La 11 iunie, Bisericile ortodoxe rusă, ucraineană, greacă și română îl pomenesc/prăznuiesc pe Sfântul Ierarh Luca al Crimeei. Recunosc că, pânărelativ recent, nu știam nimic despre acest Sfânt al Ortodoxiei. Am aflat primele informații în Corfu, în 2010. După ce am fost la moaștele Sfântului Spiridon, împreună cu consulul onorific al României în Corfu (un om inimos, un grec mai român decât mulți români, absolvent al Universității de Medicină din Iași), am fost invitat la el acasă. Acolo, printe cei invitați (erau oameni importanți deoarece consulul fusese primar din partea partidului conservator Noua Democrație), era și un preot ortodox grec, care a fost primul care mi-a vorbit despre Sfântul Ierarh Luca. Ulterior, m-am documentat și am fost fascinat de această personalitate,care constituie argumentul că știința și credința pot și trebuie să meargă împreună. Pentru cei care asemenea mie acum 10 ani nu au cunoștință despre acest Sfânt scriu aceste rânduri. Mai ales pentru medicii orbiți de idoli falși.

Valentin Feliksovici Voino-Iasenețki (canonizat cu numele de Sfântul Ierarh Luca al Crimeei) a fost profesor universitar, un eminent om de știință, chirurg excepțional – fondator al școlii ruse de chirurgie septică. Este cunoscut și ca scriitor și teolog.

S-a născut la 27 aprilie 1877, la Kerci, în familia farmacistului Felix Stanislavovici Voino-Iasenețki. Numele de familie Voino–Iasenețki, neobișnuit la ruși, aparținea unor nobili polonezi, care deveniseră supuși ruși în secolul al XVI-lea și care sărăciseră. Tatăl său era un devotat romano-catolic. „Tatăl meu era catolic, foarte devotat, mergea mereu la biserică și se ruga acasă mult timp. Tatăl meu era un om cu un suflet uimitor de pur, nu vedea nimic în neregulă în nimeni, avea încredere în toată lumea, deși în poziția sa era înconjurat de oameni necinstiți… Nu am primit educație religioasă în familia mea și, dacă putem vorbi despre religiozitatea ereditară, probabil că am moștenit în principal de la un tată foarte evlavios.” (Sf. Ierarh Luca). Mama, Maria Dmitrievna, era cunoscută pentru ajutorul constant dat celor în nevoie – prizonieri, răniți, săraci. Valentin – ca și ceilalți patru copii – a fost crescut în ortodoxie. Familia s-a mutat la Kiev când Valentin avea 10 ani. În gimnaziu, Valentin nu s-a gândit la medicină, visând să devină artist, a absolvit Colegiul de arta din Kiev și studiind pictura la München. Apoi, s-a răzgândit: „Am decis că nu am dreptul să fac ceea ce îmi place, trebuie să fac ceea ce este bun pentru oamenii care suferă. Am studiat medicina cu singurul scop de a fi medic țărănesc zemstvo toată viața mea.” (Sf. Ierarh Luca). A absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Kiev și datorită rezultatelor i s-a prezis o carieră de om de știință. A rămas însă credincios crezului său și din 1905 până în 1917 a servit ca medic în pustie (provinciile Sibirsk, Saratov, Kursk și Iaroslavl). Nu a renunțat însă la știință. În închisori, în lagăre și după zeci de ore de operație, a generalizat experiența și a scris lucrări de anestezie și chirurgie. În 1904, Valentin a plecat (chirurg) în războiul ruso-japonez. Acolo a cunoscut-o pe Anna Lanskaia (soră de caritate pe front) cu care s-a căsătorit. În primăvara anului 1916, Valentin a descoperit semne de tuberculoză pulmonară la soția sa și de aceea candidează la funcția de medic șef al spitalului orașului Tașkent, considerând că clima uscată și caldă din Asia Centrală ar fi fost ideală pentru Anna. A sosit în Tașkent în martie 1917, dar, în ianuarie 1919, a fost arestat, deoarece alături de soldații Armatei Roșii trata și nu denunța alb-gardiștii. Înainte de a fi executat a fost recunoscut de una dintre figurile importante ale partidului bolșevic din Turkestan (care îi fusese pacient), a fost eliberat și trimis înapoi la spital. Arestarea soțului a fost o lovitură pentru sănătatea Annei, boala s-a intensificat brusc, iar la sfârșitul lunii octombrie 1919 a murit. Au rămas patru copii, dintre care cel mai mare avea 12 ani și cel mai mic 6 ani.

Voino-Iasenețki a contribuit la înființarea în 1919 a Școlii Superioare de Medicină, unde a predat anatomia. După înființarea Universității de Stat din Turkestan (1920) a fost și profesor de Chirurgie.

Moartea soției a intensificat trăirile sale religioase. La 15 februarie 1921, a fost hirotonisit preot. Părintele Valentin a început să vină atât la spital, cât și la universitate într-o sutană cu o cruce pe piept; în plus, a instalat icoana Maicii Domnului în sala de operație și a început să se roage înainte de începerea operației. Era un act de mare curaj. „Să îmbraci sutana într-un moment în care oamenii se temeau să-și menționeze bunicul-preot în chestionar, când afișele atârnau pe pereții caselor spuneau: popa, chiaburul, generalul alb – dușmani ai puterii sovietice – ar putea fi fie un nebun, fie o persoană neasemuit de curajoasă” – își amintește o asistentă, care a lucrat cu chirurgul-preot. În 1923, părintele Valentin a făcut jurăminte monahale și a fost uns (în secret) mitropolit. Inițial, Mitropolitul Andrei a dorit să-i dea lui Valentin numele de Pantelimon, în cinstea sfântului vindecător. După ce a cunoscut munca profesorului la universitate și în clinică, a decis să-l numeasca Luca în cinstea evanghelistului Luca, medic și artist, numit în Biblie „ iubitul medic”.O săptămână mai târziu, a fost arestat și deportat în Siberia de Est. A fost acuzat că a participat la o conspirație cazacă și de legături cu britanicii. „Cekiștii au susținut că am acționat simultan atât în Caucaz, cât și în Ural. Toate încercările mele de a le explica că pentru o persoană așa ceva este imposibil din punct de vedere fizic nu au dus nicăieri” (Sf. Ierarh Luca.)

Între 1923 și 1943, a petrecut peste doisprezece ani în exil și închisori (Ieniseisk, Turukhansk, Krasnoiarsk, Arhanghelsk, satul Balsaia Murta-teritoriul Krasnoiarsk), dar nu s-a frânt ăi a continuat să trateze bolnavi, să vindece și să predice. A creștinat triburi de dincolo de cercul polar, care-l onorau cu titlu de „marele vraci”. În 1941, s-a oferit voluntar pentru a trata soldații răniți pe front și a fost numit consultant la toate spitalele din teritoriul Krasnoiarsk și chirurgul șef al spitalului de evacuare nr. 1515. A lucrat 8-9 ore, făcând 3-4 operații pe zi. În fiecare dimineață, se ruga în pădure, deoarece la Krasnoiarsk  nu mai exista nici o biserică. A fost decorat pentru activitatea sa. În mai 1946, a deveni Mitropolit de Simferopol și Crimeea. Concomitent a continuat să predea și opereze până când orbește (1955). Geniul lui Valentin Voino-Iasenețki, în calitate de chirurg, a uimit atât pacienții, cât și colegii: martorii oculari spun că mâinile sale, chiar și atunci când a împlinit 60 de ani, erau „neobișnuit de precise, proporționale și virtuoase”. „Cel mai bun simț al atingerii, evident, era înnăscut în tata” – își amintea fiul sau Mihail.

Activitatea științifică a început o devreme. În 1915, apare prima sa monografie, Anestezia regională. În 1916, și-a susținut teza de doctorat „Despre anestezia regională a celei de-a doua ramuri a nervului trigemen”. A publicat peste 50 de articole în Rusia și Germania din domenii diferite: psihologie medicală și deontologiei, chirurgie (generală, abdominală, toracică, urologie, ortopedie), chirurgie militară de razboi, anestezie, organizare medicală și igienă socială. În închisoare, Voino-Iasenețki a terminat prima ediție a cărții „ Eseuri de chirurgie septică” – publicată în 1934, reeditata de mai multe ori (a devenit  manual de bază timp de peste 100 de ani). Iată ce spune Valentin Voino-Iasenețki: „În rugăciunile mele de pocăință, i-am cerut cu ardoare lui Dumnezeu iertare pentru această continuare a activitatii chirurgicale, dar într-o zi rugăciunea mea a fost oprită de o voce din lumea nepământeană: «Nu te pocăi de asta!» Și mi-am dat seama că „Eseurile mele de chirurgie septica” îi plăceau lui Dumnezeu, deoarece au sporit mult puterea și semnificația mărturisirii mele a numelui lui Hristos în mijlocul propagandei antireligioase”. Dincolo de aspectele pedagogice și științifice nu se poate să nu observăm că a fost scrisă de o persoană, care tratează bolnavii cu mare dragoste. Acesta conține următoarele rânduri: „Când începeți o operație, trebuie să aveți în vedere nu numai cavitatea abdominală, ci și întreaga persoană bolnavă, care, din păcate, este atât de des menționată de medici drept un „caz”. Este un Om în suferință cuprins de  frică și angoasă, inimă îi tremură nu numai la propriu, ci și la figurat. Prin urmare, nu numai că îndepliniți sarcina foarte importantă de a întări inima cu medicamente, dar aveți grijă să o salvați de traume psihice severe”. În 1946, a primit Premiul Stalin pentru medicină în valoare de 200.000 de ruble pe care le-a donat: 130.000 pentru 200 de orfelinate și 70.000 pentru săraci.

Timp de 38 de ani de slujire preoțească și episcopală a ținut aproximativ 1250 de predici, dintre care 750 au fost notate și alcătuiesc 12 volume groase.

La 30 mai 1948, la o slujbă divină solemnă Arhiepiscopul Luca a predicat pe tema „Știință și religie”, unde s-a referit la Copernic, Pasteur, Pavlov și alți oameni de știință credincioși și a adăugat în numele său: „Știința fără religie este cerul fără soare. Știința, împreunata cu religia, este un gând inspirat, care strapunge întunericul acestei lumi cu o lumină puternică”. A scris tratatul „Spiritul, sufletul și corpul” în care a încercat să fundamenteze unitatea științei și religiei. Arhiepiscopul Luca a meditat asupra conceptului de antropologie creștină, care îl considera pe om ca pe o unitate de trei componente: spirit, suflet și trup. Susține că descoperirile făcute la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea dovedesc inepuizabilitatea ideilor noastre despre viață și ne permit să revizuim multe dintre ideile științei naturale. Luând în considerare mișcările, conexiunile și proprietățile particulelor elementare din corpul uman, afirma că acestea pot alcătui sufletul uman. Arhiepiscopul Luca este convins că „pe lângă creier, trebuie să existe un alt substrat mult mai important și mai puternic decât memoria”. Pe acesta îl consideră „spiritul uman, în care toate actele noastre psihofizice sunt întipărite pentru totdeauna. Pentru manifestarea spiritului nu există norme de timp, nu sunt necesare secvențe și conexiuni cauzale ale reproducerii experienței în memorie, necesare funcției creierului. Având în vedere că „lumea își are începutul în dragostea lui Dumneze și oamenilor li s-a dat legea „Fii perfect ca Tatăl tău Ceresc care este perfect”. Voino-Iasenețki este convins că posibilitatea îndeplinirii acestei porunci, a perfecțiunii nesfârșite a spiritului – ar trebui să se dea și nemurirea eternă. Alt tratat pe această temă, Știința și religia, a fost publicat postum abia în anul 2000. Profesorul și Ierarhul a apărat teoria teologică a creației lumii, a denunțat subiectivismul cunoașterii umane: „În general, nu vedem obiectele așa cum sunt, ci le vedem în funcție de unghiul personal de vedere din care le observăm. Mai mult, nu putem înțelege cu abilitățile noastre științifice și cognitive ceea ce se află în spatele lucrurilor, adică esența lor și chiar mai mult – Esența primordială, adică Dumnezeu. Numai din acest motiv, știința nu poate respinge existența lui Dumnezeu, deoarece acest subiect se află în afara competenței sale, ca întreaga zonă a esențelor”.

S-a stins din viață la vârsta de 84 de ani pe 11 iunie 1961.

Sfântul Ierarh Luca este una dintre verigile unui lung lanț care datează din timpurile apostolice. L-a iubit pe Hristos și pe oameni. El a slujit chipul lui Dumnezeu – pe om, și mai ales persoana suferindă cu o dragoste incredibilă și altruism.

P.S.1: Toți copiii profesorului Voino-Iasenețki  au devenit medici: Mihail și Valentin au devenit și doctori în științe medicale, Alexei – doctor în științe biologice, iar Elena – în epidemiologie. Nepoții și strănepoții au urmat aceeași cale.

P.S.2: În special pentru medici (vedete sau nu ale pandemiei) „… V-ați întrebat vreodată de ce Domnul și-a trimis ucenicii Săi nu numai să predice, ci și să vindece bolnavii? Dacă Domnul a considerat că vindecarea bolilor este o chestiune atât de importantă încât a pus-o la egalitate cu predicarea Evangheliei, atunci aceasta înseamnă pentru noi că aceasta este una dintre cele mai importante activități umane. El nu a spus: «Predicați Evanghelia și învățați oamenii cum să-și organizeze viața socială». Nu vorbește deloc despre asta. El le dă apostolilor porunca să vindece bolnavii. De ce este asta? Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos însuși a vindecat oamenii, a alungat demoni, a înviat morții și a dat porunca ucenicilor să vindece bolnavii. Căci boala este cea mai mare durere și cea mai mare problemă a umanității” – Sfântul Ierarh Luca al Crimeei