Acest material nu este despre cei 115.000 de euro reprezentând taxa de participare la Eurovision pe care a plătit-o statul român. Nici despre costurile deplasării delegației României la Londra. Nu este vorba despre bani publici. Ci despre lucruri pe care nu le acoperă toți banii din lume.
Am vrut să văd cine sunt părinții băiatului de 18 ani, îmbrăcat în roz, fucsia, plasă sau animal print, băiatul care va reprezenta România la Eurovision. Am plecat în căutări fără prejudecăți. I-am găsit.
Veți fi tentați să credeți că părinții lui fac parte din curentul "woke". Că sunt progresiști.
Nu e așa. Veți rămâne, cel mai probabil, cu gura
căscată când veți afla că sunt oameni credincioși. Care merg la biserică. Care se roagă.
Care salută cu "Doamne-ajută! '.
Oameni care își dau seama ce se întâmplă în prezent cu societatea. Oameni decenți. Mama din mediul corporate.
Și, căutându-i părinții, l-am văzut pe puștiul acesta în clipuri în care era încă un preadolescent frumușel foc, tuns frumos, îmbrăcat frumos. Vocea lui era încă de copil, însă nici atunci nu era în vreun fel specială. Iar schimbarea inerentă maturizării nu l-a ajutat absolut deloc din acest punct de vedere.
Nu îmi pot imagina ce anume s-a produs în viața acestui copil o dată cu intrarea la liceu. Atunci s-a produs un declic. Un trigger a declanșat ce vedem azi.
Puștiul are, clar, din gene o dragoste mare pentru spiritul ludic. O doză sporită de teatralitate. Face filmulețe în care joacă diferite roluri de ani. Joacă în piese la școală. Are o latură artistică extrem de dezvoltată, muncită din greu.
Îmi pot doar imagina cum a fost copilăria lui. Însă nu a fost una ușoară. Nici pentru el, nici pentru părinții lui.
Dar pare să fie un copil singur la părinți, un copil în care s-a investit puternic pentru a-l face să devină un "cineva".
Ce anume l-a făcut să își schimbe radical lookul, mișcarea scenică și costumele în ultimii doi ani? E un mister.
Anturajul? Dorința de a ajunge "mare" prin copierea, ca primatele, a orice l-ar putea scoate din anonimat?! Dorința lui?! Sau a cui?!
Puștiul declară că părinții lui l-au susținut în pasiunile lui. În special mama. Care l-a dus la sute de concursuri, unde a luat diplome.
Punând toate informațile acestea la un loc, ca pe niște piese de puzzle, ajung la o imagine dureroasă.
Imaginea unei familii care și-a pus toate speranțele și resursele într-un copil iubit că ochii din cap. Poate îl văd drept cel care va face ceea ce ei nu au putut face. Nu știu asta cu siguranță, doar presupun bazându-mă pe un tipar, un pattern pe care par să îl urmeze toți copiii decretati "speciali" de către familie.
Cunoaștem fiecare dintre noi cel puțin un caz de copil care nu are nimic ieșit din comun care cântă, dansează, spune poezii ca orice copil, dar căruia orice pârț ii este decretat genial de catre manie, tati, buni și tuși. Și e aplaudat frenetic, exagerat. Și toți știm că un asemenea copil începe să repete pârțurile pentru a obține și mai multă atenție, și mai multă validare. Și chiar ajunge să se creadă genial - pentru că i s-a spus acest lucru de atâtea ori în familie, încât este convins de excepționalitatea lui.
Doar că, odată cu această imagine umflată de sine, vine și reversul medaliei. Dezamăgirile, durerea și chinul pe care lipsa de reacții pozitive a societății i-o produc micului artist al familiei care ajunge un pseudo-"geniu neînțeles" .
Și, implicit, nu scapă nici părinții care i-au construit o imagine de sine distorsionată.
Puștanul cu plete în neorânduială sau coc, îmbrăcat fistichiu, cu haine culese parcă pe întuneric dintr-o grămadă de țoale pentru femei, bărbați și prostituate de ambe sexe, pare să fie un produs al unui microclimat care asociază boemul, simțul artistic și genialitatea cu a te exhibiționa violent atât cromatic, cât și vocal.
La fel cum femeile fără carte și educație de la țară, care, ajunse la oraș, erau pe deplin încredințate că dacă își înghesuie călcâiele crăpate în pantofi cu toc, dacă stau în casă în capot lucios de zanana și dacă ies pe stradă purtând căciulă și guler din blană de vulpe polară devin automat cucoane.
Nu știu nici dacă această idee a exprimării genialității artistice le-a venit părinților din lipsă de cultura estetică sau li s-a spus că "Așa se îmbracă cântăreții de succes, așa trebuie să 60 îmbrace și Teo". Nici dacă nu cumva acesta este un mod al tânărului, susținut de mamă, de a atrage atenția asupra lui, pentru a trece pe planul doi sau a acoperi o prestație muzicală mai... hai să îi zicem "ciudațică".
Sau poate în consiliul familial s-a hotărât adoptarea acestui gen de outfit-uri pentru a-i face loc copilului într-o competiție în care apartenența la curentul curcubeic (este intenționată cacofonia) este primordială, iar talentul și munca nu mai contează. Nu că acest copil nu ar fi muncit. Mie îmi e clar ca s-a spetit. 200 de concursuri muzicale extenueaza și un adult, darămite un copil care trebuie sa mai meargă și la școală, să își facă lecțiile, să învețe, să și citească și să se joace, și să doarmă! Câte mii de ore de ore de repetiții va fi având, doar el știe.
În final nici nu mai are importanță. Importanță are faptul că acest copil a ajuns brusc în lumina reflectoarelor. Cum? Nu știm.
Ce știm este că această țară are, fără putință de tăgadă, copii și tineri muzicieni cu mult mai talentați, cu mult mai dotați, cu voci realmente extraordinare. Și avem și compozitori buni, chiar buni, de muzică comercială - creatori care au spart charturile mondiale.
Doar că puștiul acesta nu face parte dintre aceia. Și o spun cu părere de rău. Mare părere de rău.
Și pentru acei tineri, și pentru puștanul pletos ale cărui manifestări artistice ne cam zgârie retina și uneori auzul. Și pentru părinții lui, care acum își văd copilul expus criticilor nemiloase. Și pentru România, care va fi reprezentată strict așa cum poate acest puștiulică aparent fericit și exuberant tot timpul.
Dar de ce am ales un reprezentant cu dotări medii (și am folosit un eufemism) din toate punctele de vedere pentru Eurovision?!
La un concurs pentru cantautori de vârsta lui, da, ar fi putut fi considerat potrivit. Dar pentru a reprezenta România la o competiție precum Eurovision, îmi pare rău, dar nu.
Repet, nu știu dacă nu cumva la intrarea în mediul bucureștean al liceului de artă pe care îl urmează, acestui copil nu i s-au insuflat idei de tip progresist, dacă nu cumva i-au fost pervertite înclinațiiile native teatrale spre zona unde totul este permis (și chiar încurajat) cu argumentul "amorul e amor" sau totul e gândit ca să se folosească de deschiderea publicului pentru curentul nonbinary, lgbtq, fluid și cum s-o mai fi numind.
Ce știu însă este că atât el cât și mama lui suferă teribil pentru fiecare critică primită.
Doar că noi nu suntem părinții lui și nu îl vom putea privi, percepe și considera genial apriori, ca ei. Niciodată. Pentru că nu e copilul nostru, este un artist, cum crede și el că este. Și artiștii primesc, inevitabil, critici de tot felul. Pe șleau.
Felicitări pentru că totuși a ajuns să ne reprezinte în acest moment. Deși nu cred că e varianta românească a lui Bjorg și sunt convinsa că nu va face o figură deosebită la Eurovision. Pentru că nici măcar nu e din Ucraina și nici dintr-o altă țară care trebuie susținută cu voturi politice.
Cu tot ambalajul festiv, politically correc, în care este împachetat și servit.
Îmi pare rău pentru dumneavoastră, doamna S., mama lui! Și pentru Theodor îmi pare rău, pentru că, cel puțin deocamdată, nu are cum să rupă gura târgului. Însă cine știe?! Cu trecerea timpului, cu stabilizarea vocii și cu și mai multe lecții de canto, și mai multă muncă, poate va reuși să ajungă unde vă doriți amândoi. Sau poate va deveni un compozitor mai bun în decât este în prestația de cântăreț. În fond, cei mai mulți dintre compozitorii celebri au lăsat pe alții să le ducă publicului creațiile.
Ce e cu adevărat trist e că nici pe targetul de piață scontat când s-a ales segmentul de public pe care trebuie să îl cucerească, Teo nu pare să aibă vreun succes...
-----------
"Dorința lui Theodor Andrei de a participa la Eurovison a venit după ce a urmărit spectacolul la televizor, alături de părinții lui. Pe vremea aceea, artistul era doar un copil, însă cu ajutorul părinților lui a reușit să își descopere o adevărată pasiune."
" Theodor Andrei a obținut peste 200 de premii la festivaluri naționale și internaționale de muzică."
Asta scriu ziarele.
18 ani de viață. Minim 200 de concursuri. Ceea ce înseamnă, matematic, 10 concursuri pe an.
Dar cum nu a fost dus la întreceri pentru melomani din primii ani de viață, socotiți voi în câte locuri a fost trambalat cel puțin o dată pe lună. Ce muncă a trebuit să depună. Câtă oboseală a îndurat.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.