Situația de mai sus nu este specifică doar României, mai peste tot în Occident – din care acum facem parte – luna iunie a însemnat discuții despre homosexualitate și viciile conexe. În Austria, Elveția și Germania se discută modificarea modului în care este folosită limba germană pentru ca aceasta să devină mai ”neutră din punct de vedere al genului”, în Canada guvernul a introdus un proiect de lege ce premiază delațiunea și distruge practic libertatea cuvântului și a presei, în Europa am avut deja prea cunoscutul raport Matić adoptat de parlamentul european inclusiv cu sprijinul parlamentarilor români căci împotriva raportului nu au votat decât europarlamentarii UDMR, PNȚ-cd, PMP, o parte a europarlamentarilor PNL precum și doamna Grapini. Tot în luna iunie în Ungaria a fost interzisă propaganda homosexuală destinată minorilor, practic peste tot în lumea bună s-a discutat cu voce tare ceea ce părinții și bunicii noștri ar fi discutat în șoaptă sau în spatele ușilor închise. 

Cu excepția notabilă a Ungariei, Poloniei, Bielorusiei sau a Rusiei unde politicienii au rezistat extremismului de stânga homosexualitatea este folosită de statele ce-au apărut în spațiul civilizației greco-romane ca instrument pentru a distruge cultura și civilizația europeană, am ajuns să includem în legea penală credințele bunicilor noștri, am ajuns să ne obligăm copiii să învețe că este bine ceea ce cei dinaintea noastră credeau că este viciu, decădere morală, mizerie despre care nu merită să se discute. De ce-ar trebui să conducem până la Minsk pentru a cumpăra cărți de copii în care copiii să fie asemănători copiilor noștri, să nu fie negri, să nu poarte straie neeuropene iar familiile să aibă chiar mamă și tată?

Ce-ar trebui să facă un om dacă ar trăi în Ungaria, Belarus, Polonia sau Rusia? Ar trebui să-l voteze pe dl. Viktor Orbán pentru a-și apăra familia asta deși în Ungaria taxele pe muncă sunt uriașe, Ungaria fiind depășită doar de România din acest punct de vedere? Dar dacă ar trăi în Polonia, Rusia sau Belarus? Oare diversitatea, așa după cum o înțeleg politicienii post moderni ce-au ajuns să controleze occidentul nu înseamnă uniformizare, așa zisa diversitate impusă cu de-a sila nu ne face să ratăm dezbateri importante pentru viitorul nostru și al familiilor noastre?

Căci tot în cursul lunii iunie au avut loc evenimente extrem de importante ce-au trecut aproape nebăgate de seamă datorită zarvei create de revendicările homosexualilor etc. De pildă grupul primelor 7 dintre cele mai dezvoltate țări din lume a decis instituie un nivel minim de 15% al taxării corporațiilor. Deja cele șapte cele mai dezvoltate țări din lume au declarat că vor trebui să pună presiune pe grupul primelor 20 țări dezvoltate în cursul proximei întâlniri organizate la Veneția pentru a extinde nivelul minim al taxării de 15% de la nivelul G7 la nivelul G20. Iar după G20 extinderea ratei minime a taxării de 15% la nivel global va fi pasul aproape firesc și obligatoriu de făcut. O rată unică a taxării la nivel global nu înseamnă diversitate ci uniformitate. De ce-ar fi oare uniformitatea bună în domeniul taxării? De ce oare aceiași oameni care pledează pentru diversitate impun uniformitatea în domeniul economic? Apariția libertății, mă refer în special la libertatea economică ce a adus după sine nivelul de bunăstare de care ne avem parte astăzi, a fost posibilă tocmai datorită fragmentării politice a Europei, pur și simplu primii capitaliști au speculat diferențele de legislație și de nivel de taxare între statele europene existente în timpul în care au trăit. Nu este deloc întâmplător faptul că nordul Italiei – una dintre regiunile cele mai fragmentate din punct de vedere politic – a fost locul în care a apărut capitalismul. Primii capitaliști au știut să penalizeze jurisdicțiile în care taxarea le distrugea munca părăsindu-le pur și simplu. Votând cu picioarele au făcut ca stalele să nu-și mai permită războiul și risipa, au făcut viața tuturor mai bună nu doar punând la dispoziția semenilor lor bunuri din ce în ce mai ieftine dar și prin faptul că au impus raționalizarea cheltuielilor publice. De ce-am vrea oare să facem ca aceste mecanisme să devină inoperante? Nu cumva pentru că statul modern, statul social democrat, a ajuns să cheltuiască mai mult decât au cheltuit vreodată vechii duci, principi, regi și împărați. Cheltuielile guvernului sunt de 62% din PIB în Franța, de 58% în Austria, 50% în Ungaria, 50% în Marea Britanie. Care monarh absolut și-a permis vreodată un astfel de nivel al cheltuielilor? Iar dacă Maria Antoanetta a fost decapitată pentru extravaganțe financiare precum un colier sau pentru Trianon ar trebui să medităm cu toții asupra eficienței modului în care ne organizăm statul. 

State aflate în afara circuitelor financiare și comerciale au la îndemână reducerea ratei taxării ca instrument de influențare a acestor circuite în propriul beneficiu. Nu putem cu toții să fim pe malul Tamisei sau în Manhattan. Iar pentru aceia dintre noi care nu ne-am născut în astfel de locuri, un nivel scăzut al taxelor poate să compenseze o poziție geografică defavorabilă. Irlanda – una dintre cele mai sărace țări din Europe – a devenit în scurt timp o putere economică tocmai pentru că în vreme ce restul europenilor au crescut taxele și cheltuielile publice irlandezii le-au menținut la nivele minimale, taxa aplicată corporațiilor fiind de 12,5%. În ultimele două secole Irlanda a fost practic depopulată prin emigrare, oamenii au fugit de sărăcie spre Statele Unite. Dacă în 1980 o treime din irlandezi trăiau în sărăcie astăzi Irlanda este un loc spre care se emigrează, miracolul economic irlandez fiind generat de o taxare redusă în contextul în care restul Europei a uitat învățătura lui Adam Smith. Oare impunerea unui nivel minim al taxării nu este o formă de război economic al celor deja bogați împotriva celor săraci dornici la rândul lor de progres economic? De ce-am accepta așa ceva? De ce-ar investi cineva în România dacă în țara sa de origine beneficiază de același nivel al taxării? 

Presiunea pentru uniformitate legislativă la nivelul întregii Uniuni Europene, pentru un salariu minim la nivelul UE, toate reglementările referitoare la curbura bananelor, a modului în care producem și consumăm energie etc nu au nimic de-a face cu diversitatea. Așa numitul globalism impune de fapt prin reprezentanții și instituțiile sale un imens efort de nivelare, de uniformizare a societăților, efort defel inocent și deloc dezinteresat. Este vorba de frica unor oameni ce s-au dezobișnuit să muncească de progresul celorlați mai săraci și mai muncitori decât ei. Căci așa zisa diversitate de care pomenesc politicienii occidentali nu este decât decadența ridicată la rang de virtute în speranța că noi cei săraci vom deveni decadenți înainte de a deveni bogați. 

Decadența, viciul și păcatul nu ne fac liberi, omul păcătos nu este un om liber, indiferent dacă valorizăm pozitiv virtutea și curajul așa cum tind să o facă conservatorii, indiferent dacă prețuim mai presus decât orice libertatea așa după cum o facem cei care suntem liberali clasici, cu toții ar trebui să înțelegem că păstrarea particularului, posibilitatea competiției, conservarea diversității comunităților noastre sunt nu doar chestiuni abstracte ce pot fi menționate într-o dezbatere de idei ci sunt ceea ce fac fiecăruia dintre noi viața firească, plăcută și confortabilă indiferent dacă trăim în Craiova, Frankfurt, Budapesta, Moscova, Beirut sau în Tokyo. Stânga politică a știut întotdeauna să inventeze etichete inexacte ce le-a dorit a fi insultătoare și infamante, insulta la modă fiind cea de iliberal. Cred însă că, alături de omul simplu, ar trebui să ne mândrim cu ele.