Marea problemă a celor care au ajuns în poziții cheie sau pe scaune academice ajutați de alții care le-au făcut lucrările sau i-au pus acolo din nepotism e că uită că nu toată lumea e oarbă la impostura lor.
Mai precis, ei care se dau specialiști nefiind de fapt, uită că alții chiar sunt specialiști "pe bune" - ca să deranjăm printr-un limbaj "neacademic" - și oricând cu un minim de efort îi pot vădi de impostură, dacă nu printr-un spectaculos slalom de conexii mentale cel puțin printr-un minim exercițiu de gândire critică de care papagalii nu-s capabili.
Ce e uimitor nu e că uită că ei înșiși nu sunt specialiști oricât s-ar fi versat în lingușirea celor egali în impostură (când ai cultul personalității și tiranizezi e firesc să te apuce amnezia), uimitor e să fii ingrat și acuzator taman ălora care-ți vor binele.
Să muști mâna care te mângâie e trist. Ar fi de înțeles dacă un câine abuzat de stăpân mușcă tot ce prinde, nemaiavând discernământ. Dar când același câine are totuși un discernământ sucit, dacă linge mâna care-l bate și o mușcă pe cea care-l apără și hrănește, e trist rău de tot. Să dăm vina pe stăpân? Foarte posibil, dar ce contează când mai stringentă e asanarea discursului public de câini care sar la beregata celor care, fraieriți de aspectul lor drăgălaș, vor să-i salveze.
Toxicitatea nu e doar de comportament, cum orice om care nu l-a lingușit și slugărit suficient pe „specialist” o știe pe pielea lui.
Să zicem că aia s-ar putea trece cu vederea, că așa e moda de la Sadoveanu încoace. E plin de alde Zigu Ornea, de alde Lucian Boia, la umbra cărora nu crește nici umiditatea - de frică sau mai bine zis de lehamite.
Toxicitatea e însă mai ales de profesie: firavi, histrionici și totdeauna ultimii pe front, sunt totuși perfecți anti-deontologi, anti-rațional xenofili și până la îngrețoșare antinaționali, cu galeria mediocră bonomi până la auto-emasculare, dar în același timp triggered până la spume de - biet – adevărul ălora eroi.
La fel de eficienți în pus bețe-n roate pe cât de ineficienți în funcții cognitive, năpârci fiind, nu încap în ei aptitudinea de a admira ceva mai sus decât ei. Corifei ai pustiirii morale și profesionale, nu aplaudă decât ce se încadrează în forma goală, odihnitoare patimii lor, fiindcă altminteri substanța obligă la formă nouă și deci inevitabil pentru ei, obositoare la neuron, provocatoare pentru caracter și deci o vor numi scandaloasă.
Astfel de oameni niciodată n-ar suferi pentru un ideal, căci consideră că idealul trebuie să sufere pentru ei.
Dixit.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Mai departe de ce fac “astfel de oameni”, întrebarea, care e și pentru noi, rămâne: noi am muri pentru “un ideal”?
Dar - mai exact - pentru mântuire?
Doamne, miluiește.
deci problema ce v-o pun este, de exemplu, cat puteti suferi daca va interzic sa va cumparati de mancare si va interzic sa va si cresteti/cultivati propria mancare?
caci daca nu acceptam pecetea diavolului aici s-ar ajunge
Nu știu. Dumnezeu știe..Cel care S-a răstignit și a suferit, când a murit, așa cum nimeni nu a mai suferit până la El, și nici de la El până la sfârșitul lumii. Nu credeți?
Credeți că suntem chemați la o suferință mai mare ca a Lui?
Credeți că Cel care a înmulțit pâinile nu va ști de foamea noastră?
Credeți că-i vorba (numai) despre noi? Și a noastră biruință? Exclusivă. Pe care El ne-a garantat-o. Parcă ceva nu se leagă.
Credeți că vom reuși fără El?
Credeți că Sf. Închisorilor au putut ceva fără El? De ce nu vă uitați la ei..și a lor suferință, diferită de moarte bineînțeles(?!). Văd că-l pomeniți pe Vulcănescu.. numai declarativ?
E despre întărirea în credință, frate, eu soră fiind. Poate citește și Injecția..
Hristos Se face toate celui ce crede. Cu credință neclintită - turn întărit, bineînțeles.
Doamne, miluiește!