Duminica Ortodoxiei
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cât de slăvită, cât de cutremurătoare este prezența lui Dumnezeu! O, cât de slăvită, cât de cutremurătoare este prezența Dumnezeului Celui Viu!
Cetele îngerești stau cu frică sfântă înaintea Lui, Serafimii își ascund sub aripi fața lor înaintea strălucitoarei lumini și frumuseții de negrăit a prezenței Sale.
Ce strălucitor e soarele! Ce minunat cerul înstelat! Ce măreț oceanul înspumat și munții uriași! Încântătoare sunt pajiștile pline de flori, cu mulțimea de izvoare și turme albe! Dar toate nu-s decât lucrare a mâinii lui Dumnezeu, zidire muritoare a Ziditorului Celui fără de moarte. Dacă Zidirea e atât de frumoasă, cum trebuie să fie Ziditorul?
Iar dacă inima omului se umple de teamă, sau de bucurie, sau de lacrimi în fața Zidirii lui Dumnezeu, ce are să fie într-însa de față cu Atotputernicul Ziditor?
Ce lucru muritor poate să stea lângă Cel fără de moarte și să nu fie nimicnicit? Ce muritor poate privi fața lui Dumnezeu și să trăiască? Iată, înfricoșător lucru e să vezi fața unui singur Înger al lui Dumnezeu; cum vei privi atunci fața Domnului? Având vedenia unui Înger profetul Daniel zice: … n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, stricându-se, și nu mai aveam vlagă (Daniel 10, 8). Până și cel mai puternic om se simte neputincios, până și cel mai frumos se simte urât în fața unui înger al cărui trup e ca hrisolitul și fața lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc (Daniel 10, 6). În uluitoarea dimineață a Învierii Domnului din morți, iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat străjerii și s-au făcut ca morți (Matei 28, 2-4). Iată cum apare un slujitor al împăratului! Dar când Se va ivi El însuși?
O, dac-ar ști oamenii, de-ar cunoaște ei, de n-ar uita nicio clipă că astfel de îngeri strălucitori sunt aproape, foarte aproape de dânșii! Această cunoștință ce li s-a dat profeților și văzătorilor prin vedenie îi face pururea blânzi și smeriți înaintea lumii cerești, dar aspri și neclintiți față de păcătoșii cei orbi, lipsiți de căință. Prorocul Elisei s-a rugat odată ca Dumnezeu să deschidă ochii unui tânăr încât și acesta să vadă ceea ce vedea el, profetul. Și Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, i-a deschis aceluia ochii, și acesta a văzut și iată tot muntele era plin de cai și care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6,17).
Cum să fie atunci vederea Împăratului Însuși, măreața, cutremurătoarea vedere a Împăratului Însuși? Marele Isaia, fiind învrednicit de această vedere, cu frică mare a strigat în uimire: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6,5).
O, de-ar ști oamenii, de-ar fi ei pătrunși că Domnul și Împăratul îi vede pe ei pururea! Domnul, Același în fața Căruia Isaia, într-o singură străfulgerare s-a cutremurat de frică sfântă! Atunci nu și-ar mai deschide omul mintea niciunui păcat, niciunei necurății. Dumnezeu îl vede pe om, fie că omul Îl vede sau nu pe Dumnezeu. Să tremure hulitorul! Să se mângâie tot creștinul în suferință!
Nu numai Dumnezeu, Cel Unul în Treime, ne pătrunde fiecare clipă a vieții, ci toate cereștile cete de îngeri și sfinți din slavă. Milioane de ochi sunt asupra-ne ca o singură privire; milioane de ființe care ne vor binele sunt alături de noi, însoțindu-ne pe calea spinoasă și întunecată a vieții. Milioane de mâini se întind în ajutorul nostru, ca un singur braț tare! Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu pe pământ s-a luptat și luptă să înfățișeze credincioșilor săi această slăvită, iubită, cutremurătoare realitate. Pe iconostase fulgeră lumea nevăzută a puterilor cerești, ca oamenii să vadă și să nu uite că aceste puteri sunt aici, cu ei, în lume. Cinstim icoanele închinându-ne nu lemnului și zugrăvelii, ci puterilor cerești celor vii, care sunt de față. Dacă icoanele ne aduc bucurie și mângâiere, bucuria și mângâierea de la acele puteri cerești înfățișate acolo le primim! Doar un nebun, un stăpânit de duhuri rele poate să vadă idolatrie în cinstirea icoanelor. Cine altcineva a purtat război idolatriei de-a lungul veacurilor, dacă nu Biserica dreptmăritoare? Ai cui credincioși s-au jertfit cu milioanele în această luptă? Cine a nimicit închinarea la idoli? Cum să se închine la idoli Biserica, cea care însăși stârpește acea închinare? Asemenea batjocură s-a aruncat Bisericii lui Hristos de necurații eretici, cei ce gândesc cu trupul, nu cu duhul! Dar cum să deosebească mintea lor cea greoaie între icoană și idol? Neputincioși să învingă prin dreptate, au ridicat foc și sabie asupra sfintelor chipuri și a celor ce le cinsteau. Au ars icoanele, au trecut pe închinători prin sabie. Dar puterea lui Dumnezeu e mai tare ca focul și ca sabia: ereticii au căzut și s-au ruinat, iar icoanele au rămas mai departe să împodobească locașurile de închinăciune și să aducă mereu aminte credincioșilor cutremurătoarea, negrăita prezență a lui Dumnezeu și a tuturor puterilor cerești în viața oamenilor trăitori pe pământ. Întru pomenirea biruinței asupra iconoclaștilor și triumful cinstirii icoanelor, evlavioasa împărăteasă Teodora și fiul său Mihail au rânduit ca cea dintâi duminică a Postului Mare să fie închinată acestei biruințe. Această duminică o numim Duminica Ortodoxiei, spre aducere aminte de biruința dreptei credințe asupra ereticilor. În legătură cu aceasta, Evanghelia de astăzi îl înfățișează pe Natanael, cu toate îndoielile ce le avea departe de Hristos risipindu-i-se îndată ce s-a apropiat de El: ca să vedem că fără Dumnezeu necredinciosul nu poate veni la credință și să înțelegem înfricoșata putere a prezenței Sale.
În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galilea și a găsit pe Filip, și i-a zis lui: vino după Mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. După ce S-a botezat în Iordan, Iisus a mers în Galileea, unde avea să-Și înceapă lucrarea. Mințile stricate ale iudeilor nu erau vrednice să vadă începutul lucrării lui Hristos. Iudeea, cuprinzând și Ierusalimul cel lipit de pământ, trupesc, căzuse mai jos decât ținuturile păgâne. Galileea era păgână; în ea se așezaseră cu precădere greci, romani și sirieni, și doar pe ici-pe colo evrei. Evreii din Iudeea disprețuiau păgâna Galilee, zicându-i ținut al întunericului și necredinței. Și tocmai în ținutul acesta avea să se arate, după cum spusese profetul, o lumină mare: Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi (Isaia 9,1-2). Deschizând dumnezeiasca Sa gură pentru a vorbi mai întâi acestei Galilei locuite de seminții amestecate, Domnul a arătat dintru început că Evanghelia Sa e pentru întreaga omenire. Dezvăluindu-Se mai întâi în acest colț cufundat în întuneric și neștiut de lume, în Palestina, Și-a arătat smerenia osândind prin aceasta nebuneasca trufie a Ierusalimului întunecat și stricat.
Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Hristos, fără a fi chemat. El a adus după sine pe Simon Petru, fratele său (Ioan 1, 33), pe când lui Filip Domnul i-a spus: Vino după Mine! Că Filip a răspuns pe dată acestei chemări se vede din aceea că el, plin de râvnă pentru Hristos, a și început să adune și să aducă la Domnul pe alții. Poate că el și auzise despre Hristos de la Petru și Andrei, vecinii săi, pentru că ei toți erau din Betsaida. Poate auzise și de la alții. Dar hotărându-se atât de repede, se vede că ceea ce l-a atras cu atâta putere a fost însăși prezența lui Hristos, care l-a făcut să lase deodată totul, să uite totul și să vină după El. Și l-a atras atât de tare încât nu a venit singur, ci și-a și început apostolia; pentru că scrie mai departe: Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus, fiul lui losif din Nazaret. Cât de simplu spune Filip totul! Două suflete înflăcărate vorbesc între ele. Filip nu spune: „l-am găsit pe Mesia cel făgăduit”; nici: „pe fiul lui David”; nici: „pe împăratul lui Israel” și nici: „pe Domnul”. El doar îi arată lui Natanael că L-a aflat pe Acela despre care au scris Moise și prorocii. Vorbește un suflet plin de uimire și bucurie. Simțămintele adânci nu umblă după cuvinte, ci se înfățișează simplu, foarte simplu, cu siguranța că în ele se află o tărie care pătrunde cele mai simple vorbe. Simțirile slabe sau mincinoase se fac trâmbițe răsunătoare, căutând cuvinte mari care să le sprijine slăbiciunea și falsitatea. Filip și Natanael vor fi vorbit între ei despre Cel îndelung făgăduit, despre Cel îndelung prorocit și așteptat. Era un subiect obișnuit printre israeliți, printre cei cu sufletul curat. Am aflat pe Acela, zice Filip. Adică: Acela nu S-a arătat pe Sine ca trăznetul care sfâșie norii și cutremură pământul; nici nu a căzut pe pământ ca un meteor; nici n-a urcat în scaunul împărătesc al Ierusalimului spre care stăteau ațintiți ochii cei cu vedere scurtă ai fariseilor și nepricepătorilor cărturari. A crescut și a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, și noi nici n-am știut! A crescut ca o viță nobilă într-o vie sălbatică, pe care nici n-aveai cum s-o recunoști decât mai târziu, după roade! A fost ca o comoară ascunsă în pământ: abia când sapi pământul începe să strălucească. Nu ne-a sărit în față; nu ne-a silit să-L primim; dar când L-am văzut, L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, dulce ca primăvara, puternic ca Dumnezeu. Este din Nazaret. Este fiul lui Iosif.
Dar oare putem noi să știm tot ce i-a spus Filip lui Natanael, putem noi să arătăm cum i L-a înfățișat întru totul pe Hristos? Evanghelistul ne spune pe scurt lucrul de căpetenie. Tot ce-a auzit Natanael de la Filip îl va fi umplut de bucurie. Dar ceva totuși l-a nedumerit și-l face să se îndoiască: cum să iasă Mesia din Nazaret? Iar Filip l-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, pentru că poate nici nu știa taina cea mare a nașterii Sale de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria; și de asemenea pentru ca spusele să-i fie cât mai convingătoare față de omul ce venea pas cu pas către taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip lucra aici cu adevărat apostolește, în chipul arătat mai târziu de Apostolul Pavel: Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (I Corinteni 9, 22). Natanael era încă slab, încă neinițiat, încă neluminat, încât apropierea apostolului era către unul slab.
Nu trebuie să luăm întrebarea lui Natanael drept o remarcă usturătoare, ironie a unei inimi sceptice, ci drept grija unui suflet sincer ca prietenul său să nu fie înșelat. Sara a râs întru sine când Dumnezeu i-a dezvăluit că are să aibă fiu la bătrânețe (Facere 18, 12). E bucuria care caută încredințare întrebând. Iar Natanael n-a auzit în toată viața lui o veste de mai mare bucurie ca cea pe care i-a adus-o acum Filip. Dar, ca orice bucurie, își avea și aceasta umbrele si piedicile ei. Bucuria lui Natanael s-a umbrit la cuvântul „Nazaret”. Cum sa vină din Nazaret Mesia? N-a spus prorocul că locul nașterii Sale e Betleemul? Nu în cetatea lui David l-au așteptat generații de-a rândul pe moștenitorul și regele ce va să vină? S-o fi înșelat Filip! Dar nu; Filip nu-și ia vorba înapoi, nici nu-l lămurește cu nimic mai mult pe Natanael. La comentariul acestuia, îi spune doar atât: Vino și vezi! Ce strălucitor sună aceste cuvinte! Vino și vezi! Vino numai, și ai să vezi, Natanaele. Ai să te încredințezi când vei sta față cu Dânsul. Ce răspuns ți-aș putea eu da la întrebările tale? Cel mai sigur răspuns este El însuși! Vino cu mine în fața Lui. Vino și vezi! Și Natanael pornește la drum împreună cu Filip.
Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Ce laudă frumoasă! De pe ce buze! Ce să însemne asta: israelit în care nu este vicleșug? Înseamnă un om plin de opusul vicleniei; un om plin de Dumnezeu: gândul la Dumnezeu, dorul de Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu, așteptarea lui Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu. Este un om care s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, și de nimeni altcineva nu vrea să știe. Un om în care sămânța răului n-a găsit loc să prindă rădăcină. Dar arătându-l pe Natanael drept un adevărat israelit, Hristos arăta și un lucru trist: că nu prea mai erau de găsit israeliți adevărați. De aceea a și strigat Domnul cu bucurie: Iată, cu adevărat, israelit! Un om printre neoameni! Iată unul care nu-i israelit doar cu numele, iată unul care-i din cap până-n picioare israelit! Domnul știa de departe ce îndoieli îl frământau pe Natanael cu privire la Dânsul, cu toate acestea l-a lăudat ca pe un adevărat israelit lipsit de vicleșug. Să-l fi lăudat ca să-l câștige? Nu; pentru că Cel ce cunoaște inimile nu Se uită la vorbe, ci doar la inimă. Noi n-avem cum să vedem, nici întorcând paginile Evangheliei să citim, ce fel de om era Natanael; ci Domnul a văzut inima lui și a citit în ea. Poate s-or fi mirat ceilalți apostoli aflați pe lângă Hristos auzind aceste cuvinte de laudă, dar Hristos a lăsat timpul să le arate dreptatea laudei Sale.
Și pe Natanael l-a mirat neașteptata laudă; Natanael i-a zis: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Iată că Natanael se arată într-adevăr a fi un om lipsit de vicleșug. Omului viclean îi pasă doar de sine, nu are ochi pentru alții. Lauda si lingușeala îl încântă. Dacă Natanael ar fi fost un astfel de om, s-ar fi îmbăiat de lauda primită de la Hristos și ar fi început fie să-I întoarcă lauda, ridicându-L în slăvi pe lăudătorul său, fie să facă pe smeritul prefăcându-se că nu merită lauda. Dar Natanael n-avea ochi pentru sine, ci numai pentru Hristos. Așa că, nici primind, nici lepădând lauda, pune pe față o întrebare menită să dezvăluie adevărul: De unde mă cunoști? Nu ne-am mai întâlnit până acum! Nu m-aș fi mirat atât să-mi fi spus pe nume, pentru că nu-i greu să știi numele cuiva; dar să-mi spui atât de repede numele inimii mele, asta e într-adevăr de neînțeles: inima e tainică și omul și-o descoperă numai câte puțin, și numai celor de aproape ai săi. De unde mă cunoști?
Iar Domnul îi răspunde printr-o nouă taină pe care o dezvăluie, de astă dată printr-un semn dinafară: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Cine știe tainele inimii le știe și pe ale trupului. Cui vede mișcarea gândurilor și aude misterioasa lor șoaptă, încă și mai lesne îi este să vadă mișcarea trupului și să audă cuvintele rostite. Domnul l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca Filip să fi ajuns acolo! Nici nu pornise bine acesta că Domnul a și cunoscut inima lui Natanael. Pronia Sa a rânduit ca Filip să meargă și să-l cheme. Cum ar putea omul să se ascundă de Dumnezeu? Este vreo cale pe care el să se dea la o parte din fața Lui? Înțelegând marea și înfricoșata Prezență, Psalmistul se îndreaptă spre Dumnezeu Atotștiutorul spunând: Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe… Că încă nu este cuvânt pe limba mea, și iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate… Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta… Unde mă voi duce de la duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? (Psalm 138,1-6).
Hristos este minunea istoriei pe pământ, nu numai prin minunile săvârșite, nu numai prin Înviere; ci prin atotcuprinzătoarea prezență a Duhului Său și prin atotștiința Sa. Pe pământ fiind, era și în cer. Uitându-se la oameni, vedea și pe satana căzând din cer. În fața oamenilor aflându-Se, le vedea și trecutul, și viitorul. Citea gândurile ca într-o carte deschisă. Slăvit fiind și lăudat de oameni, vorbea de Patimile ce-avea să sufere; în Patimi, vorbea de biruința și slava Sa. Privind bogatul templu de marmură din Ierusalim, îi vedea nimicirea. Cu Moise și cu Ilie vorbea ca și cu niște contemporani ai Săi. Între hotarele trupului, vedea tot ce se petrece în ceruri; îl auzea pe bogatul cel nemilostiv din iad rugându-se de Avraam cel din Rai. A zărit de departe unde se afla legat măgărușul ce-avea să-L poarte și i-a trimis pe ucenici să I-l aducă. De departe l-a văzut pe bărbatul ce ducea un ulcior cu apă și i-a trimis la dânsul pe ucenici cu porunca de a pregăti Paștele. Timpul nu era perdea pe ochii Săi. Vedea tot ce a fost și tot ce o să fie ca înfiripându-se atunci în fața Lui. Spațiul nu avea pentru El întindere. Oriunde și orice se întâmpla în lume, vedea aievea. Orice tainiță îi era câmp deschis. Și tainița tainițelor – inima – nu avea închizătoare pentru Dânsul.
Atotprezența și atotștiința lui Hristos nu l-au uimit pe Natanael mai puțin decât pe Petru pescuirea minunată sau pe ceilalți apostoli umblarea pe apă ori supunerea vânturilor și a valurilor. Cunoscând inima omului Domnul știe ce anume lucrare a Sa se potrivește mai bine fiecărui ucenic. În vreme ce Petru s-a uimit cel mai mult de puterea lui Iisus asupra naturii, pe Natanael l-a câștigat pătrunderea Lui, atotcunoașterea Lui. Pe acestea i le-a dezvăluit lui Natanael Domnul, lucrând după dumnezeiasca-I iconomie, tocmai pentru că îl cunoștea. Poate că Filip, în aceste dintâi zile ale apostolatului său, și-a dat seama de acest lucru și de aceea i-a și spus lui Natanael: Vino și vezi! Era încredințat că Domnul cel prea-înțelept și atotputernic Se va arăta lui Natanael în chipul cel mai potrivit firii și sufletului acestuia. Poate că pe atunci doar începea să presimtă ceea ce va ști mai târziu limpede: ce taine fără de număr ascunde învățătorul în pieptu-I fragil, omenesc! Taine mai largi decât cerul și mai întinse decât timpul ascundea Dumnezeu-Omul. A arătat Domnul măcar a mia parte din aceste taine și puteri ascunse în El? Nedescoperită a rămas mulțimea acestor taine, ca să se dezvăluie și să se arate sfinților, în împărăția cerurilor. Ușor Îi era Domnului să facă minuni. Avea atâta putere încât trebuia mai degrabă să Se silească a nu le face! Pentru că El a spus, a descoperit și a lucrat doar atât cât a fost de trebuință pentru mântuirea noastră; cât să nu ne constrângă voința, ci întru libera noastră alegere și hotărâre.
Dar să-l vedem acum pe Natanael, minunându-ne, cum răspunde el Domnului. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel! Cuvintele vin de pe aceleași buze ce au rostit, puțin mai înainte: Din Nazaret poate fi ceva bun? Ce schimbare uluitoare! Ce izbucnire de bucurie! O, frații mei, ce înseamnă a sta în fața Domnului! Nu-s cuvinte să poată cuprinde această minune, nici mâini să o poată scrie; sunt însă inimi care pot să o simtă, și simțind-o să se bucure cum se bucură roua dimineții la atingerea razei de soare! Oare nu vedem aici limpede de ce S-a înveșmântat Domnul în trup omenesc, de ce ni S-a înfățișat om, spre mântuire? Cine să-I fi putut îndura prezența de S-ar fi arătat înger arzător? Sau de S-ar fi arătat Dumnezeu în veșnica-I putere și slavă, iar nu acoperit de vălul trupului, cine L-ar fi putut privi și să fie viu? Cine să-I fi auzit glasul fără să se spulbere ca praful? Nu s-ar fi risipit pământul întreg ca un abur la apropierea suflării Sale? Vedeți câtă putere are prezența Sa învăluită: într-o clipă s-a schimbat inima și gândul unui om! Cine să-și fi închipuit, doar cu puțin mai înainte de-a fi vorbit Hristos cu Natanael, că acesta va mărturisi că „fiul lui Iosif” e învățătorul, e Fiul lui Dumnezeu, e împăratul lui Israel! Și chiar dacă în clipa aceea L-ar fi luat, după credința comună a acelei vremi despre Mesia, pe acest împărat al lui Israel drept un împărat pământesc, tot ar fi fost mult pentru un începător într-ale urmării lui Hristos. Natanael L-a numit însă și Fiul lui Dumnezeu, așezându-L astfel pe Hristos deasupra înțelegerii de rând că El ar fi un rege ca toți regii pe tronul lui David.
Răspuns-a Iisus și i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului. Domnul, așadar, i-a dezvăluit lui Natanael doar puțin despre Sine, când i-a spus că l-a văzut mai înainte sub smochin. Vederea Lui la așa mică depărtare e, față de atotcuprinzătoarea-i pătrundere, doar ca o rază față de soare. Curat la suflet cum era, lui Natanael i-a fost destul acest „puțin”, ca să creadă. Necurații și viclenii farisei și cărturari ai Ierusalimului L-au văzut pe Domnul vindecând leproși, dând vedere orbilor, înviind morți, și nu le-a fost de-ajuns. Iată cum crede și cum mărturisește un israelit adevărat, doar dintr-o singură ochire a minunii! Mai mari decât acestea vei vedea, făgăduiește Domnul. Dar ce încă să mai vadă? Cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului. Domnul vorbește cu Natanael, dar făgăduința e pentru toți, căci spune: Adevărat, adevărat zic vouă („vouă”, nu „ție”). Și ca să nu încapă îndoială că făgăduința se va împlini, spune o dată, și mai spune încă o dată: Adevărat, adevărat… Dintru început i-au slujit Mântuitorului îngerii, coborând și întorcându-se la cer! Înger i-a apărut lui Zaharia vestindu-i nașterea înaintemergătorului lui Hristos. Înger i-a apărut Preacuratei Fecioare, vestindu-i taina cea mare a nașterii Domnului. La Betleem s-au deschis înaintea păstorilor cerurile și coborau îngerii cântând imne de slavă și bucurie, de pace între Dumnezeu și oameni. Îngeri au coborât și l-au povățuit pe Iosif, îngeri i-au îndrumat pe cititorii în stele de la Răsărit. Îngeri au venit și-I slujeau Domnului după ce a biruit ispitirile lui Satan în pustie. Înger I-a apărut înainte de Patima Sa, înainte de moarte, întărindu-L, în grădina Ghetsimani. Îngeri au coborât la mormântul Său, la Înviere. Și la Înălțare iarăși doi îngeri în haine albe au coborât și s-au arătat ucenicilor. După Înălțare îngeri apăreau adesea apostolilor și mai târziu drepților, martirilor și sfinților lui Hristos. N-a văzut Ștefan, întâiul mucenic, cerurile deschise (Fapte 7, 56)? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer? Nu i s-au dezvăluit atâtea taine cerești ale timpului și ale veșniciei, apostolului și evanghelistului Ioan? Până în zilele noastre, celor cu inima curată, purtătorilor de Dumnezeu, li s-au arătat îngeri; și mulți întorși la Dumnezeu, care s-au căit și cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte ori, de câte ori s-au adeverit cuvintele Mântuitorului despre cerurile deschise și despre îngerii care coboară și urcă! Domnul a venit pe pământ ca să arate oamenilor cerurile deschise, dar după venirea Lui mulți văzători ai cerului s-au ridicat prin pătrundere duhovnicească spre înălțimile cerești și au coborât cu cetele îngerilor. Cerul e pururea deschis oamenilor, oamenii însă văzând, nu văd, și auzind, nu aud, nici nu înțeleg (Matei 13, 3). Hristos a dat vedere nu numai câtorva orbi trupești, ci a dat vedere nenumăraților orbi duhovnicești. Iar orbii duhovnicești, recăpătându-și vederea, au văzut cerurile deschise. Și ce altceva sunt cerurile deschise decât Dumnezeu și mulțimea cetelor Sale? Ce altceva este a fi de față Hristos dacă nu frică grozavă necuraților și păcătoșilor, dar viață și bucurie celor drepți și fără prihană? Această mare și înfricoșată prezență ne este ascunsă acum de trup ca de un văl. Curând însă, foarte curând, vălul se va smulge și se va destrăma și ne vom găsi dintr-o dată în cerul deschis. Cei între noi care s-au întors și s-au căit, cei între noi fără prihană, se vor găsi în fața de-viață-dătătoare a Dumnezeului Celui Viu; iar cei împietriți și hulitori și necurați se vor afla în veșnica lui Dumnezeu absență, în chin și în întuneric fără sfârșit.
Să ne apropiem așadar de Hristos Domnul care ne iubește, și câtă vreme zilele noastre nu sunt încă numărate să mărturisim Numele Lui, singurul Nume de mântuire, și să strigăm după ajutor, singurul ajutor neîncetat și mântuitor. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii și ne mântuiește. A Ta este slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Duminica Ortodoxiei
Sfântul Nicolae Velimirovici
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cât de slăvită, cât de cutremurătoare este prezența lui Dumnezeu! O, cât de slăvită, cât de cutremurătoare este prezența Dumnezeului Celui Viu!
Cetele îngerești stau cu frică sfântă înaintea Lui, Serafimii își ascund sub aripi fața lor înaintea strălucitoarei lumini și frumuseții de negrăit a prezenței Sale.
Ce strălucitor e soarele! Ce minunat cerul înstelat! Ce măreț oceanul înspumat și munții uriași! Încântătoare sunt pajiștile pline de flori, cu mulțimea de izvoare și turme albe! Dar toate nu-s decât lucrare a mâinii lui Dumnezeu, zidire muritoare a Ziditorului Celui fără de moarte. Dacă Zidirea e atât de frumoasă, cum trebuie să fie Ziditorul?
Iar dacă inima omului se umple de teamă, sau de bucurie, sau de lacrimi în fața Zidirii lui Dumnezeu, ce are să fie într-însa de față cu Atotputernicul Ziditor?
Ce lucru muritor poate să stea lângă Cel fără de moarte și să nu fie nimicnicit? Ce muritor poate privi fața lui Dumnezeu și să trăiască? Iată, înfricoșător lucru e să vezi fața unui singur Înger al lui Dumnezeu; cum vei privi atunci fața Domnului? Având vedenia unui Înger profetul Daniel zice: … n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, stricându-se, și nu mai aveam vlagă (Daniel 10, 8). Până și cel mai puternic om se simte neputincios, până și cel mai frumos se simte urât în fața unui înger al cărui trup e ca hrisolitul și fața lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc (Daniel 10, 6). În uluitoarea dimineață a Învierii Domnului din morți, iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat străjerii și s-au făcut ca morți (Matei 28, 2-4). Iată cum apare un slujitor al împăratului! Dar când Se va ivi El însuși?
O, dac-ar ști oamenii, de-ar cunoaște ei, de n-ar uita nicio clipă că astfel de îngeri strălucitori sunt aproape, foarte aproape de dânșii! Această cunoștință ce li s-a dat profeților și văzătorilor prin vedenie îi face pururea blânzi și smeriți înaintea lumii cerești, dar aspri și neclintiți față de păcătoșii cei orbi, lipsiți de căință. Prorocul Elisei s-a rugat odată ca Dumnezeu să deschidă ochii unui tânăr încât și acesta să vadă ceea ce vedea el, profetul. Și Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, i-a deschis aceluia ochii, și acesta a văzut și iată tot muntele era plin de cai și care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6,17).
Cum să fie atunci vederea Împăratului Însuși, măreața, cutremurătoarea vedere a Împăratului Însuși? Marele Isaia, fiind învrednicit de această vedere, cu frică mare a strigat în uimire: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6,5).
O, de-ar ști oamenii, de-ar fi ei pătrunși că Domnul și Împăratul îi vede pe ei pururea! Domnul, Același în fața Căruia Isaia, într-o singură străfulgerare s-a cutremurat de frică sfântă! Atunci nu și-ar mai deschide omul mintea niciunui păcat, niciunei necurății. Dumnezeu îl vede pe om, fie că omul Îl vede sau nu pe Dumnezeu. Să tremure hulitorul! Să se mângâie tot creștinul în suferință!
Nu numai Dumnezeu, Cel Unul în Treime, ne pătrunde fiecare clipă a vieții, ci toate cereștile cete de îngeri și sfinți din slavă. Milioane de ochi sunt asupra-ne ca o singură privire; milioane de ființe care ne vor binele sunt alături de noi, însoțindu-ne pe calea spinoasă și întunecată a vieții. Milioane de mâini se întind în ajutorul nostru, ca un singur braț tare! Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu pe pământ s-a luptat și luptă să înfățișeze credincioșilor săi această slăvită, iubită, cutremurătoare realitate. Pe iconostase fulgeră lumea nevăzută a puterilor cerești, ca oamenii să vadă și să nu uite că aceste puteri sunt aici, cu ei, în lume. Cinstim icoanele închinându-ne nu lemnului și zugrăvelii, ci puterilor cerești celor vii, care sunt de față. Dacă icoanele ne aduc bucurie și mângâiere, bucuria și mângâierea de la acele puteri cerești înfățișate acolo le primim! Doar un nebun, un stăpânit de duhuri rele poate să vadă idolatrie în cinstirea icoanelor. Cine altcineva a purtat război idolatriei de-a lungul veacurilor, dacă nu Biserica dreptmăritoare? Ai cui credincioși s-au jertfit cu milioanele în această luptă? Cine a nimicit închinarea la idoli? Cum să se închine la idoli Biserica, cea care însăși stârpește acea închinare? Asemenea batjocură s-a aruncat Bisericii lui Hristos de necurații eretici, cei ce gândesc cu trupul, nu cu duhul! Dar cum să deosebească mintea lor cea greoaie între icoană și idol? Neputincioși să învingă prin dreptate, au ridicat foc și sabie asupra sfintelor chipuri și a celor ce le cinsteau. Au ars icoanele, au trecut pe închinători prin sabie. Dar puterea lui Dumnezeu e mai tare ca focul și ca sabia: ereticii au căzut și s-au ruinat, iar icoanele au rămas mai departe să împodobească locașurile de închinăciune și să aducă mereu aminte credincioșilor cutremurătoarea, negrăita prezență a lui Dumnezeu și a tuturor puterilor cerești în viața oamenilor trăitori pe pământ. Întru pomenirea biruinței asupra iconoclaștilor și triumful cinstirii icoanelor, evlavioasa împărăteasă Teodora și fiul său Mihail au rânduit ca cea dintâi duminică a Postului Mare să fie închinată acestei biruințe. Această duminică o numim Duminica Ortodoxiei, spre aducere aminte de biruința dreptei credințe asupra ereticilor. În legătură cu aceasta, Evanghelia de astăzi îl înfățișează pe Natanael, cu toate îndoielile ce le avea departe de Hristos risipindu-i-se îndată ce s-a apropiat de El: ca să vedem că fără Dumnezeu necredinciosul nu poate veni la credință și să înțelegem înfricoșata putere a prezenței Sale.
În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galilea și a găsit pe Filip, și i-a zis lui: vino după Mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. După ce S-a botezat în Iordan, Iisus a mers în Galileea, unde avea să-Și înceapă lucrarea. Mințile stricate ale iudeilor nu erau vrednice să vadă începutul lucrării lui Hristos. Iudeea, cuprinzând și Ierusalimul cel lipit de pământ, trupesc, căzuse mai jos decât ținuturile păgâne. Galileea era păgână; în ea se așezaseră cu precădere greci, romani și sirieni, și doar pe ici-pe colo evrei. Evreii din Iudeea disprețuiau păgâna Galilee, zicându-i ținut al întunericului și necredinței. Și tocmai în ținutul acesta avea să se arate, după cum spusese profetul, o lumină mare: Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi (Isaia 9,1-2). Deschizând dumnezeiasca Sa gură pentru a vorbi mai întâi acestei Galilei locuite de seminții amestecate, Domnul a arătat dintru început că Evanghelia Sa e pentru întreaga omenire. Dezvăluindu-Se mai întâi în acest colț cufundat în întuneric și neștiut de lume, în Palestina, Și-a arătat smerenia osândind prin aceasta nebuneasca trufie a Ierusalimului întunecat și stricat.
Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Hristos, fără a fi chemat. El a adus după sine pe Simon Petru, fratele său (Ioan 1, 33), pe când lui Filip Domnul i-a spus: Vino după Mine! Că Filip a răspuns pe dată acestei chemări se vede din aceea că el, plin de râvnă pentru Hristos, a și început să adune și să aducă la Domnul pe alții. Poate că el și auzise despre Hristos de la Petru și Andrei, vecinii săi, pentru că ei toți erau din Betsaida. Poate auzise și de la alții. Dar hotărându-se atât de repede, se vede că ceea ce l-a atras cu atâta putere a fost însăși prezența lui Hristos, care l-a făcut să lase deodată totul, să uite totul și să vină după El. Și l-a atras atât de tare încât nu a venit singur, ci și-a și început apostolia; pentru că scrie mai departe: Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus, fiul lui losif din Nazaret. Cât de simplu spune Filip totul! Două suflete înflăcărate vorbesc între ele. Filip nu spune: „l-am găsit pe Mesia cel făgăduit”; nici: „pe fiul lui David”; nici: „pe împăratul lui Israel” și nici: „pe Domnul”. El doar îi arată lui Natanael că L-a aflat pe Acela despre care au scris Moise și prorocii. Vorbește un suflet plin de uimire și bucurie. Simțămintele adânci nu umblă după cuvinte, ci se înfățișează simplu, foarte simplu, cu siguranța că în ele se află o tărie care pătrunde cele mai simple vorbe. Simțirile slabe sau mincinoase se fac trâmbițe răsunătoare, căutând cuvinte mari care să le sprijine slăbiciunea și falsitatea. Filip și Natanael vor fi vorbit între ei despre Cel îndelung făgăduit, despre Cel îndelung prorocit și așteptat. Era un subiect obișnuit printre israeliți, printre cei cu sufletul curat. Am aflat pe Acela, zice Filip. Adică: Acela nu S-a arătat pe Sine ca trăznetul care sfâșie norii și cutremură pământul; nici nu a căzut pe pământ ca un meteor; nici n-a urcat în scaunul împărătesc al Ierusalimului spre care stăteau ațintiți ochii cei cu vedere scurtă ai fariseilor și nepricepătorilor cărturari. A crescut și a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, și noi nici n-am știut! A crescut ca o viță nobilă într-o vie sălbatică, pe care nici n-aveai cum s-o recunoști decât mai târziu, după roade! A fost ca o comoară ascunsă în pământ: abia când sapi pământul începe să strălucească. Nu ne-a sărit în față; nu ne-a silit să-L primim; dar când L-am văzut, L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, dulce ca primăvara, puternic ca Dumnezeu. Este din Nazaret. Este fiul lui Iosif.
Dar oare putem noi să știm tot ce i-a spus Filip lui Natanael, putem noi să arătăm cum i L-a înfățișat întru totul pe Hristos? Evanghelistul ne spune pe scurt lucrul de căpetenie. Tot ce-a auzit Natanael de la Filip îl va fi umplut de bucurie. Dar ceva totuși l-a nedumerit și-l face să se îndoiască: cum să iasă Mesia din Nazaret? Iar Filip l-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, pentru că poate nici nu știa taina cea mare a nașterii Sale de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria; și de asemenea pentru ca spusele să-i fie cât mai convingătoare față de omul ce venea pas cu pas către taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip lucra aici cu adevărat apostolește, în chipul arătat mai târziu de Apostolul Pavel: Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (I Corinteni 9, 22). Natanael era încă slab, încă neinițiat, încă neluminat, încât apropierea apostolului era către unul slab.
Nu trebuie să luăm întrebarea lui Natanael drept o remarcă usturătoare, ironie a unei inimi sceptice, ci drept grija unui suflet sincer ca prietenul său să nu fie înșelat. Sara a râs întru sine când Dumnezeu i-a dezvăluit că are să aibă fiu la bătrânețe (Facere 18, 12). E bucuria care caută încredințare întrebând. Iar Natanael n-a auzit în toată viața lui o veste de mai mare bucurie ca cea pe care i-a adus-o acum Filip. Dar, ca orice bucurie, își avea și aceasta umbrele si piedicile ei. Bucuria lui Natanael s-a umbrit la cuvântul „Nazaret”. Cum sa vină din Nazaret Mesia? N-a spus prorocul că locul nașterii Sale e Betleemul? Nu în cetatea lui David l-au așteptat generații de-a rândul pe moștenitorul și regele ce va să vină? S-o fi înșelat Filip! Dar nu; Filip nu-și ia vorba înapoi, nici nu-l lămurește cu nimic mai mult pe Natanael. La comentariul acestuia, îi spune doar atât: Vino și vezi! Ce strălucitor sună aceste cuvinte! Vino și vezi! Vino numai, și ai să vezi, Natanaele. Ai să te încredințezi când vei sta față cu Dânsul. Ce răspuns ți-aș putea eu da la întrebările tale? Cel mai sigur răspuns este El însuși! Vino cu mine în fața Lui. Vino și vezi! Și Natanael pornește la drum împreună cu Filip.
Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Ce laudă frumoasă! De pe ce buze! Ce să însemne asta: israelit în care nu este vicleșug? Înseamnă un om plin de opusul vicleniei; un om plin de Dumnezeu: gândul la Dumnezeu, dorul de Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu, așteptarea lui Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu. Este un om care s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, și de nimeni altcineva nu vrea să știe. Un om în care sămânța răului n-a găsit loc să prindă rădăcină. Dar arătându-l pe Natanael drept un adevărat israelit, Hristos arăta și un lucru trist: că nu prea mai erau de găsit israeliți adevărați. De aceea a și strigat Domnul cu bucurie: Iată, cu adevărat, israelit! Un om printre neoameni! Iată unul care nu-i israelit doar cu numele, iată unul care-i din cap până-n picioare israelit! Domnul știa de departe ce îndoieli îl frământau pe Natanael cu privire la Dânsul, cu toate acestea l-a lăudat ca pe un adevărat israelit lipsit de vicleșug. Să-l fi lăudat ca să-l câștige? Nu; pentru că Cel ce cunoaște inimile nu Se uită la vorbe, ci doar la inimă. Noi n-avem cum să vedem, nici întorcând paginile Evangheliei să citim, ce fel de om era Natanael; ci Domnul a văzut inima lui și a citit în ea. Poate s-or fi mirat ceilalți apostoli aflați pe lângă Hristos auzind aceste cuvinte de laudă, dar Hristos a lăsat timpul să le arate dreptatea laudei Sale.
Și pe Natanael l-a mirat neașteptata laudă; Natanael i-a zis: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Iată că Natanael se arată într-adevăr a fi un om lipsit de vicleșug. Omului viclean îi pasă doar de sine, nu are ochi pentru alții. Lauda si lingușeala îl încântă. Dacă Natanael ar fi fost un astfel de om, s-ar fi îmbăiat de lauda primită de la Hristos și ar fi început fie să-I întoarcă lauda, ridicându-L în slăvi pe lăudătorul său, fie să facă pe smeritul prefăcându-se că nu merită lauda. Dar Natanael n-avea ochi pentru sine, ci numai pentru Hristos. Așa că, nici primind, nici lepădând lauda, pune pe față o întrebare menită să dezvăluie adevărul: De unde mă cunoști? Nu ne-am mai întâlnit până acum! Nu m-aș fi mirat atât să-mi fi spus pe nume, pentru că nu-i greu să știi numele cuiva; dar să-mi spui atât de repede numele inimii mele, asta e într-adevăr de neînțeles: inima e tainică și omul și-o descoperă numai câte puțin, și numai celor de aproape ai săi. De unde mă cunoști?
Iar Domnul îi răspunde printr-o nouă taină pe care o dezvăluie, de astă dată printr-un semn dinafară: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Cine știe tainele inimii le știe și pe ale trupului. Cui vede mișcarea gândurilor și aude misterioasa lor șoaptă, încă și mai lesne îi este să vadă mișcarea trupului și să audă cuvintele rostite. Domnul l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca Filip să fi ajuns acolo! Nici nu pornise bine acesta că Domnul a și cunoscut inima lui Natanael. Pronia Sa a rânduit ca Filip să meargă și să-l cheme. Cum ar putea omul să se ascundă de Dumnezeu? Este vreo cale pe care el să se dea la o parte din fața Lui? Înțelegând marea și înfricoșata Prezență, Psalmistul se îndreaptă spre Dumnezeu Atotștiutorul spunând: Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe… Că încă nu este cuvânt pe limba mea, și iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate… Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta… Unde mă voi duce de la duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? (Psalm 138,1-6).
Hristos este minunea istoriei pe pământ, nu numai prin minunile săvârșite, nu numai prin Înviere; ci prin atotcuprinzătoarea prezență a Duhului Său și prin atotștiința Sa. Pe pământ fiind, era și în cer. Uitându-se la oameni, vedea și pe satana căzând din cer. În fața oamenilor aflându-Se, le vedea și trecutul, și viitorul. Citea gândurile ca într-o carte deschisă. Slăvit fiind și lăudat de oameni, vorbea de Patimile ce-avea să sufere; în Patimi, vorbea de biruința și slava Sa. Privind bogatul templu de marmură din Ierusalim, îi vedea nimicirea. Cu Moise și cu Ilie vorbea ca și cu niște contemporani ai Săi. Între hotarele trupului, vedea tot ce se petrece în ceruri; îl auzea pe bogatul cel nemilostiv din iad rugându-se de Avraam cel din Rai. A zărit de departe unde se afla legat măgărușul ce-avea să-L poarte și i-a trimis pe ucenici să I-l aducă. De departe l-a văzut pe bărbatul ce ducea un ulcior cu apă și i-a trimis la dânsul pe ucenici cu porunca de a pregăti Paștele. Timpul nu era perdea pe ochii Săi. Vedea tot ce a fost și tot ce o să fie ca înfiripându-se atunci în fața Lui. Spațiul nu avea pentru El întindere. Oriunde și orice se întâmpla în lume, vedea aievea. Orice tainiță îi era câmp deschis. Și tainița tainițelor – inima – nu avea închizătoare pentru Dânsul.
Atotprezența și atotștiința lui Hristos nu l-au uimit pe Natanael mai puțin decât pe Petru pescuirea minunată sau pe ceilalți apostoli umblarea pe apă ori supunerea vânturilor și a valurilor. Cunoscând inima omului Domnul știe ce anume lucrare a Sa se potrivește mai bine fiecărui ucenic. În vreme ce Petru s-a uimit cel mai mult de puterea lui Iisus asupra naturii, pe Natanael l-a câștigat pătrunderea Lui, atotcunoașterea Lui. Pe acestea i le-a dezvăluit lui Natanael Domnul, lucrând după dumnezeiasca-I iconomie, tocmai pentru că îl cunoștea. Poate că Filip, în aceste dintâi zile ale apostolatului său, și-a dat seama de acest lucru și de aceea i-a și spus lui Natanael: Vino și vezi! Era încredințat că Domnul cel prea-înțelept și atotputernic Se va arăta lui Natanael în chipul cel mai potrivit firii și sufletului acestuia. Poate că pe atunci doar începea să presimtă ceea ce va ști mai târziu limpede: ce taine fără de număr ascunde învățătorul în pieptu-I fragil, omenesc! Taine mai largi decât cerul și mai întinse decât timpul ascundea Dumnezeu-Omul. A arătat Domnul măcar a mia parte din aceste taine și puteri ascunse în El? Nedescoperită a rămas mulțimea acestor taine, ca să se dezvăluie și să se arate sfinților, în împărăția cerurilor. Ușor Îi era Domnului să facă minuni. Avea atâta putere încât trebuia mai degrabă să Se silească a nu le face! Pentru că El a spus, a descoperit și a lucrat doar atât cât a fost de trebuință pentru mântuirea noastră; cât să nu ne constrângă voința, ci întru libera noastră alegere și hotărâre.
Dar să-l vedem acum pe Natanael, minunându-ne, cum răspunde el Domnului. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel! Cuvintele vin de pe aceleași buze ce au rostit, puțin mai înainte: Din Nazaret poate fi ceva bun? Ce schimbare uluitoare! Ce izbucnire de bucurie! O, frații mei, ce înseamnă a sta în fața Domnului! Nu-s cuvinte să poată cuprinde această minune, nici mâini să o poată scrie; sunt însă inimi care pot să o simtă, și simțind-o să se bucure cum se bucură roua dimineții la atingerea razei de soare! Oare nu vedem aici limpede de ce S-a înveșmântat Domnul în trup omenesc, de ce ni S-a înfățișat om, spre mântuire? Cine să-I fi putut îndura prezența de S-ar fi arătat înger arzător? Sau de S-ar fi arătat Dumnezeu în veșnica-I putere și slavă, iar nu acoperit de vălul trupului, cine L-ar fi putut privi și să fie viu? Cine să-I fi auzit glasul fără să se spulbere ca praful? Nu s-ar fi risipit pământul întreg ca un abur la apropierea suflării Sale? Vedeți câtă putere are prezența Sa învăluită: într-o clipă s-a schimbat inima și gândul unui om! Cine să-și fi închipuit, doar cu puțin mai înainte de-a fi vorbit Hristos cu Natanael, că acesta va mărturisi că „fiul lui Iosif” e învățătorul, e Fiul lui Dumnezeu, e împăratul lui Israel! Și chiar dacă în clipa aceea L-ar fi luat, după credința comună a acelei vremi despre Mesia, pe acest împărat al lui Israel drept un împărat pământesc, tot ar fi fost mult pentru un începător într-ale urmării lui Hristos. Natanael L-a numit însă și Fiul lui Dumnezeu, așezându-L astfel pe Hristos deasupra înțelegerii de rând că El ar fi un rege ca toți regii pe tronul lui David.
Răspuns-a Iisus și i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului. Domnul, așadar, i-a dezvăluit lui Natanael doar puțin despre Sine, când i-a spus că l-a văzut mai înainte sub smochin. Vederea Lui la așa mică depărtare e, față de atotcuprinzătoarea-i pătrundere, doar ca o rază față de soare. Curat la suflet cum era, lui Natanael i-a fost destul acest „puțin”, ca să creadă. Necurații și viclenii farisei și cărturari ai Ierusalimului L-au văzut pe Domnul vindecând leproși, dând vedere orbilor, înviind morți, și nu le-a fost de-ajuns. Iată cum crede și cum mărturisește un israelit adevărat, doar dintr-o singură ochire a minunii! Mai mari decât acestea vei vedea, făgăduiește Domnul. Dar ce încă să mai vadă? Cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului. Domnul vorbește cu Natanael, dar făgăduința e pentru toți, căci spune: Adevărat, adevărat zic vouă („vouă”, nu „ție”). Și ca să nu încapă îndoială că făgăduința se va împlini, spune o dată, și mai spune încă o dată: Adevărat, adevărat… Dintru început i-au slujit Mântuitorului îngerii, coborând și întorcându-se la cer! Înger i-a apărut lui Zaharia vestindu-i nașterea înaintemergătorului lui Hristos. Înger i-a apărut Preacuratei Fecioare, vestindu-i taina cea mare a nașterii Domnului. La Betleem s-au deschis înaintea păstorilor cerurile și coborau îngerii cântând imne de slavă și bucurie, de pace între Dumnezeu și oameni. Îngeri au coborât și l-au povățuit pe Iosif, îngeri i-au îndrumat pe cititorii în stele de la Răsărit. Îngeri au venit și-I slujeau Domnului după ce a biruit ispitirile lui Satan în pustie. Înger I-a apărut înainte de Patima Sa, înainte de moarte, întărindu-L, în grădina Ghetsimani. Îngeri au coborât la mormântul Său, la Înviere. Și la Înălțare iarăși doi îngeri în haine albe au coborât și s-au arătat ucenicilor. După Înălțare îngeri apăreau adesea apostolilor și mai târziu drepților, martirilor și sfinților lui Hristos. N-a văzut Ștefan, întâiul mucenic, cerurile deschise (Fapte 7, 56)? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer? Nu i s-au dezvăluit atâtea taine cerești ale timpului și ale veșniciei, apostolului și evanghelistului Ioan? Până în zilele noastre, celor cu inima curată, purtătorilor de Dumnezeu, li s-au arătat îngeri; și mulți întorși la Dumnezeu, care s-au căit și cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte ori, de câte ori s-au adeverit cuvintele Mântuitorului despre cerurile deschise și despre îngerii care coboară și urcă! Domnul a venit pe pământ ca să arate oamenilor cerurile deschise, dar după venirea Lui mulți văzători ai cerului s-au ridicat prin pătrundere duhovnicească spre înălțimile cerești și au coborât cu cetele îngerilor. Cerul e pururea deschis oamenilor, oamenii însă văzând, nu văd, și auzind, nu aud, nici nu înțeleg (Matei 13, 3). Hristos a dat vedere nu numai câtorva orbi trupești, ci a dat vedere nenumăraților orbi duhovnicești. Iar orbii duhovnicești, recăpătându-și vederea, au văzut cerurile deschise. Și ce altceva sunt cerurile deschise decât Dumnezeu și mulțimea cetelor Sale? Ce altceva este a fi de față Hristos dacă nu frică grozavă necuraților și păcătoșilor, dar viață și bucurie celor drepți și fără prihană? Această mare și înfricoșată prezență ne este ascunsă acum de trup ca de un văl. Curând însă, foarte curând, vălul se va smulge și se va destrăma și ne vom găsi dintr-o dată în cerul deschis. Cei între noi care s-au întors și s-au căit, cei între noi fără prihană, se vor găsi în fața de-viață-dătătoare a Dumnezeului Celui Viu; iar cei împietriți și hulitori și necurați se vor afla în veșnica lui Dumnezeu absență, în chin și în întuneric fără sfârșit.
Să ne apropiem așadar de Hristos Domnul care ne iubește, și câtă vreme zilele noastre nu sunt încă numărate să mărturisim Numele Lui, singurul Nume de mântuire, și să strigăm după ajutor, singurul ajutor neîncetat și mântuitor. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii și ne mântuiește. A Ta este slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Duminica Ortodoxiei
Sfântul Nicolae Velimirovici
PfrghkADFxbRWmdxp9cq1GxLHcmDZl/