E un lucru pozitiv să aducem astăzi în discuție diferitele stadii ale credinței, ale fiecăruia dintre noi, să ne mai completăm cunoștințele, să ne mai promovăm unii pe alții, dar nu putem să nu pomenim și de acel regretabil ateism neted și trufaș, ca rezultat al egoismului, prin care trebuie să înțelegem că: Așa Nu!

Ni se acordă în această viață șansa de a opta: Prin credință, spre o perspectivă luminoasă a viitorului, sau,- prin necredință,- spre cele opace, ale miopiei sau chiar ale orbirii sufletești. Spunea filosoful Petre Tuțea că „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e Om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor !.”

Ceea ce la un moment dat în mintea noastră se întrevede doar ca posibilitate, ne-ar putea transforma, printr-o atentă și riguroasă autodisciplină, într-un cu totul alt tip de om nou, cu o altă față, cu o altă identitate: mai luminată spiritual, cu un cu totul alt mod de abordare a semenilor și a realității. Și dacă omul va binevoi a se apropia de cer, atunci, acel om va căpăta și o altă stabilitate, echilibru și trăinicie, încă de aici, de pe pământ, căci va fi căutat și călăuzit de Harul lui Dumnezeu. Omul a fost creat pentru a fi o ființă energetică vie, empatică, conlucrativă, atât cu cerul, dar mai ales cu semenii săi, prin intensitatea gândurilor, trăirilor și a simțirilor!

Ce bine ar fi ca oamenii să lucreze un pic la deprinderea de a nu mai fi duplicitari, deoarece, cei mai mulți dintre noi, una îți spun pe gură, altceva au în minte și cu totul alta pun în practică. Nu sunt toți așa, doar cei mai mulți!

Omul nu își împlinește vocația sa de ființă afectivă decât numai printr-o strânsă relatie cu semenul său și nimic nu se va putea consolida dacă nu va exista sinceritatea ca temelie.

Părintele Stăniloae, despre care, cu mare bucurie am primit vestea Cea Mare, că va fi, în sfârșit, canonizat, definea Timpul, ca fiind: „Acel interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului la acea chemare”. La o asemenea chemare, trebuie să fim conștienți de faptul că Dumnezeu a hotărât să se atingă și de sufletul nostru cu aparatul Său minunat de sudură, ca să nu mai hoinărim cu șandramaua clătinându-ne din toate încheieturile.

La această deosebită chemare, omul nu poate răspunde decât: Prezent! Aici sunt, Doamne! Da! Și eu Te căutam fiindcă și eu Te vreau din toată inima mea! Ce vrei să fac ca să-Ți fiu pe plac?

Să nu cumva să ne dea cel rău prin cap și să dăm acel nefericit și fatal răspuns al lui Adam prin care Dumnezeu i-a aplicat osânda și încă o aplică întregului neam omenesc pentru lașitate și pentru minciună, când omul nu vrea să se învinovățească pe sine ci nu șovăie în a-L învinovăți pe Însuși Dumnezeu pentru neîmplinirile sale.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu că a binevoit ca noi să beneficiem de acest privilegiu extraordinar de a ne fi născut aici, țara în care încă se păstrează nealterat tezaurul legilor creștine pe întreg cuprinsul său, într-o omogenitate de credință și de simțire. Încă!

Chintesenta vietii creștinului ortodox este străbătută de o trivalentă responsabilitate: Aceea de a cunoaste, de a trăi și de a mărturisi adevarurile credinței noastre. Acestea vor rămâne atributele esențiale prin care omul se va ridica din acel stadiu vegetativ, de la acela de observator, la un alt stadiu, net superior: La acela de trăitor și de împlinitor al Cuvântului Lui Dumnezeu ! Este vorba aici de o racordare benevolă la acea sursă de energie care dă un sens real vieții, dar prin care se dobândește și o altă densitate a acelor puteri sufletești care, deocamdată, se găsesc într-o regretabilă stare latentă!

Aceasta presupune consumarea unui moment obligatoriu în viața acelui om născut și înzestrat cu acel ochi lăuntric, care a stat multă vreme închis: Trecerea printr-o răscruce a vieții! Acel moment de schimbare a direcției prin adoptarea unui cu totul alt mod de viață. Unul spiritual: Profund!

Acest moment, această trezire, acest miracol, nu se înfăptuiește decât prin contactul sufletului cu adevărul! În nici un caz cu minciuna! Spunea scriitorul american Mark Twain: „Spune adevărul și atunci nu va mai trebui să ții minte nimic!”

Deci, Adevărul chiar poate fi definit ca o stare de libertate, de eliberare dintr-o îndelungată confuzie, de lămurire, ce te determină să schimbi și tu direcția! Ca în pilda cu talanții: Acum ești conștient că îi ai, îți aparțin. E timpul tău ca să înmulțești. Să nu cumva să îți dea prin cap și să-i îngropi! Această schimbare de macaz se întâmplă în viață, ori în urma unui necaz, a unei mari decepții, a unor pierderii ireparabile dar și la mari bucurii însă, întotdeauna, aceste schimbări cardinale ale vieții sunt, de fapt, o chemare din starea vechii noastre rătăciri.Trebuie să înțelegem că prin acest tainic glas, Dumnezeu ne face și nouă onoarea și ne arată explicit că nu ne-a uitat, că ne prețuiește și ne mai arată că putem avea și noi șansa acelei uși deschise, tot așa cum a avut-o și acel tâlhar răstignit pe cruce, odată cu Mântuitorul, care s-a pocăit în ultimul moment și care a fost și Primul Om în Rai!

Se deschide astfel perspectiva și oportunitatea unui nou front de luptă. Unul virtuos, presarat cu multe stări de prăbușire, cu tendințe de revenire la vechile preocupari, dar care, într-un final, îi vor conferi luptătorului, victoria mult dorită!

Vor fi multe confruntări și autoverificari cu modelul adevărului evanghelic, cu pildele vieților sfinților, care, astfel devin faruri, călăuze, torțe aprinse ce luminează calea celor ce orbecăie să nimerească drumul îngust dar drept. Va fi o continuă încleștare și raportare a fiecarui nou pas la chipul și prezența lui Dumnezeu în viața individului, în urcușul său către învierea din starea de păcat.

Instituția către i-a asigurat mereu creștinului suportul complet pentru depășirea vremelniciilor acestei vieți și deschiderea perspectivei spre cea veșnică, a fost, si va ramane, Biserica.

Fraților,

Avem la îndemână oportunitatea de a ne îmbarca și noi pe această corabie ce a navigat întru biruință prin toate furtunile istoriei, care este Biserica. Aceasta este singura instituție de construcție divino-umană ce ne asigură salvarea!  Sfintele ei Taine au fost si vor rămâne singurele chei cu care sufletul poate deschide Porțile Cerurilor.

Această instituție divino-umană a fost concepută întocmai ca omul sa nu mai rătaceasca haotic prin valurile tulburi ale vieții, printre idolii strălucitori și feluritele tentații ale lumii. Din patrimoniul acesteia face parte tot sinaxarul, adică toți drepții, toți mucenicii și mărturisitorii creștini, care s-au nevoit și au mărturisit adevărul, cei mai mulți chiar cu preț de sange.

Biserica vine astfel și confirmă faptul că ea ajută întotdeauna omul în calitatea ei, în primul rând în cea de Spital, iar nu tribunal, și că a fost înființată  după învățătura milostivă și iubitoare de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos prin Harul Duhului Sfânt, fiindcă, fiecare suflet recuperat și reîntors din cădere ne spune că valorează mai mult decât pământul întreg!

Dăinuirea noastră miraculoasă în istorie, în acestă teribilă zonă de intersecție a tuturor relelor, poftelor  și  pericolelor posibile, integritatea limbii, a obiceiurilor nu ar fi fost posibil de păstrat decât printr-o forță spirituală, cu adevărat de cremene ,asigurată prin vrednicia fiecărei generații  prin post aspru ,prin  unanimă participare la rugăciune și prin respectarea  poruncilor evanghelice.

Unde suntem noi astăzi? Ne bălăcim în materie printr-o multitudine de tentații străine de noi și de obiceiurile noastre străvechi. Oare, nu pe bună dreptate merităm a ne numi noi trădători și nu e dreaptă osânda al cărei preț ne-a întors sufletele și buzunarele pe dos?

Cu o curioasă delectare, lipsită de griji, ne place să ne uităm mai mult la filme decât în oglinda propriilor patimi ! Adică,să irosim acest timp prețois! Orice suflet ce se va umple cu heliul smereniei nu va rămâne ancorat în perisabilitatea celor materiale ci, va căpăta treptat o traiectorie ascendentă. Nu în exterior stă fondul  îngrozitoarelor și neacoperitelor noastre probleme, ci în interiorul nostru! Căci, nu moare omul decât unul dintr-un milion lovit de fulger, călcat de tren sau în alte accidente, ci, adesea, acesta moare din cauza intoxicațiilor și a disfuncționalităților interne.

În locul utilizării cu folos a bogatului nostru tezaur spiritual, adică a acelor ancore sigure, întinse spre noi de veacuri, prin care ne vom putea ține legați de acest pământ și de cer, ca: rugăciunea și pocăința sinceră, ne e mai comod să vegetăm cu mintea atârnată, cam toată ziua, prin, te și miri ce fel de bălării. Bine ar fi să pricepem și să acționăm, căci aceasta e măsura imperativă pe care ne-o impun aceste vremuri tulburi! Iar noi, românii, ne trădăm scopul, misiunea și menirea, printr-un dolce fa niente iar călăilor de la NATO și UE le dăm acces liber să ne arunce și să ne târască în toate compromisurile!

În momentul de față resemnarea noastră de oameni hăituiți, e evidentă! Dar am putea dispune de tot capitalul și forța ca să devenim noi hăituitorii hulitorilor lui Dumnezeu, ca acea mârțoagă din poveste ce a fost hrănită cu jar aprins și care s-a transformat îndată într-un cal înaripat pe care a încălecat voinicul ce a răpus balaurul. Referitor la gloria bravilor noștrii strămoși, noi nu prea mai semănăm cu ei, decât ca aspect fizic, nu și după trăsăturile chipului! Ne-am lăsat malformați! Păi, rămânem așa, strâmbi sau, hotărâm, punctând acest moment, că ar cam fi timpul să ne luptăm să ne adunăm, să recuperăm imensul timp pierdut?

Noi, ca ultimile fructe ale acestui vestit și glorios arbore al neamului românesc subscriem că abdicăm sau cădem de acord că vom lupta și noi cu demnitate? În loc să fim conștienți de valoarea acestor trecute generații de altoi superior, vrednic, și cu adevărat creștin, noi ne legitimăm a mai fi ce, acum? Oare mai sunt șanse să bubuie odată și mămăliga asta românească în favoarea dreptății acestui popor oropsit? Cine să o mai facă?

Tot așa a căzut și Imperiul Bizantin cu vestita sa cetate a Constantinopolului, prin trădare și prin vânzarea pe tarabă a adevărurilor, prin terfelirea întregii moșteniri divine. Dumnezeu nu va îngădui așa ceva fără o pedeapsă pe măsura: care a și venit la timpul ei și care, ne va lovi și pe noi! Să nu avem nici un dubiu! În locul acelei strălucitoare salbe de împărați bizantini, de Sinoade ecumenice, de leagăn al civilizației creștine, acolo, s-au instalat… turcii!

Ev Ioan 5/1-8 - „După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlâdițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, acela aduce multă roadă, căci, despărțiți de Mine, NU PUTEȚI FACE NIMIC! Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiță neroditoare și se usucă, apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și se ard. Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da!”

Să nu ni se mai pară deloc un efect străin de cauză temperaturile acestor zile excesiv de toride! Să îl pomenim și noi pe Sfântul Ilie Tezviteanu pe care îl prăznuim pe data de 20 iulie și bine ar fi să-i citim și acatistul cu ocazia asta.

Acesta a fost un vrednic apărător al credinței în vremuri de rătăcire în care mulți au fost cei ce au căzut în rătăcire și s-au închinat la zeul Baal. Numele de Ilie, care înseamnă „Domnul este adevăratul Dumnezeu” este o mărturisire de credință. Pentru râvna lui, Dumnezeu i-a împlinit toate cererile și de pedeapsă, caci s-a rugat să nu mai plouă trei ani și jumătate, dar și de milostenie.

Dar bunul Dumnezeu le-a împlinit cererile tuturor drepților! Să îndrăznim să îi rugăm și noi pe sfinții recent propuși pentru canonizare să ne ajute și să avem nădejde că vom fi auziți și ajutați de aceștia!

Voi incerca sa argumentez motivele pentru care consider ca acest model de depunere al capitalului sufletesc in grup ar fi superior variantei individuale:

Desigur că această chemare, această bucurie, fiecare o va percepe în primul rând individual, în inima sa, însă, pentru un randament rapid și sporit, adeziunea la acest capital sufletesc se poate realiza și dupa formula evanghelică: „Acolo unde sunt doi sau trei adunați in Numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor.” (Matei 18, 20)

Opțiunea acestei adeziuni poate avea forma unor celule vii, lucrătoare, începand de la doi până la maxim treisprezece membri, care cad de acord să-și împărtășească bucuria acestui ideal creștin, folosind o formă de organizare după modelul membrelor unui organism uman, model ce are în alcătuirea sa toate cele necesare unei desavârșite armonii, unde fiecare organ își ocupă locul său, nu pe al altuia, fiind responsabil de funcția pentru care a fost înzestrat astfel de catre Dumnezeu. De aceea, în aceasta formulă, omul poate mai lesne să își incordeze puterile sufletești, să le puna la treaba, căutând ăi găsind acele suflete pereche, ca rod al afectului, punându-se astfel împreună într-o mult dorită armonie.

Moneda de schimb fiind afectul, se va crea astfel câmp liber de desfăsurare entuziasmului, ca principal atribut al înaltelor escaladări spirituale, care dă aripi sufletului să zboare, să se ridice, dar si ca element de legatura interpersonal.

Avantajul pe care îl prezinta acest mod de organizare structurat pe celule active, lucrătoare, devenite funcționale, în angrenajul interior al acestui organism complex nou creat, este, in primul rand, acela că individul nu mai lupta de unul singur cu toate relele, patimile și capcanele vieții, cu tristețile care, de regulă, îl încovoiau, cu depresiile, cu toate acele stări de fapt atât de prezente astăzi în societate.

Astfel, devenind conștient de acest privilegiu, acela de a avea acces permanent la puterile sufletești ale fraților săi, folosind acest entuziasm, ca scop a înfrățirii, rădacinile acestei frumoase flori a camaraderiei creștine definesc astfel apariția și conturul unei noi forțe, ce devine pe parcurs din ce în ce mai conștientă de valoarea și de puterea sa și unde tăria legăturilor sufletești devine mai concretă, mai evidentă decât curgerea apelor.

Este absolut normal și aproape sigur ca unul sau altul dintre membrii sa mai cada sau sa mai alunece, insa, acesta va fi imediat ajutat, sprijinit  de catre aproapele sau de indata ce acesta o va cere. Prin folosirea puterii afectului in ajutorul aproapelui, Dumnezeu, a lasat omului posibilitatea rezolvarii oricaror fel de greutati ce ar putea interveni intr-o relatie, dupa minunatul exemplu al mamei fata de copiii sai, care nu cunoaște stavile sau opreliști.

Prin acordul stabilit initial de catre grup, ca mod de functionare, acestia isi vor comunica permanent, cu ocazia fiecarei intruniri a membrilor, starile sufletesti si problemele cu care s-au confruntat pe parcursul saptamanii pana la momentul bilantului de la finalul săptămânii. Astfel, toti membrii ajung sa parcurga si sa beneficieze de un frumos proces de curatire reciprocă, tot asa cum o mâna spala pe cealalta si, amandoua, fața, pentru ca, a doua zi, Duminică să se împărtășasă reciproc de bucuria prezenței la Taina Sfintei Liturghii.

Cum izvoarele atator bucurii sufletesti ajung prin a le fi destupate canalele de irigare, sigur ca nu vor mai incapea in vechiile lor limite si forme, ci se vor dezvolta si vor dobandi astfel noi si marete anverguri sufletesti cu care se pot escalada lesne orice fel de probleme sau piedici pe care le- ar avea de intampinat.

Ce și-ar putea dori mai mult de la aceasta viata un suflet care nu a uitat de perioada în care a stat închistat, a fost oropsit si vitregit de asemenea bucurii, decat trairea oportunității unei astfel de camaraderii, ce este astfel patrunsa de nebănuite noi perspective, ce dau un nou și valoros sens al vietii?

Astfel, putem fi incredintati de faptul ca investirea capitalului sufletesc merita si se justifică, folosind formula de grup, ca fiind una dinamica, ce permite astfel țintirea rapidă a celor doua obiective majore, față de care omul este dator sa le lucreze in aceasta viata: Dragostea fata de Dumnezeu, si dragostea  de aproapele, prin acest grup afiliat Bisericii.

Să rămânem, fraților, statornici în pocăință, rugăciune și într-o cât mai deplină ascultare față de poruncile evanghelice. Bunul simț, măsura cumpătată și smerenia să fie cele ce ne vor călăuzi demersul.