La Ziua Națională de Cinstire a Martirilor Anticomuniști publicăm pentru cititorii ActiveNews, în premieră online, un text al mărturistorului Teofil Mija depre lucrarea lui Ioan Ianolide - Deținutul profet. Dr Mija abordează recenzia din perspectiva generației 1948, arătând continuitatea dintre era tehnologică și era comunistă. (Florin Palas)

Încetul cu încetul, dar destul de timid totuși, încep să răzbată la suprafață mesaje – comori de înțelepciune ale foștilor deținuți politic anticomuniști. Sunt roade ale trăirii unor eroi și martiri supraviețuitori ai Generației neînfrânte 1948.

Noi, colegii lor de generație, putem spune cu toată convingerea că foarte mulți dintre cei ce au scris cu sângele lor istoria adevărată a acestor vremuri apocaliptice au absolvit examenul pământesc de trecere în rândul sfinților – a „sfinților închisorilor din iadul comunist”. Actualul regim neocomunist, moștenitor al Securității, nu dă niciun semnal că dorește să recunoască adevărul despre perioada ultimilor 50 de ani, când țara și neamul nostru au fost înrobite de acest diabolic regim ateo-comunist.

Îndreptarul nostru în viață au fost și rămân pentru totdeauna cuvintele pe care Mântuitorul le-a rostit pentru veacuri în fața ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața... cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele vor rămâne”.

Ioan Ianolide, fost deținut politic timp de 23 de ani, l-a cunoscut în timpul acestei detenții pe Mântuitorul Iisus Hristos, L-a mărturisit, iar în pragul morții sale a scris și a transmis creștinătății acest mesaj profetic pentru sfârșitul celui de-al doilea mileniu și începutul celui de-al treilea.

Editorii acestui mesaj profetic, măicuțele de la Mănăstirea Diaconești, afirmă următoarele: „Deținutul profet este o carte care și-a ales singură momentul apariției. (...) Acestea sunt doar o parte din miile de foi pe care Ioan Ianolide le-a scris în taină, cu riscuri uriașe, în anii '80, sub permanenta hărțuire a Securității, care-l amenința cu moartea. (...) Descifrându-le în taină, se dovedește că Ioan Ianolide a fost un adevărat profet al vremurilor noastre”. De altfel, însuși autorul afirmă: „Mulți vor fi șocați de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înțeleasă în mileniul trei”.

În scrisoarea pe care o trimite doamnei Marin, căreia i-a trimis manuscrisele sale, Ianolide se destăinuie astfel: „Bărbații aceia pe care împreună îi iubim și îi stimăm (este vorba de Ionel Moța și Vasile Marin, morți în 1937 în Spania, la Majadahonda în apărarea Crucii) au marcat viața și sufletul generației mele, a prietenilor mei și a mea personal. Prin ei am cunoscut adevărata viață creștină. Sunt de atunci aproape patru decenii.

Toți anii aceștia au fost chin, sacrificiu și jertfă, toți anii aceștia au fost rugăciune, credință și dragoste; toți anii aceștia au fost bucurie întru Hristos, au fost slujire întru Hristos, întâlnire întru Hristos.

După toate distilările spirituale provocate de cea mai complet și îndelungată prigonire a creștinătății, am ajuns la revelarea unui autentic creștinism ca și concepție integrală despre viață. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morții, căci am o tumoră hepatică ce-mi numără zilele.

Am căutat adevărul creștin cel mai curat și mai frumos. Sper că ne-am apropiat de el.

Lumea creștină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conștiință creștină și o trăire în Duhul Sfânt. Sfinții, eroii și martirii acestui veac s-au apropiat până la unirea cu el. Pe ei îi mărturisim. Fie strădania și jertfa noastră spre slava lui Hristos și mântuirea lumii. Amin. - 10 august 1985”

Am considerat absolut necesară citarea acestor mărturisiri ale autorului, ele fiind cheia de înțelegere a cărții Deținutul profet.

Păcat însă că după decembrie 1989, dată la care mai existau încă mulți supraviețuitori ai iadului închisorilor comuniste - oameni cu credință în Dumnezeu, cu dragoste de neam, care ar mai fi fost în stare să orienteze tineretul pe urmele celor ce prin exemplul vieții lor de jertfe și sacrificii pentru salvarea identității neamului nostru din mocirla morală în care azi se bălăcește, aceste modele ca Ioan Ianolide și Valeriu Gafencu, precum și atâția alții din generația lor, au fost atât de puțin cunoscuți. Câtă forță creatoare, câte suflete curate, ce tezaur spiritual al neamului nostru a fost distrus de ateo-comuniști!

Și Ioan Ianolide se destăinuie: „Deținutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totuși el e trist și îngrijorat. Trist este pentru că el vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profilează ca stăpâni și ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenți și fără precedent.

Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu și-a îndeplinit misiunea și nu mai este necesar, deci poate să dispară, spre a transmite puterea sa unei noi forțe apocaliptice”.

Și nu am trăit decât nouă ani din mileniul trei și profețiile lui Ioan Ianolide s-au adeverit întocmai!

Noi știm că întreaga creștinătate susține că profeții Vechiului Testament au prorocit datorită revelației pe care Dumnezeu le-a făcut-o. Ei erau trimișii lui Dumnezeu pe pământ – ca să-i învețe pe oameni calea spre Dumnezeu. Dar majoritatea acestor profeți au fost respinși de către semenii lor, mulți fiind chiar uciși de către aceștia.

Prorociri s-au făcut și după apariția Fiului lui Dumnezeu pe pământ – Mântuitorul Iisus Hristos, la „plinirea vremii”. Prima dintre aceste profeții este Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, pe care Ianolide a studiat-o și o cunoștea foarte bine, încercând să o descifreze pe înțelesul tuturor.

Parcurgând cartea Deținutul profet a lui Ioan Ianolide vom înțelege ușor că aceste prorociri, chiar dacă admitem că i-au fost revelate, sunt rodul trăirii cu adevărat creștine a autorului.

El este convins și conștient că poate transmite atât creștinătății, cât și întregii omeniri un mesaj pe baza experienței vieții sale. Și această datorie-mesaj pe care a lăsat-o omenirii înainte de a muri, Dumnezeu i-a dat încrederea și înțelepciunea de a formula sintetic, accesibil, probleme de teologie, politică, morală, sociologie, știință etc. Și astfel, după ce, ajutat și de stilul său limpede, ai ajuns la sfârșitul acestei cărți înțelegi mult mai bine istoria omenirii și în mod deosebit a creștinătății.

În partea întâi a lucrării, în capitolul intitulat „Tristețea unui deținut”, Ianolide spune: „Deținutul își trăiește viața ca și cum s-ar afla în fața lui Dumnezeu. Stă ore în șir, ziua și noaptea, în stare de trezvie, pe un scaun și așteaptă, rugându-se și chemând mângâierea și descoperirea Duhului Sfânt. Nu tinde spre miracole, ci spre o dreaptă judecată.

(...) Viața lui materială s-a tot simplificat, iar cea interioară face transparente esențele. E viu față de lume. A avut experiențe interesante cu oameni și ar vrea să le exprime. (...) Tinerii, care nu sunt informați decât prin educația politico-ideologică, atunci când au aflat că a fost deținut politic, au rămas stupefiați și l-au privit chiar ca pe pe un bandit, un fascist, ori, de ce nu, un criminal. El n-a putut să-i lămurească, fiindcă risca să intre în conflict cu toată structura socială. (...) Când sosise acasă, acum vreo 20 de ani, deținutul nu mai găsise nimic din frumoasa sa bibliotecă: fusese jefuită, distrusă și trimisă la retopirea celulozei. De atunci au trecut însă vreo 40 de ani. Între timp a suferit mult, a citit mult, a dezbătut mai toate problemele existenței omenești.Necontenit a rămas credincios și starea de rugăciune nu l-a părăsit niciodată. A dat prioritate studiilor teologice. El nu face sinteze, căci a uitat tot ce a citit, ci vede sinteza lumii în simbolurile ei. E atent la toate simbolurile condiției umane, dar el știe că mereu îi va scăpa ceva. De aceea nu poate cugeta lumea decât ancorat în Hristos. (...) În toată umilitoarea lui înfrângere el are certitudinea triumfului Hristosului din lume.

El se consideră simplu un om creștin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie și la Teologie, la creștinătate.

El judecă pe toate cu luare aminte și caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii.

Dacă ar trebui să-și exprime concluziile vieții într-o conferință succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului.

Toți creștinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari în același duh și concepție creștină. În singurătatea sa, marea problemă pe care și-o pune este următoarea: de ce a intrat creștinătatea în criză?!

El a ajuns la concluzia că lumii creștine îi lipsește puterea. Creștinătatea nu are putere. Criza de putere a creștinătății a făcut posibilă strălucirea puterii satanice.

Antihristul este ucigașul lui Hristos, tiranul oamenilor, tatăl minciunii, orgoliul rasial al ființei sacre, dumnezeul rasial și vițelul de aur.

(...) Creștinătății i s-a dat puterea de a zidi Împărăția lui Dumnezeu și trebuie să-și îndeplinească această menire.

(...) Dumnezeu nu mai poate fi conceput rasial, „israelitean”, ci universal uman.

Viziunea deținutului profet despre lume și creștinătate e autentică, se păstrează în duhul lui Hristos și al Sfintei Tradiții, dar la modul neconvențional, neformal și neritual.

Echilibrul omului nu poate fi realizat decât prin comuniunea omului cu Dumnezeu.

Deținutul visează să se zidească o lume creștină.

Încercările sale de a comunica cu cei mai cunoscuți dintre monahi s-au lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei. În fiecare mănăstire sunt multiple rețele de informatori.

Cu vlădicii nu încearcă să țină un dialog, pentru că nu are încredere în ei. Adesea îi condamnă și se revoltă în sine împotriva slugărniciei lor.

Cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească.

Credința s-a limitat la Liturghii și ritualuri.

Hristos are în lume suflete alese și-un popor ales. Mântuirea lumii e verosimilă și imperioasă”.

Ianolide consideră că deținutul caută o modalitate de a nu duce cu el în mormânt viziunea ce i s-a relevat. Nici nu o consideră a lui și nici nu este a lui, ci este a sfinților și martirilor acestui secol.

În continuare, Ianolide spune: „Trăim apogeul erei tehnologice. Acum toate țările pământului de la cele mai înapoiate, până la cele mai înaintate, sunt obsedate de tehnică, ca formula magică a societății de consum. Căci visul lumii moderne din toate regimurile politice de azi este satisfacția materială, nelimitată, ca cheie a fericirii oamenilor.

Civilizația modernă și-a dezvoltat treptat propriul ei sfârșit, căci este cea mai dezechilibrată lume ce a existat cândva. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice și al tehnicii de determinare a conștiințelor va fi atotputernic și va nimici omenirea.

Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizație, nimeni nu poate guverna forțele tehnologice în această civilizație. De aceea omenirea trăiește pe culmile disperării”.

Este remarcabilă prezentarea pe care Ianolide o face Vechiului și Noului Testament, precum și a sensului apocaliptic al istoriei.

Este o carte căutată, dorită și citită cu mult interes atât de prieteni, cât și de dușmani, chiar și în această perioadă de criză a lecturii. O carte neegalată din punct de vedere moral creștin, neceasară în special tinerilor. Ea poate fi considerată o adevărată și valoroasă teză de doctorat la orice facultate umanistă din țară și străinătate. În această carte, de o deosebită valoare documentară și analiză psiho-social-politică rămâne în literatura noastră memorialistică descrierea „Fenomenului Pitești”. Providența l-a ferit de această experiență satanică, trimițându-i o binecuvântată tuberculoză, datorită căreia a fost transferat la penitenciarul Târgu-Ocna. Acolo avea să-i cunoască pe sfinții închisorilor, care i-au marcat definitiv existența. Experiența lor mântuitoare răzbate peste ani, sub forma profețiilor „Deținutului”, spre a fi temelie în lupta noastră spirituală împotriva forțelor antihristice.

Dr. Teofil Mija