7 martie este ziua de naștere a subtilului și discretului gazetar Radu Pascal, marele prieten, de neînlocuit, al jurnalistilului Corneliu Vlad, dar și o rudă a colegului nostru de acțiuni civice, Pompiliu Diplan, cât și, în același timp, fostul șef și profesor de politică internațională al lui Victor Roncea la publicația ”Ultimul Cuvânt”. VEDEȚI ȘÎ: VIDEO: Alegerile din SUA vor schimba soarta Lumii. Ucraina va ajunge Somalia Europei. Corneliu Vlad la Emisiunea ActiveNews și Starea de Libertate cu Victor Roncea și Pompiliu Diplan

Reproducem aici o evocare a lui Radu Pascal de Corneliu Vlad:

Radu Pascal, Micul Prinț al presei romane

Radu Pascal ne așteaptă senin, răbdător și manierat ca totdeauna, undeva dincolo, ca să punem o bază. "A pune o bază” vroia să spună, prin anii 1960-1970, după o expresie încetățenită la "Lumea” și în lumea bucureșteană de Me Ivanescu (căci așa își spunea celebrul de azi), a ne pierde în discuții de tot felul în bufetul "Elore” de pe același etaj al treilea din Casa Scânteii, adică în timpul programului, în fața unor sticle de pepsi bonificate subversiv cu câte zero virgulă cincizeci de coniac autohton dar încă natural.

Radu era mereu mirat că articolul lui, devenit de poveste, despre democrația creștină italiană tot nu apare. "Me Ivanescu” (așa se prezenta), redactor și el multă vreme la "Lumea”, promitea că indiferent ce va scrie în revistă, va începe cu un proverb japonez. Mihai Matei ne asigura că va băga câte o șopârlă în fiecare articol și șefii nu se vor prinde. Iar eu, ceva mai nou printre ei, tânjeam "să intre” măcar primul meu "material” mai mare, un fel de reportaj despre Groenlanda, parte de lume pe care bineînțeles că n-o văzusem nici când îl scrisesem și care mi-a rămas până în ziua de azi unul dintre puținele uscaturi de lume unde n-am pus piciorul. Ne adresam ceremonios unii altora cu "Domnule”, de parcă am fi fost membrii unui club select sau niște cavaleri ai Mesei Rotunde căzuți ca musca-n lapte într-o republică socialistă a secolului 20. Nu eram cumva dizidenți, ci niște pârâți în lumea presei de atunci, adică aveam fiecare bube la dosarul de cadre, ca mai toți cei de atunci de la "Lumea”, începând cu George Ivașcu, mentorul revistei, care făcuse câțiva ani de pușcărie prin anii 1950.

Radu era, între noi, cel mai frumos, bine educat, sportiv ("Eu l-am învățat să joace tenis pe Ilie Năstase”, zicea și nu-l prea credeam). Era curtat în draci de "tinere domnișoare”, cum obișnuiam să le spunem. Și, mai ales, era omul care nu putea supăra sau nu se putea supăra pe nimeni. De fapt, blând până la exasperare, iar când se străduia să se enerveze (rarisim), ridica glasul atât de fals și de neverosimil, trântea pixul și hârtiile cu atâta stângăcie, că te pufnea râsul. Dar știa să orienteze lucrurile acolo unde credea el că e bine cu un tact și o abilitate neegalate. Iar când, peste ani, ajunsese să conducă redacția "Lumii”, un mic și harnic colectiv care unuia din afară i se părea o alveolă a anarhiei totale și a haosului absolut, nu-și lepădase bunul obicei de a se purta cu ceilalți altfel decât ca un coleg – și atât – de-al lor. Chiar atunci când era copleșit până la exasperare de veleitățile, complexele, ifosele, frustrările, malversațiunile unora din jurul lui.

Era în fruntea redacției, dar nu ca redactor șef, ci ca redactor șef adjunct (fusese pedepsit astfel pentru pasiunea lui enorm imprudentă pentru o făptură feminină care nu "se cuvenea”, episod despre care se scriu acum valuri de murdării și inexactități). Dar era șeful suprem și de necontestat al unei reviste cu "personalități” tot una și una, orgolioase și incisive nevoie mare, care păreau că mai degrabă ele îi poruncesc lui. Însă cu stilul lui, îi îmblânzea pe toți. Ceea ce nu mă împiedică să-i spun:” Mai Radule, asta e o redacție cu 13 redactori șefi și un redactor șef adjunct care i conduce”.

Combinație fericită de rigoare și boemă, de disciplină și dezinvoltură, de seriozitate și umor, de tenacitate și "je-m’en-fiche-ism”. Nu-și dădea aere de șef, nu se pretindea mentor, dar era și, în felul lui, a format câteva promoții de ziariști externiști. Nu însă de la înălțimea unei catedre universitare, chiar dacă a practicat și așa ceva, ci în travaliul zilnic de redacție. Scria cu conștiința că o face nu numai ca o obligație de serviciu, ca pe un text ce va fi uitat până la următorul număr al revistei, ci își cizela articolele cu grija celui care parcă scrie cu gândul la posteritate, deși nu-și arăta prin nimic un asemenea orgoliu. A rămas celebră spusa lui că înainte de a te apuca să scrii, pune mai întâi virgulele și abia apoi completează cu cuvinte. Nu vroia ca vreodată să-i fie jenă pentru ce scrie. Ca dovadă, textele lui de presă, în măsura în care așa ceva nu se perimează, rezistă în continuare la proba timpului, cu toată răsturnarea din decembrie 1989.

A fost același mare ziarist și înainte, și după 1989. Înainte s-a lovit de cenzură, după - de metehnele capitalismului sălbatic, neașezat. Era cel mai îndreptățit să fie, mai mult ca oricare altul, omul din fruntea săptămânalului românesc de nivel internațional, comparabil cu "Newsweek” sau "Time” sau "L’Express” sau "Der Spiegel”. O asemenea publicație n-a apărut nici până astăzi pe piața românescă de presă, deși unii și alții au ambiționat să o facă. Este, probabil, singura nișă din presă română care a rămas neumplută. Istoria nu se scrie cu dacă, dar dacă Radu Pascal n-ar fi plecat mai devreme în biroul alăturat, biroul unde nu vom ști niciodată ce se întâmplă, pentru că din acel birou nimeni nu se mai întoarce, poate că acest gen de publicație s-ar fi născut până acum.

Singur-singurel în cimitirul din Budeasa, singur cum a fost întotdeauna în viața pământeană, deși era înconjurat de multă lume, bunul Radu Pascal ar fi împlinit în această primăvară 83 de ani. A plecat la 55. Veșnic tânăr în viață, ți-ar fi imposibil să ți-l închipui la o asemenea vârstă. Soarta a pus capăt acestui posibil oximoron.

Fără Radu Pascal, lumea jurnalisticii din România a mai pierdut ceva de care are atâta nevoie: a pierdut un reper. Unul profesional și unul moral. El își cumpănea și chibzuia cu dreapta măsură cuvântul pe care-l punea pe hârtie. Dădea sama pentru tot ce scria, cum ar fi spus cronicarul. Iar ca om, ce să mai spun altceva decât că a fost ultimul aristocrat din tagma presei noastre. De fapt, rămâne pentru totdeauna Micul ei Prinț.

Corneliu Vlad - Radu Pascal - Mircea Ivănescu