate expres, documentate și apărute în mass-media.

42.      Așadar, intimatul nu am comis o faptă ilicită, astfel cum eronat pretinde recurentul.

43.      Vom reda succint mai jos proba aferentă fiecăreia dintre susținerile pe care mi le impută recurentul:

a)        În ceea ce privește afirmația potrivit căreia recurentul ar fi primit în mod nelegal Editura Humanitas (fosta Editura Politică) de la Statul Român, cu tot cu patrimoniu, printr-o operațiune ilegală efectuată împreună cu dl Andrei Pleșu, instanța de apel a reținut legal și temeinic că aceasta nu îi aparține intimatului. Afirmațiile reprezintă citări/redări ale poziției dlui Valerian Stan, după cum corect s-a reținut prin Decizia Recurată. Suplimentar, instanța de apel a arătat legal și temeinic că afirmația în discuție reprezintă, în esență, o judecată de valoare, o opinie a unei persoane referitoare la o anumită situație, iar această judecată de valoare nu este complet lipsită de bază factuală. Ea este indicată chiar în conținutul articolelor anterioare, anume Ordinul Ministrului Culturii nr. 82/1990, emis de dl Andrei Pleșu, în calitate de ministru. Ordinul nr. 82/1990 este prezentat în articolul „Afacerea privatizării Humanitas […]”, iar susținerile dlui Valerian Stan sunt confirmate de conținutul actului administrativ, anume că: ordinul este întocmit și semnat la 19.02.1990, dar este înregistrat la 20.02.1990, și ordinul produce efecte retroactive, Editura Humanitas fiind înființată începând cu data de 01.02.1990. Totodată, dl Valerian Stan susține că „potrivit «dispozițiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază și nu se scoate în afara instituției»”, astfel cum ar fi descoperit când a documentat atribuirea Editurii Politice. Astfel, recurentul este numit director al unei edituri înființate retroactiv printr-un ordin de ministru nepublicat în Monitorul Oficial și ținut secret. Calificarea acestei situații de fapt ca fiind nelegală constituie o judecată de valoare și nu poate fi considerat că ar înfrânge reputația altei persoane.

b)        Referitor la afirmația potrivit căreia Editurii Humanitas i s-au șters datorii de milioane într-un mod cu totul nelegal, instanța de apel a reținut legal și temeinic că aceasta nu se regăsește în articolele în litigiu. Oricum, afirmația respectivă nu îl vizează pe recurent, prin urmare, ab initio nu se putea aprecia că aceasta i-ar fi lezat demnitate și dreptul la imagine astfel încât să fie îngrădit dreptul la liberă exprimare al intimatului. Chiar dacă afirmația l-ar fi vizat în mod direct pe recurent, intimatul am prezentat faptul că în cursul anului 2002, conform adresei nr. 431581/12.07.2000 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Editura a fost scutită de la plata unor penalități de întârziere în sumă de 2.783.907.422 RON – deci afirmația este probată. Intimatul nu am contestat în cadrul articolului legalitatea procedurii, prin urmare sintagma „într-un mod cu totul ilegal” este o interpretare a recurentului, însă afirmația nu îmi poate fi atribuită. Adresele recurentului sunt datate din 2005, neavând nicio legătură cu incidentul relatat de intimat.

c)        În ceea ce privește afirmația potrivit căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului are un dosar în lucru ce vizează aceste ilegalități – am depus documentele disponibile aferente cauzei aflate pe rolul Curții. Oricum această afirmație nu lezează de nicio manieră dreptul la demnitate sau la imagine al recurentului.

d)        Referitor la afirmația conform căreia GDS a fost înființat, printre alții, de recurent – acestea reprezintă fapte care sunt dovedite de CV-ul recurentului, precum și de informațiile existente și necontestate în spațiul public. Chiar și așa, recurentul nu a fost denigrat de nicio manieră, prezentându-se exclusiv niște date deja constatate, iar dacă asocierea cu persoanele indicate îl lezează la acest moment este o chestiune ce nu îmi poate fi imputată. Instanța de apel a reținut legal și temeinic că această susținere a intimatului nu este o judecată de valoare, ci o faptă precisă, însă respectiva faptă nu are legătură, în mod direct, cu dl Liiceanu.

e)        În ceea ce privește afirmația potrivit căreia recurentul ar fi preluat patrimoniul UTC în ciuda unor neconcordanțe legale – afirmația a fost avansată în contextul în care înființarea GDS s-ar fi realizat odată cu Încheierea nr. 27/22.01.1990, deși preluarea sediului din Calea Victoriei s-ar fi aprobat anterior la data de 08.01.1990. Așadar, intimatul am evidențiat neconcordanțe ale modului în care s-a operat preluarea acestui patrimoniu. Instanța de apel a reținut temeinic și legal că din probatoriul administrat rezultă că „atribuirea în patrimoniu”a clădirii din Calea Victoriei s-a făcut anterior ca GDS să dobândească personalitate juridică, fiind legitime susținerile intimatului că această preluare s-a făcut fără fundament legal, deoarece, potrivit art. 33 alin. (1) și (4) din Decretul 31/1954, în vigoare la data faptelor, „persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor”, însă acestea pot dobândi anterior înregistrării numai acele drepturi și obligații care sunt necesare înființării sale valabile. Or, este discutabil dacă atribuirea în patrimoniu a unei clădiri în centrul Capitalei era necesară înființării valabile a GDS, operațiunea putându-se efectua fără nicio problemă și ulterior acordării personalității juridice respectivei asociații. Totodată, afirmația intimatului că patrimoniul UTC-ului ar fi fost „de lux” este o judecată de valoare și constituie o exagerare firească într-un articol de presă, însă, la rândul său, aceasta nu este lipsită de orice bază factuală, deoarece, la nivelul anului 1990, folosirea clădirii din Calea Victoriei nr. 120 nu poate fi considerată un lucru neimportant sau fără niciun prestigiu.

f)         În ceea ce privește afirmația conform căreia recurentul ar fi fost vinovat de corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare – nu există vreo acuzație la adresa recurentului cu privire la aceste aspecte juridice. Intimatul am prezentat exclusiv dubiile mele cu privire la modul de înființare a GDS: din simplul fapt că trecerea în patrimoniul GDS a clădirii din Calea Victoriei a fost aprobată de către Silviu Brucan în condițiile în care acesta era și membru fondator al GDS, subsemnatul jurnalist am un dubiu rezonabil cu privire la legalitatea acestei operațiuni, argumentând și detaliind existența unor nereguli de ordine publică. Așadar, instanța de apel a reținut temeinic și legal că această acuzație nu se referă la recurent, pe de-o parte, și, pe de altă parte, aceasta respectă limitele libertății de exprimare.

g)        Referitor la afirmația conform căreia fondatorii GDS, printre care se numără și recurentul, sunt persoane care au legături cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, informatori ai Securității și care au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în patrimoniul statului – intimatul nu am afirmat că dl Liiceanu ar fi desfășurat activități în cadrul unui atare serviciu, afirmațiile i-au vizat pe Silviu Brucan și Alin Teodorescu – dacă recurentul se simte lezat de asocierea cu cele două persoane alături de care a înființat GDS, acesta reprezintă un aspect ce nu îmi poate fi imputat. Pentru a susține aceste afirmații, intimatul a indicat drept bază factuală dosarele CNSAS, iar în prezenta cauză a depus drept probe înscrisuri suplimentare de unde rezultă că aceste subiect a mai fost tratat în presă. În consecință, Decizia Recurată este legală și temeinică și sub acest aspect.

h)        În ceea ce privește afirmația potrivit căreia GDS este legat indisolubil de FSN – mai întâi, aceasta nu este o afirmație care să îl vizeze pe recurent, de altfel, acesta chiar pare a își însuși orice afirmație despre o organizație în care a activat. Subsecvent, Silviu Brucan a fost atât membru fondator GDS, cât și membru fondator FSN, deci este de ordinea evidenței că afirmațiile subsemnatului sunt susținute faptic. Astfel, instanța de apel a reținut legal și temeinic că, în cuprinsul textelor, intimatul susține argumentat ideea că GDS este creația FSN și se află într-o strânsă legătură cu acesta prin prisma membrilor săi, care fie au avut legături cu Securitatea, fie au fost activiști ai partidului comunist, și care s-au regăsit în perioada postdecembristă în conducerea politică și culturală a României. În consecință, baza factuală existentă exclude caracterul ilicit al afirmației și, oricum, nu îl vatămă în niciun fel pe recurent, nici direct, nici indirect.

i)         Referitor la afirmația conform căreia GDS este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență – afirmația nu îl privește pe recurent. Oricum, ea este formulată drept o concluzie probabilă avansată de intimat – neregularitățile care rezultă din documentele publice prezentate m-au determinat să emit această concluzie, explicată în mod amplu în cadrul anchetei jurnalistice. Chiar și așa, din nou este dificil de înțeles cum criticarea unui grup generează lezarea demnității recurentului, câtă vreme acesta nu a fost vizat în mod intenționat sau în mod expres. Instanța de apel a reținut, astfel, legal și temeinic că această judecată de valoare nu se referă direct la recurent, pe de-o parte, și, pe de altă parte, această conține o doză de exagerare perfect admisibilă într-un discurs de presă.

44.      Având în vedere aceste elemente, este evidentă buna-credință a intimatului în cadrul investigației jurnalistice întreprinse. Mai precis, punctual, pornind de la conținutul fiecărui document am subliniat diverse aspecte cu privire la înființarea și funcționarea GDS. Or, câtă vreme afirmațiile prezentate au avut surse clar identificate și intimatul am fost de bună-credință, nu îmi poate fi imputată vreo faptă ilicită.

45.      De altfel, după cum a arătat-o în numeroase rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „în îndeplinirea obligației sale de a comunica informații și idei privind aspecte de interes public, presa era îndreptățită să recurgă la o anumită doză de exagerare sau chiar provocare” (Kuliś și Różycki c/a Poloniei, 27209/03, Dalban c/a României, 28114/95).

46.      A nega intimatului dreptul de a cere scrutin public asupra modului în care recurentul a uzat de bani publici – chiar prin uzul exagerării și/sau provocării – reprezintă o ingerință gravă în dreptul meu de liberă exprimare.

47.      Pentru aceste motive, solicităm instanței de recurs să dispună respingerea cererii de recurs formulate de dl Liiceanu ca neîntemeiată.

48.      În final, este important de subliniat că un jurnalist nu comite un delict de opinie atunci când emite concluzii inconfortabile pentru un personaj public, câtă vreme ele sunt în mod transparent bazate pe documente și surse publice.

49.      Pedepsirea unui jurnalist de către o instanță națională pentru emiterea de opinii în activitatea de presă a fost condamnată în numeroase rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în ultima lună, în cauza Balaskas c/a Greciei (73087/17), Curtea a arătat din nou:

„[Instanțele naționale] nu au reușit însă să facă o evaluare în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența Curții. În special, nu au luat în considerare în evaluarea lor: obligația petentului ca jurnalist de a transmite informații cu privire la o chestiune de interes public și contribuția articolului său la o astfel de dezbatere; poziția lui B.M. ca funcționar public învestit cu funcții publice care își exprimase anterior opiniile cu privire la chestiuni politice; prezența sau absența bunei credințe din partea petentului și dacă judecățile sale de valoare au fost susținute de o bază de fapt clară; și conținutul și forma articolului. Prin omiterea oricărei analize a acestor elemente, instanțele interne nu au ținut seama de funcția esențială pe care presa o îndeplinește într-o societate democratică (a se vedea Margulev împotriva Rusiei, nr. 15449/09, § 51, 8 octombrie 2019)”.

*           *           *

Pentru toate aceste considerente, vă solicităm ca, prin decizia pe care o veți pronunța, să dispuneți:

a)        În principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C.pr.civ., anularea cererii de recurs formulate de dl Liiceanu;

b)        În subsidiar, respingerea cererii de recurs formulate de dl Liiceanu ca neîntemeiată.

De asemenea, solicităm obligarea dlui Liiceanu la plata cheltuielilor de judecată avansate de dl Roncea în legătură cu soluționarea prezentei cauze, în etapa recursului.

În drept, invocăm dispozițiile art. 490 alin. (2) C.pr.civ., raportate la prevederile art. 471¹alin. (3) C.pr.civ., precum și la cele ale art. 205-208 C.pr.civ., precum și toate celelalte prevederi legale indicate prin prezenta întâmpinare.

În probațiune, solicităm încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

*           *

Victor Roncea,

prin S.C.A.Țuca Zbârcea & Asociații

Dosar nr. 8752/3/2019*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 30.03.2022
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: ANDREI-AUREL PĂUN
JUDECĂTOR: ROXANA STANCIU
GREFIER: ANA-MARIA MATIC

Pe rol se află soluționarea după casare a cererii de apel formulată de
apelantul – reclamant Liiceanu Gabriel împotriva sentinței civile nr. 2983/18.12.2019,
pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 8752/3/2019, în
contradictoriu cu intimatul-pârât Victor Alexandru Roncea, în cauza având ca obiect „acțiune
în răspundere delictuală”.

La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns părțile, prin avocați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimatul-pârât, prin avocat, depune cerere pentru interpretarea art.10 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului pentru aplicarea art.16 alin.1. Totodată, depune și comunică
hotărârea pronunțată în cauza Valerian Stan contra României, în varianta emisă în limba
franceză, arătând că dosarul este finalizat.

Apelantul – reclamant, prin avocat, arată că potrivit regulilor de procedură civilă
înscrisurile trebuie depuse în limba română însă nu apreciază că este necesară traducerea
hotărârii. Totodată, arată că noțiunea de decizie diferă de cea de hotărâre și că decizia depusă
în dosarul de la CEDO confirmă că hotărârea a fost legală și temeinică în sensul că nu a fost
încălcată Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul-pârât, prin avocat, arată că intanța de recurs a reținut în principal că nu poate
fi valorificată existența dosarului la CEDO referitor la reclamantul Valerian Stan, nefiind
contestat conținutul acestei hotărâri ce nu a făecut obiectul articolelor care au fost din ianuarie
2019 or hotărârea a fost dată în decembrie 2019. Prin urmare, acest dosar nu este relevant.
Apelantul – reclamant, prin avocat, solicită depunerea articolului de presă indicat în
motivele de apel.

Intimatul-pârât, prin avocat, arată că respectivul înscris a fost redactat ulterior cererii
de chemare în judecată și nu face obiectul pretențiilor reclamantului.

Apelantul – reclamant, prin avocat, în replică, arată că înscrisul arată atitudinea
pârâtului ulterior pronunțării sentinței, respectiv comportamentul denigrator al acestuia,
pârâtul indicând inclusiv avocați.

Curtea, referitor la cererea formulată, reține că aspectele din înscrisul solicitat nu fac
obiectul judecății dintre părți însă din dosarul de apel din ciclul anterior de judecată nu se o
observă o dispoziție de respingerere a acestei probe ca neconcludente. În rejudecare, urmează
a fi avute în vedere toate înscrisurile depuse în ciclul anterior și, pentru a fi înlăturat orice
dubiu, încuviințează această probă a cărei relevanță va fi apreciată odată cu fondul cauzei.
Curtea pune în discuție cererea de întrebare preliminară.

Intimatul-pârât, prin avocat, arată că prezenta cerere se întemeiază pe disp. art.5, 75,
C.civ., art.75 alin. 2 C.civ., 148 din Consituție și 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii
Europene din punct de vedere procedural iar din punct de vedere material solicită adresarea a
3 întrebări respectiv o întrebare referitoare la directiva privind libertatea de ciculație a
serviciilor în cadrul Uniunii Europene iar cea dea treia directivă privește aspecte privind
drepturile de autor și drepturile conexe. Referitor la Directiva privind libertatea de circulație
în cadrul UE, în raport de disp. art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale și art.10 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este invocat art. 16 alin.1 lit.c care prevede că
limitarea libertății de circulație a serviciilor trebuie să fie proporțională și justificată. Astfel,
prima întrebare este dacă aceste articole trebuie interpretate în sensul în care se poate opune
posibilitatea instanței naționale de a sancționa un jurnalist pentru concluziile unei anchete
jurnalistice câtă vreme acesta dovedește că erau bazate pe relatări preexistente și că aceste
relatări erau emise în exercitarea activității specifice jurnalismului. A doua întrebare se referă
la posibilitatea instanței naționale de a sancționa un jurnalist printr-o reapreciere și înlăturare a
probatoriului ce a constituit baza anchetei sale dacă aceasta este contrară protecției dreptului
la liberă exprimare. O a treia întrebare întemeiată pe cele două articole din cele două Tratate
Europene, devenite parte din dreptul intern, raportat la Directiva nr.2001/29 este dacă
interpretarea acestora se opun posibilității judecătorului național de a impune în sarcina unui
jurnalist obligația de a realiza o anchetă detaliată și particulară, pentru fiecare analiză și opinie
fiind suficientă existența unei relatări preexistente pe care acesta să se întemeieze. Arată că
sunt cunoscute circumstanțele litigiului național și argumentele din primul ciclu procesual și
este admisibilă cererea de adresare de întrebări preliminare întrucât sunt îndeplinite toate
condițiile. Totodată, solicită să fie avut în vedere art.52 alin.3 din Carta Uniunii Europene
conform căreia sfera de întindere a acesteia nu poate fi mai mică decât sfera CEDO dar poate
fi mai mare și este aplicabilă de fiecare dată când se invocă reglementări secundare. Cu
referire la pertinență arată că modul în care ar putea fi soluționate întrebări răspund
posibilității instanței de a reevalua modalitatea în care un jurnalist își poate exercita meseria,
dreptul la liberă exprimare fără să fie condiționat de un probatoriu matematic care ar
determina o restrângere absolută a dreptului la liberă exprimare reglementat de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului. Solicită să se aibă în vedere că s-a dezvoltat principul de
„câine de pază al societății democratice” al actului jurnalistic, ce presupune un anumit grad de
exagerare pentru a se atrage opinia publicului într-o discuție necesară în ipoteza unor actori
publici. Or, apelantul – reclamant este un reputat scriitor, filosof și om politic. Curtea a reținut
că limitarea dreptului la exprimare trebuie să fie privită cu precauție de către instanțe deoarece
persoanele publice se pot opune oprobiului public în activitatea pe care o desfășoară. Arată că
sunt foarte puține cazuri în care CEDO a reținut că poate fi limitat dreptul la liberă exprimare.
Dând lămuriri, arată că art.16 alin.1 lit.c prevede că statele membre nu pot condiționa accesul
la o activitate de servicii pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerințe de respectarea unor
condiții, în speță condiția de proporționalitate. Nu există o jurisprudență care să excludă
jurnaliștii sau presa din categoria prestatorilor de servicii. Or, dacă intimatul în calitate de
jurnalist a prestat servicii de informare a publicului, activitatea sa trebuie protejată de
dispozițiile Directivei. Precizează că argumentația se referă la proporționalitatea raportată la
efectul pe care-l produce, or în speță proporționalitatea este greu de atins întrucât se cer
dovezi absolute referitor la care intimatul a ajuns la concluziile în bază cărora a publicat
articolele și a exercitat serviciile. În ce privește art.5 din Directiva referitoare la drepturile de
autor și drepturile conexe arată că beneficiarii dreptului de autor au posibilitatea de a
reproduce și a comunica operele sale. Această posibilitate este limitată doar în anumite cazuri
prevăzute de art.5 alin.3 lit.c din Directiva nr.2001/29. Prin urmare, articolele pe care le-a
scris intimatul-pârât puteau să fie difuzate și transmise în situația în care acestea reprezintă
modul de exprimare a presei care nu poate fi condiționată nici măcar de drepturile de autor.
Apelantul – reclamant, prin avocat, solicită respingerea ca inadmisibile a acestor două
întrebări întrucât nu au legătură cu prezenta cauză și nu sunt îndeplinite 2 condiții. Arată că nu
se poate interpreta ce i se permite judecătorului național a analiza proporționalitatea
ingerinței, jurisprudența CEDO fiind în sensul că art.10 nu este un drept absolut, în alin.2 al
acestui articol fiind prevăzută limitarea dreptului.

Curtea, după deliberare, respinge cererea de formulare a unei întrebări prejudiciale ca
inadmisibilă pe considerentul principal că dreptul Uniunii Europene nu este incident în speță.
Astfel, în prezenta cauză nu se pune problema nici prestării de servicii în spațiul economic
european, nici problema drepturilor de autor ale vreuneia dintre părți, ci se analizează strict
modul în care pârâtul a exercitat libertatea de exprimare, dacă și în ce măsură conduita sa l-a
vătămat pe reclamant în dreptul său la viață privată, la respectarea demnității și onoarei sale.
Prin urmare, litigiul de față poartă asupra raportului dintre drepturile consfințite de art.8 și 10
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu au nicio tangență cu cadrul normativ al
Uniunii Europene. Mai mult, Curtea reține că nu este instanță de ultim grad, astfel încât
formularea unei întrebări prejudiciale să fie obligatorie.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă
cuvântul asupra apelului.

Apelantul – reclamant, prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost
formulat, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în
judecată astfel cum a fost formulată pentru motivele expuse pe larg, în scris. Arată că
înscrisul depus la dosar în susținerea apelului și care indică atitudinea pârâtului după
pronunțarea sentinței confirmă că prin pronunțarea sentinței isntanța de fond a consfințit că
prin miniciunile spuse de către pârât sunt adevăruri de netăgăduit; inclusiv prin articolul de
presă apărut ulterior se menționează că acele afirmații dovedesc ilegalitățile făcute de către
reclamant. Or, motivarea sentinței este contradictorie având în vedere că anterior motivării
instanța de fond începe prin a-l sfătui pe reclamant dea dovadă de mai multă toleranță. Însă
reclamantul nu s-a adresat instanței pentru a fi sfătuit de o dogmă creștină ci pentru ca
instanța să analizeze în ce măsură libertatea de exprimare a jurnalistului a depășit limitele de
la alin.2 și a adus prejudicii vădit asupra vieții sale private. Afirmațiile calomnioase,
denigratoare și fără bază factuală sunt redate la dosar; dacă inițial instanța de fond a afirmat că
faptele determinate sunt simple opinii personale ale pârâtului ulterior reține că pârâtul a redat
opinia altei persoane. Arată că toate faptele imputate pârâtului sunt fapte precise, mincinoase,
denigratoare și defăimătoare care nu pot fi încadrate ca judecăți de valoare. Urmează ca
instanța să analizeze punctual în ce măsură jurnalistul a avut o bază factuală. Punctual, la
afirmațiile pârâtului referitoare la ștergerea de milioane de datorii de la Stat deținute de către
Humanitas făcându-se legătura între reclamant și calitatea sa de conducător al acestei societăți
comerciale arată că se menționează scutiri de la plată, titlul arătând o inexistență a bazei
factuale. Din contră, exista un temei legal respectiv o ordonanță de eșalonare a plății. În mod
vădit, fără a respecta buna credință jurnalistul a denaturat informația. Mai mult, printre
probele depuse de pârât în susținerea bazei factuale există o bază factuală pe care a înțeles să
o antameze instanței ulterior formulării cererii de chemare în judecată. Mai precis, o
campanie, respectiv 3 articole apărute consecutiv, la interval scurt de timp, or cererea de
chemare în judecată este formulată în luna martie. În 15.07.2019 pârâtul a depus o cerere la
Curtea de Conturi pentru a afla situația sumelor constatate de această instutuție cu ocazia unui
control. Prin urmare, instanța urmează a aprecia asupra modalității în care pârâtul și-a
exercitat profesia. Referitor la afirmațiile legate de „privatizarea editurii politice a PCR-ului”
arată că baza factuală este prezentată în dosar și este în opțiunea pârâtului un dosar în care în
mod mincinos afirmă că s-ar afla și aceste probleme legate de privatizarea editurii Humanitas
pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, respectivul dosar viza libertatea de
exprimare iar nu faptele astfel cum au fost prezentate de către pârât ca aparținând altui
formator de opinie, domnul Valerian Stan. La dosar a fost depusă decizia CEDO care arată că
în acel caz formatorul de opinie a fost sancționat în sensul de a plăti o sumă de bani altui
membru al Grupului de Dialog Social, fapt ce confirmă că nu a fost încălcat dreptul la
libertatea de exprimare. Arată că există denigrări foarte grave ale imaginii, demnității și
onoarei reclamantului în momentul în care sunt făcute afirmații de natură a arăta că fondatorii
Grupului de Dialog Social sunt persoane ce au legături cu securitatea și cu serviciile de
informații străine care au intrat în posesia unor bunuri de mare valoare aflate în patrimoniul
Statului. Mai grav se menționează „GDS cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență
și control al vieții politice și culturale din România”, or ce judecată de valoare poate exista
când se afirmă că reclamatul este membru, chiar fondator al acestui grup, acuzat de trafic de
influență. Precizează că pârâtul prin campania de denigrare nu este un subiect de interes
public, pentru a fi astfel fiind necesar să fie de actualitate care să reprezinte pentru societatea
civilă o informație la care să aibă dreptul și acces. Or, aceste subiecte, respectiv privatizarea
Humanitas, preluarea din patrimoniul Statului a unor valori foarte mari, înființarea Membrii
Grupului pentru Dialog Social, au fost dezbătute în societatea civilă acum 30 de ani, fiind prin
urmare evident că după o perioadă mare de timp nu se poate susține că este subiect de interes
public.

Dând lămuriri referitor la susținerea anterioară, apelantul – reclamant, prin avocat,
precizează că a devenit un subiect de denigrare a unor persoane câtă vreme subiectul a fost
dezbătut în spațiul public acum 30 de ani, au existat opinii contrare afirmațiilor pârâtului iar
acesta cu rea credință nu le-a adus în discuție. Arată că a depus la dosar manifestul domnului
Andrei Pleșu care a explicat modalitatea de preluare a editurii fostă PCR Științifice în prezent
Humanitas, numirea apelantului în calitate de director, privatizarea editurii și ce a însemnat
patrimoniul. Or, clarificând subiectul unei persoane juridice a veni după 32 de ani și a susține
că din nou este un subiect de interes public, nu mai este îndeplinită condiția obligatorie de
informație de noutate, necesară publicului. În cazul în care se pune în discuție dacă un subiect
este sau nu de interes public, jurisprudența CEDO arată ce poate constitui un subiect de
interes public or, vechimea unei teme abordată în spațiul public la diferite intervale de timp,
cu siguranță după 30 de ani nu mai poate fi subiect care să intereseze publicul. Învederează că
au existat și alte edituri iar acest subiect a fost dezbătut și clarificat în spațiul public. Pârâtul
nu poate aduce lumină cu privire la subiect întrucât denaturează date dintr-o ordonanță de
urgență din care reise că editura Humanitas nu a fost singura beneficiară a eșalonării. Indică
existența unei fapte ilicite, o acțiune de defăimare și o campanie respectiv 3 articole care nu
constituie o anchetă jurnalistică întrucât o astfel de anchetă trebuie să aibă la bază condiția
esențială a bunei credințe. Or, când vine vorba de afirmațiile pârâtului, nu rezultă fapte precise
și determinate. Nu există bună credință când nu sunt prezentate opiniile din spațiul public și
nu se menționează în ce măsură acest subiect a mai fost dezbătut. Cu referire la baza factuală
a arătat că pentru afirmații nu a existat, reclamantului nefiindu-i solicitat un punct de vedere
referitor la acest subiect. Toate afirmațiile pârâtului nu se bucură de protecția jurisprudenței
CEDO din moment ce sunt afirmații gratuite care fără justificare au avut ca scop denigrarea și
atingerea vieții private a reclamantului. Prin urmare, toate elementele răspunderii civile
delictuale sunt îndeplinite; arată că a lăsa o sentință astfel cum a fost motivată ar însemna că
oricine despre orice persoană poate face afirmații iar apoi să folosească tendențios o hotărâre
pentru a susține că reclamantul rămâne un profitor. În consecință, responsabilitatea instanței
de judecată cu privire la onorarea și demnitatea unei persoane este foarte importantă inclusiv
prin motivare. Arată că într-o societate democratică este necesar a se păstra și a impune o
ingerință în libertatea de exprimare, atâta timp cât nu este un drept absolut, fiind necesar ca
societatea și instanța să aprecieze între proporționalitatea limitării libertății de exprimare și
dreptul la o libertare de exprimare absolută așa cum o înțelege pârâtul, motivat că este
jurnalist și că poate face o anchetă jurnalistică; chiar dacă jurisprudența CEDO acceptă
hiperbolizări, se discută de existența unei baze factuale, de bună credință ,de un subiect de
interes public și de proporționalitate. Or, cu siguranță au fost depășite limitele libertății de
exprimare, iar instanța trebuie să protejeze viața privată a reclamantului. Solicită acordarea de
cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat din apel, dovada fiind depusă la filele
85-86 în dosarul de apel, taxele de timbru și onorariul solicitat în fața instanței de fond.

Intimatul-pârât, prin avocat, arată că nu există legătură între criticile formulate de
reclamant prin cererea de chemare în judecată și articolul ulterior depus la dosar și încuviințat
ca probă de către instanță. Reclamantul trebuia să formuleze o cerere de chemare în judecată
separată. Precizează că nu a invocat faptul că limitele libertății de exprimare ar fi absolute,
conform jurisprudenței CEDO limitele fiind evaluate raportat la buna credință. Or, buna
credință este raportată la conținutul, în speță nefiind emise acuzații gratuite ci se exercită
dreptul la un scrutin public și la informații de interes public. Este de interes public faptul că sa
discutat timp de 30 de ani despre privatizările din România raportat la documentația și
actele doveditoare conform cărora în spațiul public sau cel cunoscut profesioniștilor această
privatizare a fost relevantă. Mai mult, s-a emis o ordonanță de eșalonare a datoriilor Editurii
Humanitas or, oronanțele se dau cu privire la situații de interes public. Din punct de vedere al
calității afirmațiilor arată că nu sunt emise în nume propriu, ci ca jurnalist în cadrul publicației
Evenimentul Zilei; prin urmare, sunt emise în considerarea dreptului la liberă exprimare și a
protecției jurnalistului care să poată realiza o anchetă iar nu o opinie personală. Arată că
adresa emisă către Curtea de Conturi pentru verificarea informațiilor face dovada bunei
credințe a pârâtului, care a scris articolul bazat pe documente reale iar nu doar pe o sursele
jurnalistice. Cele 3 articole nu reprezintă o campanie de denigrare a reclamantului ci
comentarii ale pârâtului referitor la informații preexistente, fiind abordate chestiuni de interes
public. Referitor la scutirile de la plată partea adversă a făcut susțineri în cererea de chemare
în judecată, ce nu au fost menționate în articolul din 2013. În întâmpinare s-a făcut referire la
7 anexe ce fac dovada modalității de eșalonare a datoriilor Editurii Humanitas or, acest aspect
nu reprezintă o acuzație de fapt ci o situație concretă, reală și probată. Există o cerere adresată
AFP Sector 1, un proces verbal și o notă de constatare și o adresă a MFP care atestă că
Humanitas a beneficiat de scutiri de plată de peste 2 miliarde. Referitor la privatizarea editurii
politice arată că subiectul a fost antamat la CEDO, fiind subiect invocat prin decizia Valerian
Stan, la filele 2 și 4 fiind subliniat faptul că se discută și despre privatizarea unei case de
editură, raportat la Gabriela Andreescu. Referitor la legătura cu fondatorii Grupului de Dialog
Social arată că apelantul este fondator și este normal să aibă legătură cu acest grup. Cu privire
la legătura apelantului cu securitatea arată că pârâtul nu a afirmat că apelantul ar fi desfășurat
activități în cadrul securității ci că parte din fondatorii Grupului de Dialog Social au avut
legături cu serviciile de informație, astfel cum este dovedit prin anexele depuse odată cu
întâmpinarea 44,45- 57. Referitor la manifestul domnului Andrei Pleșu nu este relevant, fiind
o lucrare care pune într-o lumină poetică și care nu contestă succesiunea evenimentelor și
modul în care patrimoniul Editurii Humanitas a fost preluat. Este vorba de o clădire situată pe
Calea Victoriei nr.132 care a fost preluată de către Grupul de Dialog Social înainte de a fi
înființat. Acest fapt a determinat suspiciuni cu privire la modul de înființare a grupului și a
pricinuit o dezbatere. Apelativul de „tenebros” semnifică întunecat, ascuns și se referă la grup
iar nu la apelant. Mai arată că în anul 1990 când avut loc privatizarea și au fost date în
patrimoniul grupului sediul din Calea Victoriei nu exista o libertate prea mare a presei și nu
erau cunoscute anumite aspecte; ulterior fiind înființat dreptul la acces la informații publice,
jurnalistul fiind persoana cea mai interesată să afle cum s-au derulat anumite evenimente.
Raportat la faptul că, la dosar sunt depuse zeci de anexe în dovedirea afirmațiilor pârâtului
ziarist, care a depus o muncă extrem de laborioasă pentru a dovedi fiecare afirmație, care nu a
reprezentat o simplă alegație, se impune respingerea apelului, cu acordarea de cheltuieli de
judecată pe cale separată.

Dând lămuriri cu referire la folosirea sintagmelor „trafic de influență” și „corupție la
nivel înalt”, intimatul-pârât, prin avocat, arată că sunt afirmații ce nu sunt adresate
apelantului-reclamant și se încadrează în registrul de limbaj tipic presei, întrucât aceasta are
dreptul să exagereze și să atragă atenția opiniei publice asupra aspectelor de interes public.
Apelantul – reclamant, prin avocat, în replică, arată că din titlul articolului este clar
faptul că este invocat un dosar la CEDO cu privire la „afacerea Humanitas”; ordonanța nu a
fost dată doar pentru Humanitas, ci pentru toate societățile aflate în incapacitate de plată au
plătit penalități și în mod eșanonat plățile. De nenumărate ori pârâtul a folosit termenii
„nelegal” și „ilegal” și se afirmă clar faptul că fondatorii Grupului de Dialog Social sunt
persoane care au legături cu securitatea iar în subtitlu au fost menționați pe Pleșu și Liiceanu,
ceea ce reprezintă o manipulare publică.

Intimatul-pârât, prin avocat, în replică, arată că din nou partea adversă a invocat
ordonanța prin care s-au eșalonat datoriile mai multor instituții publice, cele susținute în
articol nefiind false. Totodată, a existat o problemă întrucât întâi Grupul de Dialog Social a
primit sediul și ulterior s-a înființat. Cu privire la faptul că s-a invocat legătura fondatorilor
GDS cu securitatea și apoi s-au menționat numele domnilor Liiceanu și Pleșu arată că
jurnaliștii pot face sugestii. Apelantul-reclamant face vorbire de manipulare or, acest termen
este nou și nu este reglementat de jurisprudența CEDO, însă dacă ar fi o încălcare a dreptului
la liberă exprimare până la acest moment ar fi fost tranșat. Or, manipulare nu înseamnă
exagerare care este permisă de către CEDO, faptele fiind justificate de pârât; dacă ar fi
cenzurat modul jurnalistic nu ar fi o anchetă jurnalistică și un eseu.

CURTEA,
Având nevoie de timp pentru a delibera va amâna pronunțarea, motiv pentru care,
D I S P U N E:
Amână pronunțarea la data de 13.04.2022.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.03.2022.
Președinte, Judecător, Grefier,
Andrei-Aurel Păun, Roxana Stanciu, Ana-Maria Matic

Dosar nr. 8752/3/2019*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
ÎNCHEIERE

Ședința publică de la 13.04.2022
Curtea în aceeași compunere și pentru aceleași motive
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 20.04.2022.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.04.2022.
Președinte, Judecător, Grefier,
Andrei-Aurel Păun, Roxana Stanciu, Ana-Maria Matic

Dosar nr. 8752/3/2019*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 20.04.2022

Curtea în aceeași compunere și pentru aceleași motive
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 27.04.2022.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.04.2022.
Președinte, Judecător, Grefier,
Andrei-Aurel Păun, Roxana Stanciu, Ana-Maria Matic

Cod ECLI ECLI:RO:CABUC:2022:030.000660

Dosar nr. 8752/3/2019*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.660A
Ședința publică din data de 27.04.2022
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: ANDREI-AUREL PĂUN
JUDECĂTOR: ROXANA STANCIU
GREFIER: ANA-MARIA MATIC

Pe rol se află soluționarea după casare a cererii de apel formulată de
apelantul – reclamant Liiceanu Gabriel împotriva sentinței civile nr. 2983/18.12.2019,
pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 8752/3/2019, în
contradictoriu cu intimatul-pârât Victor Alexandru Roncea, în cauza având ca obiect „acțiune
în răspundere delictuală”.

Dezbaterile asupra cererii de apel au avut loc în ședința publică din data de
30.03.2022, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din
prezenta hotărâre, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea
la 13.04.2022, 20.04.2022 și la 27.04.2022, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 2466/R 17/11/2021 pronunțată dosarul nr. 41897/3/2017
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat decizia civilă nr.
1645A/25.11.2020 Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, trimițând cauza spre
rejudecare la aceiași curte de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut
următoarele:

Motivele recursului pot fi subsumate pct. 6 al art. 488 Cod procedură civilă, în
condițiile în care se critică nemotivarea, prin neluarea în considerare a susținerilor
reclamantului, precum și contrarietatea considerentelor deciziei din apel referitoare la
existența bazei factuale.

Se reține că decizia din apel realizează, de o manieră contradictorie, analiza criticilor
deduse judecății.

Se observă că deși, pe de o parte, stabilește corect coordonatele în care trebuie
realizată analizarea dreptului la liberă exprimare, ca principiu de bază al unei societăți
democratice, precum și exigențele care însoțesc exercițiul acestui drept (astfel încât să nu se
ajungă la încălcarea/nesocotirea drepturilor altor persoane), pe de altă parte, atunci când trece
la verificarea îndeplinirii acestor repere, raportat la datele concrete, în vederea stabilirii
existenței sau nu a faptelor ilicite reclamate, fie le nesocotește, fie le ignoră din analiză, pentru
a trage, în principal, concluzii generale, care nu se pot constitui în fundament al dezlegării
criticilor cu care a fost învestită.

Astfel, curtea de apel a reținut că, prin aplicarea conjugată a criteriilor desprinse din
jurisprudența CEDO, tribunalul a concluzionat, în mod corect, că prin seria de articole,
avându-l ca subiect pe reclamant, referitoare la înființarea Editurii Humanitas, înlesnirile
fiscale acordate de stat editurii, prin preluarea patrimoniului fostei Edituri Politice,
constituirea Grupului de Dialog Social, nu s-au depășit limitele criticii admisibile, subiectele
dezbătute în acestea fiind de interes public, general.

Or, în legătură cu această modalitate în care s-a realizat consemnarea diferitelor
evenimente, fapte, acțiuni, în conținutul articolelor incriminate, reclamantul a afirmat, prin
criticile deduse judecății, că aceasta a fost una denaturată, aptă să deformeze realitatea și, ca
atare, să aibă consecințe defăimătoare la adresa onoarei, demnității și reputației sale.
Aceste aspecte nu și-au găsit o analiză punctuală în conținutul considerentelor deciziei
din apel, instanța răspunzând, fie prin considerente de ordin general referitoare la stilul
jurnalistic, limbajul folosit în limitele rezonabile ale dozei de exagerare și provocare permise,
fie identificând o bază factuală în cadrul articolelor, așa cum a fost relevată de jurnalist, fără a
verifica susținerile părții care afirmase că informația dată publicității era una eronată sau
incompletă pentru o corectă informare a publicului, indicând elemente concrete, ușor
accesibile și verificabile într-un demers jurnalistic onest.

Astfel, de exemplu, în ceea ce privește existența dosarului CEDO, curtea de apel a
reținut că este legală și temeinică constatarea tribunalului potrivit căreia informarea opiniei
publice referitoare la existența unui atare litigiu, care ar atinge, printre altele și privatizarea
Editurii Humanitas nu constituie faptă ilicită, neputând fi identificat vreun element care să
poate fi caracterizat ca ofensator.

A concluzionat curtea de apel că în aceste condiții există o bază factuală pentru a
susține existența procesului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu are strict
ca obiect privatizarea Humanitas.

Or, în situația în care intimatul - pârât a arătat că a preluat respectivele afirmații de la
terțe persoane (Valerian Stan), instanța de apel trebuia să le verifice, să le analizeze, pentru a
putea concluziona, în condiții de legalitate, că în cauză nu a fost încălcat dreptul la liberă
exprimare.

Analiza asupra bazei factuale în lumina dispozițiilor art. 10 din Convenție reprezintă o
obligație ce revine instanței de judecată, în speță verificarea obiectului respectivului dosar pe
site-ul CEDO.

Or, nu ar putea exista o bază factuală referitor la respectivul dosar care să privească
privatizarea Editurii Humanitas, în condițiile în care, potrivit celor arătate chiar de titularul
cererii, obiectul acestuia îl constituie o acțiune privitoare la violarea libertății de exprimare
(vol. II pag. 198 dosar tribunal).

Prin urmare, nu există o analiză a instanței de apel în sensul de a se stabili temeinicia
și realitatea respectivelor afirmații, respectiv a existenței unor date concrete, aflate în evidența
Curții Europene a Drepturilor Omului, date publicității și, ca atare, facil și, în același timp,
necesar a fi supuse verificării jurnalistului sau, dimpotrivă, dacă este vorba de o dezinformare
a opiniei publice.

Referitor la stingerea datoriilor către stat, în analiza criticii reclamantului asupra
greșitei aprecieri a bazei factuale prin care a susținut că nu se confirmă că Editura Humanitas
ar fi fost beneficiara unui privilegiu, curtea de apel nu a analizat motivele de apel prin care s-a
invocat Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 prin ale cărei dispoziții s-au acordat eșalonări și
amânări la plata pentru toate persoanele care îndeplineau condițiile cerute de aceasta.
Or, reclamantul a susținut că singura facilitate de care a beneficiat grație acestei
ordonanțe a fost eșalonarea și amânarea la plată a datoriilor, condiționat de plata majorărilor
de întârziere, arătând și faptul că modalitatea în care a fost plătită eșalonarea a făcut obiectul
unui control al Curții de Conturi în 2002, prin acesta constatându-se legalitatea operațiunii.

Aceste susțineri ale reclamantului prin care se pretindea inexistența bazei factuale nu
au fost analizate de instanța de apel, deși această verificare, în cadrul controlului care trebuia
exercitat sub aspectul legalității, era necesară în stabilirea limitelor libertății de exprimare,
astfel încât să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale altei persoane (dreptul la onoare,
reputație, demnitate, la propria imagine).

De asemenea, criticile reclamantului în legătură cu inexistența bazei factuale prezintă
relevanță și pe planul atitudinii subiective a pârâtului, respectiv a bunei-credințe a acestuia,
aptă să-i legitimeze demersul de a transmite informații de interes public, cum au fost
identificate cele referitoare la privatizarea editurii.

Cu privire la Grupul de Dialog Social, s-a constatat de către curtea de apel că afirmația
potrivit căreia acesta „este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență”
reprezintă o judecată de valoare care nu se referă însă direct la reclamant.

Aceasta în condițiile în care aceeași instanță de apel a reținut că înființarea Grupului
de Dialog Social constituie subiectul unui articol din 21 ianuarie 2019 în care se afirmă că
reclamantul este membru fondator.

Or, în atare împrejurări, se constată că pe de o parte, curtea de apel a reținut caracterul
de judecată de valoare a afirmațiilor referitoare la Grupul de Dialog Social, stabilind, pe de
altă parte, că recurentul nu are nicio implicare, deși se reținuse calitatea acestuia de membru
fondator.

Sub acest aspect, este important de menționat că CEDO a stabilit o importantă
distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții
existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este
susceptibil de a fi dovedit.

În acest context al analizei este de observat că judecățile de valoare, deși, de principiu,
este admis că nu se pretează la o demonstrație a exactității lor, pot fi apreciate a fi excesive
dacă sunt totalmente lipsite de baza factuală (Cauzele Jerusalem c. Austriei, Cumpăna și
Mazăre c. României), situație în care instanțele de judecată trebuie să analizeze și să
stabilească legătura dintre o judecată de valoare și faptele care au stat la baza sa și care pot să
varieze de la caz la caz, în funcție de circumstanțele specifice.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului
său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de
a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora,
implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

În acest sens, instanța europeană a statuat că afirmații referitoare la fapte determinate,
care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se
bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, aceeași instanță a subliniat că, date fiind îndatoririle și
responsabilitățile ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care
comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca
aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații
fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei
profesionale.

Or, în cauza dedusă judecății, aceste componente esențiale nu au fost analizate în
concret de către instanța de apel, care s-a limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce
guvernează libertatea de exprimare, fără a le corela, punctual, cu situația de fapt dedusă
judecății.

Curtea de apel nu a făcut cercetări pentru a se putea aprecia dacă reprezintă o bază
factuală care să ateste exercitarea cu bună-credință a dreptului la liberă exprimare sau,
dimpotrivă, nu reprezintă un asemenea suport, caz în care afirmațiile sunt pur denigratoare și
excedează limitelor permise de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest fel, considerentele deciziei atacate au caracter contradictoriu și nu sprijină
soluția, această modalitate de abordare a criticilor din apel fiind cu atât mai defectuoasă cu
cât, răspunzând în cadrul controlului de legalitate pe care îl realiza asupra hotărârii de primă
instanță și care viza, de asemenea, nemotivarea corespunzătoare, curtea de apel a validat
considerentele tribunalului, reținând că acesta a făcut o analiză punctuală a fiecărui articol de
presă.

Totodată, se observă că deși potrivit art. 10 din CEDO, garanția oferită de acest text
libertății de exprimare este una subordonată bunei-credințe, astfel încât trebuie furnizate
informații exacte, demne de încredere și cu respectarea deontologiei jurnalistice, în același
timp nu determină dacă este vorba de astfel de informații, în absența analizei susținerilor
reclamantului, care s-a prevalat de o altă realitate factuală, indicând elemente concrete care, în
opinia sa, îi susțin poziția.

Aici se încadrează și susținerile recurentului potrivit cărora afirmațiile din articolele
incriminate nu reprezentau o știre nouă care să justifice urgența publicării, fiind relevate
aspecte „discutate și tranșate în urmă cu 30 de ani”.

Ca atare, în lipsa unei analize specifice judecății în apel, în limitele devoluțiunii fixate
prin criticile formulate, conform art. 477 alin. 1 Cod procedură civilă și față de neanalizarea
circumstanțelor factuale complete pe baza cărora s-a afirmat existența unor fapte ilicite și,
corelativ, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, soluția va fi de admitere a
recursului, de casare a deciziei, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
La reluarea judecății, se va ține seama de criticile punctuale formulate de reclamant,
urmând a se face, totodată, distincția necesară între aprecierile/judecățile de valoare ale
jurnalistului, nesupuse, în principiu, probei verității și relatarea faptelor care, prin
materialitatea lor, presupun posibilitatea și necesitatea dovedirii.

Se va ține, de asemenea, seama de reperele dezvoltate în jurisprudența instanței de
contencios european, în sensul că libertatea de exprimare protejată de art. 10 din CEDO este
subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, în așa fel încât să ofere
informații exacte, prin prezentarea faptelor în integralitatea lor, iar nu de o manieră trunchiată,
în respectul deontologiei specifice jurnaliștilor.

Se va avea în vedere de către instanța de trimitere, prin prisma aceluiași articol care
apără dreptul jurnaliștilor de a comunica informații cu privire la probleme de interes general,
cu bună-credință, pe bază de informații fiabile și precise și cu respectarea eticii profesionale,
că libertatea de exprimare presupune și îndatoriri și responsabilități, prin a căror respectare
presa poate să-și îndeplinească funcția într-o societate democratică, fără a depăși limitele
impuse de respectul reputației, onoarei și altor drepturi ale persoanei (publice, în speță).
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurent, acestea urmează a fi
avute în vedere în urma rejudecării dispuse de către instanța de apel.

Apelul în rejudecare a fost înregistrat la data de 02.02.2022 pe rolul Curții de Apel
București- Secția a IV –a Civilă sub nr. 8752/3/2019*.

Examinând apelul în rejudecare, prin raportare la criticile formulate, Curtea
constată:

Potrivit art. 72 din C.civ., „orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.
Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul
acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.” ”Autoritățile publice respectă și
ocrotesc viața intimă, familială și privată [art. 26, alin. (1) din Constituție].”
Totodată, potrivit art. 30, alin. (1) și (6) din Constituție, „libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt
inviolabile. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară
a persoanei și nici dreptul la propria imagine.”

Dispozițiile constituționale sunt reluate la nivel legal în art. 70 din C.civ., potrivit
căruia „orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi
restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.”

Prin urmare, dreptul la viață privată și dreptul la libertate de exprimare au aceleași
limite, acestea fiind reglementate în art. 75 din C.civ. Cu alte cuvinte, dreptul la viață privată
încetează acolo de unde începe dreptul la liberă exprimare, iar libera exprimare a persoanelor
încetează acolo unde începe viața privată a celorlalți.

Astfel, conform art. 75 din C.civ., „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în
această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele
internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea
drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și
convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor
prevăzute în prezenta secțiune.”

Reglementarea este similară și la nivel european, instanța urmând să observe
dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, precum și jurisprudența Curții de la Strasbourg în această materie, pentru a
discerne standardele internaționale ce vor servi drept barem al conduitei părților în prezenta
cauză.

Astfel, conform art. 8§1 din CEDO, „orice persoană are dreptul la respectarea vieții
sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.”
Potrivit art. 10§1, teza I și II din Convenție, „orice persoană are dreptul la libertate de
exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica
informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”
Cu toate aceste, conform §2 al acestui articol, „exercitarea acestor libertăți ce
comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau
sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare
pentru […] apărarea […] reputației sau a drepturilor altora […].”

Atunci când dreptul la libertate de exprimare intră în coliziune cu dreptul la viață
privată, trebuie avute în vederea următoarele criterii pentru a realiza punerea acestora în
balanță, respectiv: contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate
și obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modalitatea de obținere a
informațiilor și veridicitatea acestora, conținutul, forma și consecințele publicării, gravitatea
sancțiunii aplicate (v. AXEL SPRINGER AG c/ Germaniei).

Dacă reputația unei persoane a fost afectată prin articole de presă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a subliniat că trebuie ținut cont de un element important, anume de rolul
indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică. Astfel, presa
nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor
celuilalt. Totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și
responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor
subiecte de interes general (Cumpănă și Mazăre c/ României, §93).

Exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități, iar garanțiile
oferite jurnaliștilor de art. 10 sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință,
astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice
(Cumpănă și Mazăre c/ României, §102).

De altfel, art. 31, alin. (4) din Constituție prevede că „mijloacele de informare în masă,
publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.”
Libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, și recurgerea la o anume
doză de exagerare, chiar de provocare în judecățile de valoare pe care jurnaliștii le
formulează, fără a merge până într-acolo în a se considera că un ziarist să nu poată formula
judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (Bladet Tromso și
Stensaa c/ Norvegiei, §59, Dalban c/ României, §49).

Cât privește limitele criticilor admisibile, Curtea a precizat că acestea depind de
notorietatea persoanei vizate, limitele discursului fiind mult mai largi în cazul persoanelor
publice sau cunoscute publicului, decât pentru simpli particular (v. AXEL SPRINGER AG c/
Germaniei).

Totodată, în analiza discursului de presă trebuie făcută distincția dintre fapte și
judecăți de valoare. Astfel, „dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu
pot fi supuse unei probări a exactității lor.” Însă, „nu este mai puțin adevărat că și o judecată
de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt” (Cumpănă și
Mazăre c/ României, §98-99).

Aplicând principiile enunțate mai sus în speță și ținând cont totodată de dezlegările
instanței de recurs, conform art. 501 alin. (1) din C.proc.civ., Curtea va proceda, mai întâi, la
stabilirea circumstanțelor cauzei, la calificarea juridică a acestora și, apoi, la o analiză
punctuală criticilor apelantului.

În datele de 21.01.2019, 22.01.2019 și 30.01.2019 au fost publicate de către intimatulpârât
Roncea Victor-Alexandru, în ziarul Evenimentul Zilei, articolele intitulate „GDS, fondat
de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)”,
„GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul
maghiar (II)” și „Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar
aflat la CEDO” (f. 33-41 dosar tribunal).

În articolele în discuție, intimatul-pârât prezintă, pe larg, modul în care a fost înființat
Grupul pentru Dialog Social („GDS”), persoanele implicate în aceasta chestiune și legăturile
pe care aceste persoane le au cu nomenclatura comunistă filosovietică și fosta Securitate, fiind
abordată, totodată, și privatizarea editurii „Humanitas”.

Ca atare, Curtea reține că articolele semnate de către intimatul-pârât nu doar că se
încadrează într-o dezbatere de interes general în societatea românească, dar acestea au, prin
conținutul lor, și relevanță istoriografică și istorică pentru perioada postdecembristă.
Astfel, este indubitabil că va fi de interes pentru istoriografia românească felul în care
presa vremii a prezentat modul de formare al elitei politice și culturale postdecembriste, iar
istoria, la rândul său, va trebui să trateze acest subiect de o importanță fundamentală, deoarece
evoluția României nu poate fi pe deplin înțeleasă fără a se desluși cine i-au fost conducătorii
politici și culturali după căderea regimului comunist.

Din acest punct de vedere, apărările apelantului-reclamant Liiceanu Gabriel în sensul
că afirmațiile intimatului nu ar reprezenta o știre nouă, deoarece relevă aspecte „discutate și
tranșate în urmă cu 30 de ani”, nu pot fi primite, întrucât articolele în discuție sunt mai mult
decât o știre, deoarece intimatul-autor se dedă în cadrul lor unui exercițiu de istorie. Or,
temele istorice sunt și trebuie să fie apreciate ca fiind mereu de actualitate, indiferent de
durata de timp scursă de la petrecerea lor.

În acest context, calitatea apelantului-reclamant nu este doar una de persoană
cunoscută publicului prin prisma carierei sale laborioase de filosof și scriitor, dar acesta a
căpătat, la rândul său, valențele unei personalități istorice prin aceea că a fost membru
fondator al GDS, prima organizație non-guvernamentale a României postdecembriste, cu o
implicare notorie în viața politică și culturală a țării, și prin faptul că este fondatorul și
directorul editurii „Humanitas”, una dintre cele mai importante, dacă nu chiar cea mai
importantă editură românească, prin intermediul căreia a contribuit semnificativ la cizelarea
destinului cultural al României. Astfel, nivelul de protecție al dreptului la viață privată de care
se poate bucura apelantul este mult mai scăzut și, prin urmare, limitele unui discurs de presă
care îl vizează sunt mult mai largi decât în cazul unui simplu particular, necunoscut
publicului.

Apelantul îi impută intimatului că, în articolele în discuție, ar fi făcut următoarele
afirmații:

„a) Reclamantul a primit în mod nelegal editura Humanitas (fosta Politică) de la stat,
cu tot cu patrimoniu, printr-o operațiune ilegală efectuată împreună cu Andrei Pleșu.

b) I s-au șters datorii de milioane editurii Humanitas, într-un mod cu totul nelegal.

c) Curtea Europeană a Drepturilor (sic!) are un dosar în lucru care vizează tocmai
aceste ilegalități.

d) Grupul pentru Dialog Social a fost înființat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu
împreună cu un agent KGB și unul al Ungariei comuniste.

e) Gabriel Liiceanu a preluat patrimoniul de lux al UTC, transferat Ministerului
Culturii fără acoperirea legii.

f) Reclamantul ar fi fost vinovat de corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență,
conflict de interese, devalizare.

g) Fondatorii GDS, printre care se numără și reclamantul, sunt persoane care au
legături cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, informatori ai Securității, și care
au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în patrimoniul statului.

h) Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă
FSN.

i) GDS este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a
vieții politice și culturale din România.

j) Membrii GDS, printre care și reclamantul, au intrat în mod ilegal în posesia unor
bunuri ale statului, între care impozantul sediul din Calea Victoriei 120.”

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia apelantul ar fi primit în mod nelegal editura
Humanitas (fosta Politică) de la stat, cu tot cu patrimoniu, printr-o operațiune ilegală efectuată
împreună cu Andrei Pleșu (a), Curtea reține că aceasta nu îi aparține intimatului.
Din lecturarea articolului „Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu,
într-un dosar aflat la CEDO” se poate observa fără dubiu că această afirmație aparține
numitului Stan Valerian. Astfel, intimatul a precizat că a dorit să sintetizeze conform unei
opinii avizate aspectele legale relevate după publicarea materialului despre înființarea
Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB - Silviu Brucan - și unul al Ungariei
comuniste - Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu. Opinia prezentată aparține
numitului Stan Valerian, acesta fiind cel ce a susținut că «ilegalitățile prin care s-a făcut
„transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – lucruri de
neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.»

Intimatul a indicat clar că susținerea nu îi aparține, folosind semnele corespunzătoare
citării și indicând sursa afirmației.

Mai mult decât atât, afirmația în discuție reprezintă, în esență, o judecată de valoare, o
opinie a unei persoane referitoare la o anumită situație, iar această judecată de valoare nu este
complet lipsită de bază factuală ce este indicată chiar în conținutul articolelor în discuție,
anume Ordinul Ministrului Culturii nr. 82/20.02.1990, emis de numitul Pleșu Andrei.
Ordinul nr. 82/20.02.1990 este prezentat în articolul „Afacerea privatizării Humanitas
[...]”, iar susținerile numitului Stan sunt confirmate de conținutul actului administrativ, anume
că: ordinul este întocmit și semnat la 19.02.1990, dar este înregistrat la 20.02.1990, și ordinul
produce efecte retroactive, editura „Humanitas” fiind înființată începând cu data de
01.02.1990. Totodată, numitul Stan susține că „potrivit «dispozițiilor interne» ale Ministerului
era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază și nu se scoate în afara instituției»”,
astfel cum ar fi descoperit când a documentat atribuirea editurii Politice.

Astfel, apelantul este numit director al unei edituri înființate retroactiv printr-un ordin
de ministru nepublicat în Monitorul Oficial și ținut secret. Calificarea acestei situații de fapt
ca fiind nelegală constituie o judecată de valoare și nu poate fi considerat că ar înfrânge
reputația altei persoane.

Totodată, intimatului nu i se poate imputa vreo depășire a libertății de exprimare în
cadrul unui discurs de presă, deoarece el a indicat în mod clar și indubitabil că afirmațiile în
cauză reprezintă o judecata de valoare a numitului Stan Valerian și a prezentat inclusiv baza
factuală a acestora în cuprinsul articolului.

Referitor la afirmația potrivit căreia editurii Humanitas i s-au șters datorii de milioane
într-un mod cu totul nelegal (b), Curtea reține că această afirmație nu se regăsește în articolele
în litigiu.

Astfel, în cuprinsul articolului „Afacerea privatizării Humanitas [...]”, intimatul susține
următoarele:

„Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura
Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul
economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase
reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizărilor de peste
235.000 euro. Cifra de afaceri a Editurii Humanitas este azi în jur de 20 de milioane lei iar cea
a întregului Grup Humanitas tinde spre 11,5 milioane de Euro. Oare acum că s-a redresat
financiar, ar putea Liiceanu să doneze cei 235.000 de euro de care a beneficiat de la stat
pentru un spital? Sau, de ce nu, pentru Catedrala Națională?”

Curtea nu observă nicăieri în texul citat sau în cuprinsul articolului în discuție că
intimatul ar fi susținut că editurii Humanitas i s-ar fi șters datorii de milioane într-un mod cu
totul nelegal.

Veridicitatea celor afirmate în articol nu este pusă în discuție de către apelant în
prezenta acțiunea, acesta recunoscând, la rândul său, că a beneficiat de respectivele facilități
fiscale, însă în mod legal. De altfel, nici intimatul nu a susținut altceva, însă acesta a apelat la
o minimă doză de exagerare permisă jurnaliștilor și Curtea nu poate reține că prin aceasta și-ar
fi depășit limitele dreptului de liberă exprimare și i-ar fi afectat reputația apelantului.
De altfel, Curtea reține că acest subiect a fost pe larg tratat în presa vremii, astfel încât
limitele discursului sunt, în mod evident, destul de largi cu privire la acest subiect, iar
eventualele inexactități, cum ar fi neprecizarea faptului că respectivele facilități fiscale au fost
legal acordate, nu pot conduce la calificarea faptei intimatului ca una ilicită (f. 55-56, vol. II,
dosar TB).

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar
are un dosar în lucru care vizează ilegalitățile săvârșite cu ocazia privatizării editurii
Humanitas (c), Curtea reține că aceasta nu se regăsește în cuprinsul articolelor în discuție.
În articolul „Afacerea privatizării Humanitas [...]”, intimatul face următoarele
afirmații:

„Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între
altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura
Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman,
prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu.”
«Chestiunea aceasta se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în
prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc
în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la
Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a „ajutat și el” la
„privatizarea” Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu,
deci.»

Astfel, este evident că afirmația imputată apelantului nu are legătură cu cele
menționate în articol. Mai mult decât atât, din text rezultă indubitabil că procesul aflat pe rolul
CEDO are ca obiect încălcarea libertății de exprimare de către Statul Român, iar nu întocmai
modul în care editura Politică a fost privatizată.

În rejudecare, intimatul a indicat că este vorba de plângerea nr. 29497/13, c. Valerian
STAN c/ României, din cuprinsul deciziei rezultând că, într-adevăr, problema privatizării
editurii Humanitas este atinsă, deoarece în litigiul principal se puseseră în discuție afirmațiile
din presă ale numitului Stan Valerian conform cărora numita GA ar fi fost implicat în
privatizarea unei edituri, fiind evident a fi vorba de numitul Gabriel Andreescu și de editura
Humanitas (f. 10-14, dosar rejudecare apel).

Curtea reține că în contextul articolului, cauza CEDO în care a fost implicat numitul
Stan Valerian nu prezintă nicio importanță fundamentală și nici nu poate fi considerat că îl
afectează pe apelant deoarece respectiva cauză are legătură cu libertatea de exprimare și nu cu
privatizarea propriu-zisă a editurii.

Referitor la afirmația conform căreia Grupul pentru Dialog Social a fost înființat de
Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu împreună cu un agent KGB și unul al Ungariei comuniste
(d), Curtea reține că aceasta se regăsește, într-adevăr, ca atare chiar în titlul celor două articole
„GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel
Liiceanu (I)” și „GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent
sovietic și unul maghiar (II)”

Curtea reține că această susținere a intimatului nu este o judecată de valoare, ci o faptă
precisă, însă respectiva faptă nu are legătură, în mod direct, cu apelantul și, totodată, aceasta
este dovedită peste orice putință de tăgadă.

Astfel, calitatea de agent KGB sau al Ungariei comuniste nu îi este atribuită
apelantului, ci numiților Brucan Silviu și Teodorescu Alin. Prin urmare, Curtea reține că
apelantul nu a fost vătămat în mod direct de susținerile intimatului sub acest aspect.
Totuși, s-ar putea reține că afirmația îl vatămă în mod indirect pe apelant, prin
asocierea acestuia cu două persoane ale căror interese sunt contrare celor ale Statului Român.

Însă, Curtea observă că afirmația intimatului are o bază factuală. Astfel, în ceea ce-l privește
pe numitul Brucan Silviu, biografia acestuia de pe Wikipedia menționează că acesta a fost
agent sovietic (f.66, vol. II, dosar TB), fiind menționat ca atare și în eseul „Adevărata
apartenență a lui Silviu Brucan” de Dr. ist. Alex Mihai Stoenescu (f. 185 și urm., vol. I, dosar
TB), iar referitor la Teodorescu Alin, intimatul a prezentat chiar în cuprinsul articolelor
sursele pe care s-a bazat, respectiv declarația, sub prestare de jurământ, a generalului de
contraspionaj Neculicioiu Victor, declarația lui Rusan Ioan, colonel în rezervă al SRI,
articolul lui Neculicioiu Victor din în revista „Vitralii” a rezerviștilor SRI, cartea „Fereastra
serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” (Editura Compania, București, 2011)
de generalul (r) (SRI) Rogojan I. Aurel.

Referitor la calitatea numiților Brucan Silviu și Teodorescu Alin de fondatori, aceasta
rezultă din extrasul privind situația asociațiilor și fundațiilor de utilitate publică (f. 25, vol. II,
dosar TB).

În ceea ce privește afirmația conform căreia Gabriel Liiceanu a preluat patrimoniul de
lux al UTC, transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii (e), Curtea reține că aceasta
constituie, în esență, o judecată de valoare.

Astfel, intimatul a susținut în articolul „Afacerea privatizării Humanitas [...]”
următoarele:

„La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social,
în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de
Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care
aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea
Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data
respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC
transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS
a avut loc după 22 ianuarie 1990.”

Prin urmare, afirmația în discuție trebuie analizată în context, anume că „fără
acoperirea legii” se referă la faptul că, la data atribuirii către GDS a sediului fostului UTC din
Calea Victoriei nr. 120, organizația nu era încă legal constituită, iar nu la împrejurare că
transferul a fost făcut nelegal, astfel cum susține apelantul.

În acest sens, intimatul a depus la dosarul cauzei cererea din 08.02.1990, către
Consiliul FSN, semnată de apelant și de numitul Teodorescu Alin, pentru trecerea în
patrimoniul GDS, „constituit legal la 31 decembrie 1989”, a clădirii din Calea Victoriei nr.
120 ce a aparținut fostului UTC, aprobată de numitul Brucan Silviu la aceeași dată, cererea
din 20.01.1990 de înregistrare a GDS, încheierea nr. 27/22.01.1990, pronunțată de Judecătoria
sectorului 1 București, prin care i-a fost acordată personalitate juridică GDS (f. 22, 23, 76,
vol. II, dosar TB).

Astfel, din înscrisurile amintite rezultă că „atribuirea în patrimoniu” a clădirii din
Calea Victoriei nr. 120 s-a făcut anterior ca GDS să dobândească personalitate juridică, fiind
legitime susținerile intimatului că această preluare s-a făcut fără fundament legal, deoarece,
potrivit art. 33 alin. (1) și (4) din Decretul 31/1954, în vigoare la data faptelor, „persoanele
juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data
înregistrării lor”, însă acestea pot dobândi anterior înregistrării numai acele drepturi și
obligații care sunt necesare înființării sale valabile. Or, este discutabil dacă atribuirea în
patrimoniu a unei clădiri în centrul Capitalei era necesară înființării valabile a GDS,
operațiunea putându-se efectua fără nicio problemă și ulterior acordării personalității juridice
respectivei asociații.

Totodată, afirmația intimatului că patrimoniul UTC-ului ar fi fost „de lux” este o
judecată de valoare și constituie o exagerare firească într-un articol de presă, însă, la rândul
său, aceasta nu este lipsită de orice bază factuală, deoarece, la nivelul anului 1990, folosirea
clădirii din Calea Victoriei nr. 120 nu poate fi considerată un lucru neimportant sau fără
niciun prestigiu.

În ceea ce privește afirmația conform căreia apelantul ar fi fost vinovat de corupție la
cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare (f), Curtea reține că
această acuzație nu se referă apelant, pe de-o parte, și, pe de altă parte, aceasta respectă
limitele libertății de exprimare.

Astfel, în articolul „GDS, fondat [...] (I)”, intimatul susține următoarele: „Corupție la
cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare. Așa s-ar putea sintetiza azi constituirea
Grupului pentru Dialog Social (GDS) dacă s-ar aplica grilele din manualul de anticorupție al
DNA.”

De asemenea, în articolul „GDS, fondat [...] (II)”, intimatul susține: „Corupție la cel
mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare! Astfel identificam ieri, în
prima parte a dezvăluirilor despre constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS), semnele
sub care a apărut și a funcționat organizația.”

Rezultă astfel indubitabil că intimatul nu se referă prin acestea direct la apelant, însă sar
putea reține că apelantul este afectat în mod indirect, deoarece este de notorietate calitatea
sa de membru fondator la GDS.

Curtea reține că afirmațiile în discuție reprezintă, în esență, judecăți de valoare, anume
opinia intimatului cu privire la modul în care GDS a fost înființat. Respectivele afirmații nu
conțin fapte precise, ci se constituie mai degrabă într-o enumerare stilistică și voit exagerată
pentru a capta atenția cititorilor, în deplină concordanță cu limitele unui discurs de presă
asupra unui subiect de interes public.

Afirmațiile intimatului se sprijină pe situația de fapt prezentată în articol și confirmată
prin probe în prezenta cauză. Astfel, numitul Brucan Silviu are calitatea de membru fondator
al GDS (f. 25, vol. II, dosar TB) și, în ciuda acestui lucru, a aprobat trecerea în patrimoniul
asociației a clădirii din Calea Victoriei nr. 120, în calitatea sa de membru al Consiliului FSN
(f. 22, vol. II, dosar). Or, această situație pare să contureze elementele unui conflict de
interese și poate fi calificată, într-un mod exagerat, dar legitim, ca reprezentând „corupție la
cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare”.

Referitor la afirmația conform căreia fondatorii GDS, printre care se numără și
reclamantul, sunt persoane care au legături cu Securitatea sau cu servicii de informații străine,
informatori ai Securității, și care au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în
patrimoniul statului (g), aceasta nu se regăsește ca atare în cuprinsul articolelor în litigiu.
Intimatul nu a afirmat pentru niciun moment că apelantul ar fi avut legături cu
Securitatea sau cu serviciile de informații ale unor puteri străine. Intimatul a susținut că alte
persoane, care au avut calitatea de membri (fondatori) sau care au sprijinit GDS de-a lungul
anilor, ar fi avut legături cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, dintre care
menționați în articole sunt: Silviu Brucan, Alin Teodorescu, Mona Muscă, Gabriela
Adameșteanu, Alexandru Paleologu, Dan Oprescu, Călin Anastasiu, Mihnea Berindei, Sorin
Antohi, Iustin Marchiș, Nicolae Corneanu, Smaranda Enache, Mircea Dumitru, Mircea
Dinescu.

Pentru a susține aceste afirmații, intimatul a indicat drept bază factuală dosarele
CNSAS, iar în prezenta cauză a depus drept probe înscrisuri suplimentare de unde rezultă că
aceste subiect a mai fost tratat în presă (f. 86, 87, vol. II, dosar TB).

Referitor la apelant, intimatul afirmă în articolul „GDS, fondat [...] (II)” următoarele:

„Despre cuplul Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, membri fondatori ai GDS și cei mai
aprigi profitori ai tuturor regimurilor, e greu să mai adaugi ceva, dincolo de cadourile pe care
și le-au făcut reciproc din averea statului, de la Editura Politică încoace. Poate, totuși, în
comparație cu Ioan Aurel Pop, „colaboratorul Securității” pe linie externă, pentru
„supravegherea diasporei” de la... Varna, ar fi cazul să amintim că, pe vremea odiosului regim
comunist nu numai că au fost beneficiari ai unor burse cu repetiție la Heidelberg (Republica
Federală Germania) când alții nici pașaport până la Ruse nu puteau să primească, dar au făcut
zeci de vizite în Occident, sărbătorind chiar și Revelionul la Paris, în repetate rânduri,
împreună cu familiile (soția sau copilul) și călătorind uneori cu mașinile proprietate personală.
Nu o spune Securitatea cea rea ci chiar acum incinerata cu onoruri naționale Monica
Lovinescu. Dovezile abundă în Jurnalele ei! Păcat că și soția lui A. Pleșu, Catrinel Pleșu, fosta
directoare ICR, a fost, și ea, informatoare și referent a DIE.”

Astfel, apelantul nu este acuzat că ar fi avut legături cu Securitatea sau cu alte servicii
secrete străine, ci că ar fi fost, alături de numitul Pleșu Andrei, „cei mai aprigi profitori ai
tuturor regimurilor” pentru motivele arătate în text. Or, cu această afirmație Curtea nu a fost
învestită, pe de-o parte, și, pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că dintr-o eroare de
lectură s-ar fi indicat altceva în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în apel, respectiva
afirmație reprezintă o judecată de valoare și este susținută de o solidă baza factuală din care
fac parte atât jurnalele Monicăi Lovinescu, dar și notoria implicarea politică a apelantului.
În ceea ce privește afirmația potrivit căreia Grupul pentru Dialog Social este legat
indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN (h), Curtea reține că această afirmație se
regăsește ca atare în articolul „GDS, fondat [...] (I)”.

Astfel, intimatul afirmă: «Deși se pretinde un opozant al „ciumei roșii” Grupul pentru
Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN, respectiv creatorii
și excrescențele lui.»

Curtea reține că, în cuprinsul textelor, intimatul susține argumentat ideea că GDS este
creația FSN și se află într-o strânsă legătură cu acesta prin prisma membrilor săi, care fie au
avut legături cu Securitatea, fie au fost activiști ai partidului comunist, și care s-au regăsit în
perioada postdecembristă în conducerea politică și culturală a României.

Judecată de valoare fiind, Curtea apreciază că articolele în cauză prezintă suficiente
elemente factuale de natură să susțină respectivele afirmații, iar reluarea fiecăruia în parte nu
s-ar impune, deoarece ar însemna reluarea textelor în integralitate. Doar exemplificativ se
poate menționa că următoarele persoane au avut calitatea de membri GDS, cât și de membri
notorii în guvernarea FSN: Silviu Brucan, Andrei Pleșu, Mihai Șora, Alexandru Paleologu,
Mircea Dinescu.

Totodată, trebuie învederat că parte dintre aceste elemente de fapt au fost deja
analizate, cum ar fi faptul că numitul Brucan Silviu a fost în egală măsură membru în
Consiliul FSN, cât și membru fondator al GDS.

Totodată, Curtea reține că această idee nu îl vatămă în niciun fel pe apelant, nici direct,
nici indirect.

Referitor la afirmația conform căreia GDS este, probabil, cel mai tenebros grup
organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România (i), Curtea
reține că această afirmație se regăsește ca atare în articolul „GDS, fondat [...] (I)”.
În acest sens, intimatul susține: «„Forul moral” al „societății civile” este, probabil, cel
mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din
România.»

Afirmația se constituie, la rândul său, într-o judecată de valoare susținută de o bază
factuală. În acest sens, Curtea a analizat modul în care clădirea din Calea Victoriei nr. 120 a
fost trecută în patrimoniul GDS, iar în cuprinsul articolelor intimatul prezintă și alte situații
similare, respectiv acordarea statutului de utilitate publică către GDS de către Guvernul
Năstase, când șef al Cancelariei Prim-ministrului era numitul Teodorescu Alin, membru GDS,
sau menținerea folosinței gratuite a sediului din Calea Victoriei de către numiții Muscă Mona
și Ponta Victor-Viorel.

În esență, intimatul susține prin afirmația în discuție că GDS reprezintă o organizație
ocultă ce funcționează pe spezele Statului Român.

Judecata de valoare nu se referă direct la apelant, pe de-o parte, și, pe de altă parte,
această conține o doză de exagerare perfect admisibilă într-un discurs de presă.
În ceea ce privește afirmația că membrii GDS, printre care și reclamantul, au intrat în
mod ilegal în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediul din Calea Victoriei
120 (j), Curtea reține că intimatul a susținut, de fapt, următoarele:

În articolul „GDS, fondat [...] (I)” se susține că: «Documentele pe care le publicăm în
exclusivitate atestă mascarada independenței „anticomuniste” a fondatorilor GDS cât și
modalitatea rapace prin care au intrat în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul
sediu din Calea Victoriei 120. Clădirea istorică fusese pregătită și înzestrată de CC al UTC,
sub umbrela unei fantomatice Asociații a tineretului român pentru Națiunile Unite, ca sediu de
lux pentru Nicu Ceaușescu, când acesta venea la București. Sediu pus pe tavă activiștilor GDS
de la cel mai înalt nivel al Frontului Salvării Naționale (FSN).»

De asemenea, în articolul „GDS, fondat [...] (II)” se susține: „Continuăm astăzi să
arătăm cine sunt fondatorii Grupului, legăturile lor cu Securitatea sau cu servicii de informații
străine și cum au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în patrimoniul
statului.”

Referirea la un eventual lips de temei legal o face intimatul abia în articolul „Afacerea
privatizării Humanitas [...]”, în sensul că: „Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin
documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan,
fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului
Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu,
sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care
fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al
Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au
preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii.
Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.”

Aceste afirmații reprezintă judecăți de valoare și baza factuală pe care se sprijină a fost
prezentată de Curte supra, astfel încât nu se mai impune reluarea respectivelor considerente.

O singura chestiune ar trebui subliniată, și anume faptul că intimatul are libera alegere de a
califica respectiva intrarea în posesie asupra bunurilor statului ca fiind „fără acoperirea legii”
sau „rapace”, dat fiind că aceasta s-a realizat cu titlu gratuit și într-un moment în care GDS nu
dobândise încă personalitate juridică.

Având în vedere toate cele ce preced, Curtea nu poate reține că intimatul a depășit în
vreun fel limitele libertății de exprimare și i-ar fi afectat reputația apelantului. Este evident că,
sub unele aspecte, intimatul a apelat la o anumită doză de exagerare, însă aceasta nu s-a dus
niciodată dincolo de ceea ce este admisibil într-un discurs de presă, nefiind folosite expresii
de natură să îl vexeze pe apelant. Totodată, intimatul nu a scris articolele în litigiu în scop
calomnios sau șicanatoriu, ci spre a contribui la o dezbatere de interes public pe o temă care,
așa cum s-a arătat mai sus, este deja una cu valențe istorice, chiar dacă unii dintre
protagoniștii acelor evenimente mai sunt încă în viață. Sub acest aspect, Curtea reține că
intimatul are o îndelungă carieră de jurnalist și de scriitor, astfel cum rezultă din CV-ul
acestuia (f. 3 și urm, vol. II, dosar TB) și a fost în mod constant preocupat de tema Revoluției
din decembrie 1989 și a evoluției României postdecembriste. Ca atare, nu s-ar putea susține
sub nicio formă că intimatul nu ar cunoaște în amănunt evenimentele din acea perioadă sau că
acesta ar fi scris articolele în litigiu dintr-un interes sporadic și malițios la adresa apelantului.
Având în vedere calitatea apelantului de persoană cunoscută publicului, importanța
pentru o dezbatere de interes general a subiectelor prezentate de către intimat în cele trei
articole ale sale, Curtea reține că limitele admisibile ale discursului de presă și ale criticilor ce
îi pot fi aduse în mod public apelantului sunt foarte largi. Or, intimatul și-a respectat întrutotul
obligațiile ce-i revin ca jurnalist în această cauză.

Prin urmare, Curtea reține că sentința primei instanței este legală și temeinică și, în
temeiul art. 480 alin. (1), va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:

 Respinge apelul declarat de apelantul-reclamant Liiceanu Gabriel, cu domiciliul ales
la Cabinet de Avocat „Nicoleta Popescu” în București, împotriva sentinței civile nr. 2983/18.12.2019, pronunțată deTribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 8752/3/2019, în contradictoriu cu
intimatul-pârât Roncea Victor Alexandru, cu domiciliul în București, ca nefondat.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare.
Recursul se va depune la Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă.

Pronunțată azi, 27.04.2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea
grefei instanței.

Președinte, Judecător, Grefier,
Andrei-Aurel Păun Roxana Stanciu Ana-Maria Matic
Red. A.A.P. /Dact. A.M.M./ 4 ex.
TB – S III Civ. / jud. Tatiana Severin

Vedeți și Ziaristul Victor Roncea a câștigat pentru a treia oară procesul intentat de „celebrul” om de afaceri Gabriel Liiceanu, în cauza privind înființarea GDS de către Silviu Brucan și privatizarea Humanitas. ActiveNews publică cele 33 de puncte ale apărării ȚZA 

FOTO GALERIE CU SEDIUL GDS LA PRELUAREA ACESTUIA DE LA CC AL UTC: