Personal nu mă încred prea mult în activitatea de PR pe care și-o face deoarece cred că face parte dintr-o strategie de revitalizare a Twitter. Și e logic în condițiile în care a plătit pentru această rețea socială mult mai mult decât face.

 

Însă, informațiile pe care le-a pus la dispoziție sunt extrem de interesante și ne arată limpede modul de funcționare a infernalei mașinării a cenzurii în societățile așa-zis libere. Povestea în sine este importantă mai ales în condițiile în care știm că întreaga operațiune de cenzurare s-a desfășurat sub nasul republicanilor aflați la putere. Teoretic Trump era la butoane, dar, cu toate acestea, nu a putut face absolut nimic în fața asaltului infernalei mașinării a statului subteran american.

Pentru modul în care platformele sociale cenzurau informația, cei ca mine au fost etichetați drept conspiraționiști. La fel se întâmplă de când lumea: cei care realizează ticăloșia sunt supuși oprobriului public de către cei care chiar se află în spatele conspirației, în timp ce prostimea îndobitocită ascultă de ticăloșii care-i vor vor moartea. E paradoxul deja devenit șablon în istoria ultimelor două secole. Dar să revenim la subiect, urmărind firul lui Martt Taibbi(ales de Musk să dezvăluie întreaga ticăloșie) într-un șir de 40 de postări. 

La 14 Octombrie, în New York Post, izbucnea scandalul emailurilor de pe laptopul lui Hunter Biden. Imediat, cu o furie greu de imaginat, Twitter a început să blocheze orice informație legată de subiect. Acțiunii i-a căzut victimă chiar și Kaleigh McEnay, purtător de cuvânt al Casei Albe, care s-a trezit cu contul Twitter blocat din acest motiv. Pentru a se acoperi atât la intern cât și la extern, Twitter a pretins că suprimă povestea ca efect al politicii sale în ceea ce privește materialele piratate. 

De fapt, povestea hacking-ului e mai largă, iar sursa sa se află tot prin zona statului subteran american, acolo unde FBI a pretins că povestea laptopului e falsă, fiind de fapt o „manipulare rusească”. Însă, ceea ce e cert este că nu a existat o comunicare oficială între Twitter și FBI, cel puțin nu în acel moment. Securiștii, în stilul caracteristic, și-au acoperit urmele. Cum? Mai mulți angajați de-ai Twitter au invocat teoria piratării și a amestecului rușilor în povestea laptopului, fără a exista nici cea mai mică bază pentru asta. Partea și mai interesantă este că decizia cenzurării informației a fost luată de o echipă restrânsă al cărei cap a fost Vijaya Gadde, fostul șef al Departamentului Juridic al Twitter. La fel de interesant e că CEO-ul Jack Dorsey n-avea habar ce se petrece în compania pe care el o manageria. 

Într-un tâtziu, Jack Dorsey a intervenit în scandal trimițându-i o copie de-a unui articol de-al lui Matt Taibbi șefului Departamentului Juridic. Articolul discuta despre întreaga afacere a cenzurării informațiilor veridice. Culmea e că Dorsey, atât ca CEO cât și ca fondator și deținător al unui pachet important de acțiuni la compania sa, efectiv nu a putut să controleze situația. E o imagine care ne arată cât de înfiorător se strecoară structurile securistice ale statului subteran în afaceri pur private. Ca să înțelegeți paradoxul, voi mai adăuga că politica internă a Twitter privind materialele piratate prevede ca devine aplicabilă abia după ce există ori o hotărâre judecătorească în ceea ce privește caracterul acelor materiale, ori o constatare venită de la nivel oficial. Ei bine, așa ceva n-a existat, dar politica cenzurării s-a aplicat cu brutalitatea pe care toți am văzut-o.

Exact în același mod se petrec treburile și la Facebook, Youtube, Amazon s.a.m.d. Cenzura bunului plac se instaurează tiranic în vederea desfășurării narativului oficial urmărit de structurile ilegitime ale statului subteran. Iar atunci când câte unul mai sare pentru a le arăta oamenilor că totul e o ticăloșie, și-o ia înfiorător. „Cine ești, bă, tu, de le știi pe toate?”, „Te-ai trezit tu, un nimeni, să descoperi marile conspirații ale lumii?”, „Din cauza idioților ca tine nu merge treaba, pentru că nu sunteți constructivi și aruncați cu minciuni”. Iată câteva „strigături” de care are parte orice om care, cu onestitate, trage semnalul de alarmă. Rețineți totuși că proștii întotdeauna vor urma turma spre abator. E uman să ne fie milă de ei, dar, în același timp, trebuie să înțelegem că nu ne putem opune instinctului animalic al turmei. De-aceea efortul care trebuie făcut este cel în direcția informării. Cine are urechi să audă, va auzi. Restul, îmi pare rău s-o spun, dar trebuie lăsați să-și urmeze destinul pe care singuri și l-au ales!