Prea puțin s-a spus și s-a scris despre una dintre cele mai importante campanii românești din istoria noastră, cea referitoare la războiul româno-ungar de la 1919.

Dacă până în 1989 această lacună din istoria noastră părea explicabilă prin prisma istoriografiei comuniste care nu dorea evidențierea rolului României în stârpirea unui focar comunist apărut pe harta Europei Centrale, cu atât mai mult mi se pare condamnabilă neglijarea acestui aspect esențial în ultimii douăzeci de ani. Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaștem și să o apreciem, așa cum este ea, mai ales în contextul relațiilor cu vecinii noștri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale. „O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia”, spunea istoricul Constantin Kirițescu, iar aceasta este povestea rezolvării disputei vechi de secole cu unul dintre vecinii noștri.

După cum am expus într-un articol precedent Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate, în aprilie 1919 trupele române și ungare (devenite bolșevice) se aflau față în față pe linia despărțitoare Sighet – Ciucea – Zam.

Ungaria bolșevică

Până atunci, Ungaria suferise transformări nemaiîntâlnite în orice stat, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, doar pentru prezervarea imperiului său, pentru a-și putea continua politica sa de asuprire a românilor, croaților, slovenilor, slovacilor, cehilor, polonezilor, etc. Imperiul austro-ungar prăbușindu-se în urma războiului, Ungaria a devenit revoluționară, proclamând desfacerea ei de Austria, la 2 noiembrie 1918, dar fără să recunoască și separarea celorlalte provincii ale imperiului. Doreau să se desprindă de Austria, dar să păstreze restul teritoriilor locuite majoritar de celelalte nații din vechiul imperiu. Astfel, nici prin gând nu le trecea să recunoască plebiscitul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanții națiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu țara. demn de remarcat, a fost singurul plebiscit, cu consultarea populației, din vechiul imperiu austro-ungar, cu atât mai importantă și mai dreaptă fiind demonstrația justeței cauzei Ardealului. Înainte de asta, în timpul revoluției de la începutul lui noiembrie, contele Istvan Tisza, unul dintre principalii responsabili pentru declanșarea războiului mondial, a fost ucis de către soldații unguri, proprii săi soldați.

La 16 noiembrie 1918, primministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuși se declară antantofil. Timp de patru ani de război, și înainte de acesta, Ungaria a fost unul dintre pilonii de bază ai Puterilor Centrale, susținătoare fără rezerve a politicii agresive a Germaniei și Austro-Ungariei, al cărei element de bază era, iar acum, peste noapte, a devenit o susținătoare ferventă a Antantei, în speranța că va avea câștig de cauză la Conferința de Pace de la Paris.

„Oare oamenii ăștia nu-și dau seama că au fost învinși?” întreba generalul Berthelot în însemnările sale. Tone de material de propagandă invada Conferința de Pace, nu se precupețea nici un efort pentru a influența hotărârile acesteia, în timp ce în zonele ocupate se declanșa o teroare fără precedent, pentru a amuți pentru totdeauna glasul acelora ce susțineau ideile de autodeterminare, de a-i lăsa pe fiecare să-și decidă soarta, conform principiilor enunțate de președintele american Woodrow Wilson. În articolul menționat mai sus am amintit doar o parte din atrocitățile ungurești din Ardealul acelor timpuri.

Președintele Conferinței de Pace, Alexandre Millerand, a ripostat: „Voința popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie și noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbușit și când populațiile îndelung asuprite s-au unit cu frații lor italieni, români, iugoslavi și cehoslovaci.”

Ungurii nu se descurajează și continuă propaganda, susținând că singura garanție pentru estul Europei amenințat de spectrul bolșevic îl reprezintă o Ungarie mare și puternică, între hotarele prevăzute de ei. Dar decizia Conferinței de Pace de a le cere retragerea pe o nouă linie stabilită și comunicată la 20 martie 1919, respectiv linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, bulversează așa de mult conducerea Ungariei încât guvernul Karoly demisionează și cedează puterea bolșevicilor. Ungaria, dacă nu a reușit să obțină ce dorea din vest, se orientează rapid spre est. Conducerea este preluată de guvernul bolșevic al lui Garbai Sandor, dar puterea este deținută de fapt de ministrul de război Bela Kuhn, născut în județul Sălaj.

Oricât ar încerca ungurii de ieri și de azi să încerce să mascheze această mișcare de alunecare spre bolșevism a politicii lui Karoly, adevărul istoric iese la iveală. Din republicani antantofili, peste noapte ungurii se transformă în bolșevici, iar cu câteva luni în urmă fuseseră cei mai aprigi monarhiști adepți ai Puterilor Centrale, doar pentru a-și păstra imperiul și dreptul de asuprire asupra altor popoare. Oricâtă cerneală peste tone de maculatură ar curge, adevărul istoric rămâne, rostit chiar de către factorii responsabili ai acelor zile.

Karoly a declarat că „cedează puterea proletariatului”, iar Lenin: „guvernul burghezo-conciliatorist nu și-a dat el însuși demisia, a început el însuși tratative cu comuniștii, cu tovarășii unguri care se aflau în închisori și a recunoscut el însuși că nu există altă soluție decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Mai e nevoie de vreo demonstrație savantă?

Bolșevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 și instaurează teroarea bolșevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desființat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucțiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roșii Ungare:

„Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forță suficientă pentru începerea operațiunilor ofensive, se impune menținerea fronturilor actuale”. Aceleași instrucțiuni, referindu-se la frontul român, spun cam așa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forțelor în așa fel în împrejurimile orașului Sătmar, ca să poată ataca în direcția Dejului. Valea Crișului Repede se va închide la Ciucea printr-un detașament puternic.”

Deci, este clară atitudinea ofensivă a Ungariei bolșevice, care încheie o alianță cu bolșevicii lui Lenin, menită să desființeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, și de către ruși dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste ar urma să-și dea mână pe crestele Carpaților Orientali, deveniți graniță între Rusia Sovietică și Ungaria bolșevică. Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei românești care va desființa Ungaria bolșevică, cât și în urma rezistenței românești de pe Nistru contra bandelor bolșevice ce testau tăria apărării trupelor române, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei rușilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă ne-a dat răgazul pe Nistru pentru a ne putea concentra spre vest, spre amenințarea Ungariei bolșevice.

Urmând instrucțiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungurești încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcație, executate de forțe de mărimea unui batalion, susținute de artilerie și trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) și a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută și o recunoaștere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungurești, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.

Confruntată cu noile realități, România se pregătește de ripostă.

În situația dată, cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest și defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea amenințării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. O atitudine și decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât și strategic. Așteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situația imposibilă de a duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experiența proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse, Carpații și Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior și-a dat arama pe față.

Trebuie menționat că atunci am luptat pe un front de o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe francezi și englezi contra germanilor.

La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operații Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, și de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpații Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferința de Pace de la Paris.

Un aspect deosebit de ciudat ne apare în acest ordin: „Armata franceză din Banat, deși nu cooperează cu trupele române, poate fi considerată că acoperă flancul stâng al trupelor noastre.” Este vorba de o armată aliată, cea alcătuită din trupele sârbe și franceze care ocupaseră Banatul. Pentru a înțelege mai bine situația, rog cititorul să consulte capitolul „Banatul sub ocupație sârbească” din articolul mai sus menționat.

Acest ordin prevede și faptul că trupele române nu vor depăși linia fixată la Paris, respectiv Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta.

Planul ofensivei române de la 16 aprilie 1919

În dimineața zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpații Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare își începuseră deja propria lor ofensivă.

„În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roșiori, pe valea Someșului, reușind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre și-au ocupat pozițiile lor. Tot în decursul acestei nopți, forțele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Țigani, precum și în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea. Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roșiori, pe valea Someșului, inamicul a continuat atacurile și în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roșiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.” (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei și alte mărturii, Editura Marist, 2010).

INTEGRAL, pe BLOGUL AUTORULUI