Eu cred că cel mai puternic detrusor îl au șoferii. Mereu amână golirea rezervorului, ba că-i parcarea prea aglomerată, ba că-i benzinăria prea mică, ba că-i tufișul prea rar...

Conduceam duminică dinspre București și mai aveam puțin până la Buzău, când am simțit momentul acela limită, știți voi, când e totul sau nimic, acum ori niciodată; și am oprit pe dreapta, în dreptul unei stații GPL, aflată pe stânga drumului, probabil cea mai mică și mai urâtă din întreaga țară.

Am pornit spre ea în alergare – când alergi, sistemul simpatic intră mai mult în acțiune, foamea dispare, tranzitul încetinește, iar presiunea aceea scade. Am intrat plin de speranță în dărâmătura cu pretenții de incintă, trei metri pe patru, și am dat de o vitrină cu zemuri pentru motoare. Părea că e părăsită, dar, de sub cotul meu drept, de pe un taburet, s-a ridicat, dublându-și înălțimea până la nivelul umărului meu, un omuleț de vreo 70 de ani și vreo 5-6 dinți răsfirați. I-am spus care e problema mea, dar cred că și el își dăduse seama în urma analizei figurii mele:
– Avem, dar afară, între copaci, nu e prea strălucită...

Așa de mult mi-a plăcut epitetul ăsta, că până și nevoia imperioasă s-a îmblânzit sub mângâierea înțelesurilor.
– „Strălucită”..., am râs eu, iar domnul benzinar (sau găzar) mi-a replicat:
– Eh, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur...
- Domnule, am filosofat eu, când foamea e uriașă, și un colț de pâine uscată e bun!
Cred că i-a plăcut declarația mea.

Ajunși în lateralul „stației”, omul mi-a explicat de la distanță, ca să-mi respecte intimitatea:
– O luați pe aleea asta și, la al doilea copac, faceți dreapta și dați de locul dorit.

De pe la primul copac, m-au luat în primire doi câini revoltați de prezența mea în aria lor de supraveghere: unul extrem de zgomotos, dar legat, unul mai rezonabil, dar liber. Cum cel de-al doilea se apropia cu metodă, sistemul simpatic din nou intră viguros în funcție, ceea ce mi-a conferit răgazul necesar intrării în cea de-a doua incintă, cea izbăvitoare.

Cred că nu am văzut niciodată un veceu mai hâd decât acela. Întunecos, strâmb, neparfumat. Totuși, atât de prietenos. Scândura pereților era înnegrită, așa că, nici dacă aș fi avut timp de lectură, tot nu aș fi putut citi mesajele predecesorilor mei. O altă problemă pe care am întâmpinat-o era faptul că arhitectura cabinei fusese prost gândită: pe măsură ce te apropiai de locul cu gaură, tavanul cobora, obligându-te la un fel de semigenuflexiune pentru a putea intra în azimut cu ținta. Cum ar veni, era un fel de mansardă fără nivelurile de sub ea. Olfactiv, apropierea nu a fost benefică, deoarece cuva păstra urmele digestive ale celui de dinaintea mea, însă, din punct de vedere psihologic și practic, acest amănunt nu a mai contat, devenise un factor de relativizare.

În fine, am țintit corect și apoi am ieșit dintre scânduri cu un moral excelent, viața părea mult mai frumoasă. La zece metri în față și la deal, împins de la spate de soarele după-amiezei, pe care îl eclipsa, binefăcătorul meu mă aștepta și zâmbea într-un fel ciudat:
– Mă tot uit la dumneavoastră și mă întreb: sunteți cumva domnul doctor de la Iași?
– Da, sigur, cine altul?!
– Eu cu soția vă admirăm foarte mult. Și pe doamna Șoșoacă. Sunteți cu ea, nu?
– Oarecum... Adică avem atitudini comune, dar fiecare în stilul său, pe drumul său...
– Aha!, păru omul să înțeleagă, dar pe domnul Horneț de ce nu-l bagă, dom’le, nimeni în seamă?
Faptul că, în acel loc uitat de lume, un septuagenar știa de Diana și de mine nu era decât surprinzător, dar că auzise de Iuliean Hornet – cel mai mare inventator român contemporan – asta era de-a dreptul șocant, deși, într-o lume normală, ar fi fost legitim.

Am intrat din nou în ghereta lui, voiam să-i fac vânzare. Că prea-mi gâdilase egoul. Ulei tocmai pusesem, la fel antigel și lichid de parbriz, becuri de far aveam... Eu cred că nu avea mai mult de doi mușterii pe zi.
– Dar ce fel de clienți aveți aici? Doar cei care au motoare pe gaz?
– Nu, că avem și-o pompă de benzină și una de motorină.
– A, perfect, mașina mea e în partea cealaltă a șoselei, o aduc mintenaș și pun motorină!

În rezervor, doar 20 de litri încăpură, dar tot era ceva. După ce ultimul „clanț” al pompei ne anunță că s-a săturat de noi, văzui un alt domn, cu vreo zece ani mai tânăr, apropiindu-se, după ce tocmai parcase. Semăna cu omul meu, pe care l-am întrebat:
– E rudă cu dumneavoastră?
– Nu, el e patronul.

Aha, deci maghernița cu trei pompe, cinci rafturi, doi câini și o „strălucită” în curtea fără gard avea și patron!
Și numai ce-l auzim pe patron:
– Gică, dar cum ai făcut să-l aduci pe dom’ doctor aici?