Românii din Mahala sunt cunoscuți în lume prin martiriul Aniței Nandriș și cartea ei "Douăzeci de ani în Siberia ". Despre Aspazia Oțel Petrescu,  născută la Ostrița-Mahala,  anul 1923, care e cunoscută în România ca sfânta închisorilor comuniste, la noi se știe foarte puțin, aproape nimic. Cred că ar fi binevenită o întâlnire la biblioteca din comună cu fostul profesor școlar Ion Antonescu , să povestească  , să le citească tinerilor pagini din această carte. Suportând chinuri inimaginabile timp de 14 ani în temnițe de la Mislea, Jilava, Miercurea Ciuc și alte închisori, unde a fost aruncată de regimul comunist elita intelectualității din România, Aspazia Oțel avea drept cea mai puternică rugăciune:"Îți mulțumesc,  Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru neamul meu". E un miracol că a supraviețuit,  Dumnezeu dăruindu-i viață lungă , ca model viu al puterii omului care învață pe propria piele că nu există  Înviere fără răstignire. La împlinirea a 94 de ani, martira a adresat un emoționant mesaj către tineri:"Ma gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să vă fie ca să nu vă pierdeți speranța și să rămâneți luminoși și înfloriți, în vremurile acestea atât de parșive".

Deși n-a mai pășit pe locurile natale,  Aspazia Oțel a păstrat cele mai luminoase amintiri despre Cernăuți, de care s-a despărțit definitiv în 1944:"...orașul unei adolescențe pline de farmec și romantism." S-a despărțit deoarece de la începutul lui martie 1944 veștile despre mersul frontului duceau către un deznodământ nefericit. La acel 1 martie, clasa a VIII-a de la Liceul Ortodox Elena Doamna i-a oferit directoarei un Mărțișor cu totul inedit.  Elevele, pe rând, au desenat cu cretă colorată harta României Mari. "Mie îmi revenise să desenez cursul Nistrului,  râul pe care strămoșii tatălui meu, ca razeși , au făcut strajă țării ", scrie Aspazia. În cei 14 ani de temniță,  fără drept de corespondență sau întâlnire  cu rudele, n-o înspăimântau torturile , ci pericolul de a  fi repatriată la locul nașterii, în închisorile din Uniunea Sovietică.  Mulțumea lui Dumnezeu că-și ispășește în România vinovăția de a-și iubi poporul și valorile creștine.

Își amintea întâmplări de groază din timpul ocupație bolșevice din anii 1940-1941: "Dubele care circulau noaptea pe ulițele satelor, oamenii care dispăreau fără de urmă,  toate mi se derulau în minte  și mă îngrozeau. M-am amintit de întâmplarea din Lunca Prutului,  unde au fost decimați toți tinerii comunei mele natale. Acolo a fost omorât și vărul meu Ionel, pe care la dezhumare l-a recunoscut bunica după un fragment neputrezit din costumul național pe care ea îl cususe...".

Dureros de greu, cu inima sângerândă se citește cartea.  Dar cu ce inimă a fost scrisă! Și cum a  mai avut puteri autoarea să retrăiască ororile celor 14 ani de detenție,  precum și persecuțiile ce au urmat după eliberare, scriind despre toate?!  Căutați,  citiți această Evanghelie a suferințelor și veți  afla răspunsul. (Maria Toacă)