În căsuța din Roman a doamnei Aspazia Oțel Petrescu am intrat pentru prima dată împreună cu domnul Purcărea, când încă nu era loc de pelerinaj căsuța cu sfinți. Am pășit cu reținere, căci singura fotografie care exista atunci pe internet înfățișa o Aspazia Oțel căreia numele i se potrivea de minune: o femeie dârză, hotărâtă. În zâmbetul ei infinit ni s-a topit toată reținerea, căci ne-a cuprins parcă pentru totdeauna într-o îmbrățișare din care nădăjduim să nu ne desfacem niciodată. Am revenit, căci nu se putea să nu te apuce dorul imediat ce ieșeai din căsuță. Iar, și iar. Mereu găseam aceeași dragoste, mereu aceeași bucurie, același sentiment al datoriei care îi biruia orice neputință fizică, orice durere. Își deschidea sufletul și ne mărturisea doruri, dureri, temeri, dar mai ales speranțe.

Ne vorbea despre părintele Justin Pârvu, spre exemplu, ca despre un „ostaș al lui Hristos”. Ce frumoasă sintagmă, și cât de bine îi definește și pe cei doi mărturisitori pe care îi evocăm astăzi! Ne vorbea despre împrietenirea cu suferința, cea atât de necesară în lucrarea mântuirii personale, despre cum nu a cârtit în acceptarea suferinței. Ne vorbea despre datoria noastră de a spune NU, de a ne spune NU-ul nostru în fața tăvălugului antihristic care vine peste noi astăzi de data aceasta nu cu lovituri de bocanci, ci cu digitalizare și nanotehnologie. Ne spunea că duplicitatea este mai periculoasă decât păcatul în sine, pentru că amestecăm cele bune cu cele rele, încât nu mai știm ce este bine și ce este rău. Ne vorbea despre faptul că trebuie să fim conștienți de lumea în care trăim și să fim pregătiți, așa cum și ei, pătimitorii temnițelor comuniste, fuseseră formați din punct de vedere spiritual înainte de a intra în moara nemiloasă a închisorilor – căci știau să postească, să se roage, cunoșteau pe dinafară acatiste și Evangheliile, știau să-și iubească aproapele, căci Îl iubeau pe Hristos și își iubeau Neamul. Ne-a învățat că rugăciunea este arma de tărie a necredinciosului și îi garantează biruința, iar cea mai puternică rugăciune este a mamei pentru copilul său.

Am văzut-o pe doamna Aspazia bucurându-se, atunci când întrezărea speranțe sau lumini în destinul poporului român. Am văzut-o plângând cu lacrimi care îmi ardeau sufletul mai ales pentru tinerii de astăzi, pentru copiii noștri, prinși în iureșul unei lumi golite de sens, de vis, de ideal. Am văzut-o mergând parcă în zbor spre chilia părintelui Justin, cu care se sfătuia în problemele ce îi împovărau sufletul, deși comunicarea lor în duh s-a dovedit a fi cât se poate de vie. Am văzut-o pe patul de suferință, în ultimele luni de viață pământeană, îndurând tot fără crâcnire, deși trecea prin dureri cumplite, preocupată să își curețe sufletul de orice posibilă urmă a vreunui păcat, poate nu foarte bine spovedit. Iar în multe din momentele acelea în care ar fi trebuit să am eu grijă de dumneaei, de fapt se întâmpla invers, căci avea dumneaei grijă de mine, de sufletul meu, de problemele mele, scoțându-mă din ghearele deznădejdii.

Iar cel mai cutremurător moment trăit de mine acolo, în căsuța cu sfinți de la Roman, s-a petrecut într-o dimineață de august, când mă bucuram că, în sfârșit, a adormit. Părea a dormi atât de liniștită, avea chipul senin și luminat. La un moment dat este trezită într-un mod brutal de cineva care nu accepta că doamna Aspazia nu mai poate primi oaspeți. Imediat ce deschide ochii, începe să o scuture un plâns care îi zguduia tot corpul. Și nouă sufletele. Părea a nu avea sfârșit această cutremurare. Musafirul a plecat, fără să înțeleagă nimic. După zeci de minute izvorul lacrimilor se potolește, fără a se opri de tot. Atunci, ne face o mărturisire pe care mi-am așezat-o la căpătâiul sufletului pentru totdeauna: se făcea că pleca din lumea aceasta. Mergea pe un drum spre lumină, și drumul urca parcă pe un deal, iar lumina care o aștepta la sfârșitul drumului era atât de frumoasă! Și îi era atât de bine! Dar, la un moment dat a simțit o părere de rău, o durere în suflet, și s-a oprit, și s-a întors să vadă încă o dată splendoarea pe care o lăsa în urmă, acea alternanță de deal și vale de care vorbea Lucian Blaga. „Îmi luam rămas bun de la România mea iubită când m-a trezit...” Și a plâns iar... Fără acea vizită poate că ar fi plecat atunci. Dar Dumnezeu, în iconomia Sa, i-a îngăduit încă luni de chin, de țintuire la pat, ca și domnului Purcărea, ca și părintelui Justin, ca multora dintre mărturisitorii temnițelor comuniste. Poate pentru a primi și cununa muceniciei, pe lângă cea a mărturisirii; poate pentru noi, cei care am rămas în urma lor; poate pentru păcatele neamului pe care atât de mult l-au iubit!...