„Acești sfinți ai închisorilor, de la Aiud, Pitești, Gherla, din toate pușcăriile noastre, formează cea mai măreață și frumoasă coroană pentru împodobirea țării noastre înaintea lui Dumnezeu.

Ei sunt soluția grăitoare, numai nu strigă de acolo.

Izvorârea sfântului mir din osemintele lor, așa după cum se cu­nosc minunile acestea, e așa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta și eroismul vieții lor. Aces­ta este de fapt un alt mesaj pentru neamul nostru. Aceștia sunt ultimii dintre sfinții români care izvorăsc mireasmă și vindecări în toate colțurile lumii – mesajul este să le urmăm viața, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea.

Mai am o neliniște: să îi văd pe acești martiri canonizați. Sfintele lor moaște izvorăsc pretutindeni mireasmă și vindecări, osemintele lor au ajuns la închinare până și în Țara Sfântă, la Sfântul Munte Athos și în multe locuri ale pământului, de unde mă sună părinți și maici că sfinții izvorăsc mir și mireasmă nemaiîntâlnită. Vreau să văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în bisericile no­astre la închinare moaștele acestor sfinți mucenici, că au ajuns să fie slăviți peste hotare mai degrabă decât în țara lor.

Țara noastră este țară sfântă, țara Maicii Domnului așa cum este și pentru celelalte țări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulțime de tineri și de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roșii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Pitești, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, ha­rul Duhului Sfânt și o mărturie a dreptății noastre în lumea ortodoxă.

În închisoare sufereai o strivire, o descompunere și sufletească și trupească pentru că cei mai mulți din cei arestați cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viața, trăia cu orice preț ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în ființa umană. A început să co­boare mai adânc în sufletul lui și să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colțul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărți.

Dar și secolul acesta al XX-lea, care a rodit acești tineri ce au luat drumul crucii și s-au jertfit, și-au măcinat tinerețile lor în celulele pușcăriilor, dovedește că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească și totodată este și un în­demn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoințelor și mar­tirajului lor. Și dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferințele lor, măcar să aducem la lumină sfințenia lor și să ne închinăm lor ca unor sfinți, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulți sfinți, oficial și neoficial, cu atât și mila lui Dumnezeu va fi peste noi și vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinții și martirii noștri.”

”Din învățăturile și minunile Părintelui Justin” - Mănăstirile Petru Vodă / MĂRTURISITORII / Sfântul Justin cel Mare