București, 18 decembrie 1989

Pe 18 Decembrie, la București, în dimineața zilei, la prima oară, semnatarul acestui articol, pe atunci technician la Energomontaj și secretar UTC pe întreprindere, ca urmare a popularității în rândul colectivului de peste 500 de oameni, muncitori și funcționari, a fost întors din drumul spre biroul în zona Pieței Sălăjan (Nicolae Grigorescu, acum, n.r.) de către secretarul PCR pe întreprindere, Ștefan Mocanu, de președintele de sindicat Gheorghe Dinu și de inginerul Traian Zahalca, șeful meu, căci voi relata acel moment la persoana I.

Ne-am dus, toți patru, cu metroul, la marea întreprindere a Sectorului 3, în care se afla și Energomontaj, unde, în uriașa sală de festivități fuseseră adunați toți omologii marilor unități economice și institute din sector. La tribună, pe scenă, se aflau în jur de 15 generali de Securitate și Armată, cadre superioare MAI și mai marii PCR din Sectorul 3. Înghiontit continuu de Ștefan Mocanu, mult mai mare decât mine, eu abia având 24 de ani, a trebuit să scap de guma de mestecat și să stau smirnă să ascult timp de două ore discursurile celor de la tribună.

Practic se recunoștea, atunci, deschis că la Timișoara are loc o revoltă, fapt pe care noi îl cunoșteam deja, într-o mica măsură, de la Europa liberă și Vocea Americii. Tensiunea era fantastică. Cei din sală, în jur de o mie de oameni abia dacă respirau. Era clar că se petrecea ceva grav. Aerul devenise greu, aproape palpabil, și parcă reverbera de zgomotul gloanțelor și uruitul tancurilor pe care le auzisem ascultând la volum minim prin dosnice locuri ale apartamentelor noastre reci și cenușii, relatările telefonice către posturile de radio din Vest, din orașul de pe Bega, despre luptele și reprimarea sângeroasă a populației ieșită pe străzi.

Bineînțeles că s-a vorbit atunci de imixtiune unor state, de operațiuni ale agențiilor de informații externe, despre o iminentă invadare a țării, despre pretențiile teritoriale exprimate fățiș de Ungaria, de huligani și derbedei care vandalizau Timișoara. Dar și de „hotărârea Partidului”, personal a lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu de a „înfrânge aceste manifestări dușmănoase împotriva Țării”, chemând oamenii muncii la lupta împotriva dușmanilor.

După încheierea adunării, ne-am retras și am pornit spre întreprindere. Pe peronul metroului, la Republica, Mocanu, șeful PCR la Energomontaj, ne-a strâns mai aproape și șoptit, ne-a spus, după ce ne-a zis „sper că nu e unul dintre noi de la… ochi albaștri”, că, citez, „Fraților, e groasă! Se dărâmă șandramaua!”. Asta, pe 18 decembrie 1989, la București.

Trei zile mai târziu, eu, tânărul tehnician de 24 de ani de atunci la o întreprindere bucureșteană, ziarist mai apoi începând cu 1991 și în prezent reporter special la impact.ro, aveam să pornesc, pe 21 decembrie, imediat după spargerea ultimului miting organizat de Nicolae Ceaușescu, spre Piața Universității. Aveam să rămân, atunci, pe străzi, printre camarazii revoluționari, timp de 18 zile.

Integral la IMPACT.RO