(fragment din carte)

 

Cu câteva zile înainte de plecarea lui Nicolae Ceausescu cu elicopterul de pe terasa sediului C.C., scrisesem un articol despre interventia armatei americane în Panama. Era un subiect impus, nu ales de mine. Era „sarcina” de la sectia de presa a CC. Trebuia accentuat pe principiile respectarii independentei si suveranitatii statelor, neinterventiei în treburile interne ale altui stat, neamestecului în afacerile interne. Am scris articolul fara cazna, intrasem în „rezonanta” cu indicatiile primite, de data aceasta nu mi se mai pareau constrângatoare sau absurde. Era clar unde trebuia sa bata articolul: împotriva unei eventuale interventii straine în România. Prin Bucuresti circula zvonul ca URSS ar putea interveni si militarmente în România pentru a-l rasturna pe Ceausescu, asa cum o faceau deja Statele Unite, cu succes, în Panama, unde tocmai îl rasturnau de la putere pe Noriega. Simultane întâmplari de genul acesta se mai produsesera („întâmplari”?) în timpul razboiului rece, în relatiile sovieto-americane. Interventia militara sovietica în Ungaria, în 1956, s-a întâmplat concomitent cu interventia militara britanico-franco-israeliana la Suez. Si una, si cealalta, încalcari flagrante ale legii internationale. Am redactat articolul într-un stil mai personal si mai sincer patimas decât în tonul propagandistico-martial statuat ca norma de fier în presa vremii si am asteptat cu nerabdare, dar mai mult cu curiozitate, cu interes, „observatiile” si „modificarile” de la Sectie. S-a primit raspunsul în redactie ziua urmatoare. Se publica asa, nici o schimbare.

În clipa aceea am stiut ca regimul cade, ca e vorba numai de ore. Nimanui nu-i mai ardea la Sectie, în CC, de „nuante”, de floricele stilistice în dulcea limba de lemn, în plina numaratoare inversa. A fost ultimul text pe care l-am scris si publicat în presa comunista, dar nu mi-e rusine de el, dimpotriva.

La 22 decembrie, ora 10.20, un barbat cu voce grava anunta la radio ca „tradatorul Milea s-a sinucis”. Eram la o sueta în biroul dactilografelor de la ziar. Am ascultat vestea la un tranzistor hârâit si legat cu elastic. Atunci am primit confirmarea sfârsitului regimului.

Am început sa ne vânzolim cu totii, pe coridoare mai ales decât prin birouri, ne intrase în instinct ca nu trebuie sa vorbim necuviinte politice acolo unde ziceam noi ca erau instalate microfoane de ascultare. Din oras, din centru, zona CC si Bulevardul Magheru, câtiva colegi urmareau din balcon ce se întâmpla în strada si ne si ne tineau la curent prin telefon. Pe strazi se îmbulzea multime, dar nu se prea stia ce are de gând sa faca.

Ar fi fost bine sa fi notat, clipa de clipa, pe hârtie ce se întâmpla, dar cui îi statea capul la asa ceva? Schimbam între noi zvonuri si ne gândeam ce vom face imediat dupa momentul zero, pe care-l vedeam peste niste minute sau ore. La ora 12.09, când elicopterul cu sotii Ceausescu s-a ridicat de pe terasa C.C, apoi când am vazut harmalaia de la televizor si am auzit ca „Dictatorul a fugit, suntem liberi, suntem liberi”, ne-am pus sa vorbim si noi despre primul numar cu adevarat liber al ziarului. Dar nu înainte de a o destitui pe redactorul sef Maria Costache din functie. Cineva i-a cerut sa paraseasca imediat incinta. Altcineva a avertizat-o badaraneste, sa plece „fara masina”. N-am ales macar o conducere provizorie a redactiei, dar câtiva ne-am apucat sa scriem pentru ziarul de a doua zi, iar secretarii de redactie încercau în zadar sa gaseasca pe telexul cu fluxul stirilor Agerpres ceva texte de pus în pagina. Greu de gasit, caci telexul umplea la nesfârsit rolele de hârtie cu corespondenta între diversi generali din Armata, Militie si Securitate. Nu luam în seama metrii de banda de hârtie cu texte interminabile, erau imediat aruncate, ce pacat ca nu s-au pastrat. Îmi mai amintesc doar ca apareau nume de care nu mai auzisem niciodata pâna atunci si care mi se pareau ca suna ciudat: Mortoiu, Stamatoiu… Cam stiam protocolul persoanelor oficiale, îl aveam la îndemâna când eram „responsabil de numar”, pentru a putea verifica numele si functia exacta a unuia si a altuia, dar de numele care tot apareau pe panglica de hârtie de pe telexul hârbuit care devenise cordonul nostru ombilical cu realitatea din jur, nu auzisem vreodata. Ziarul l-am terminat în câteva ore, dar mai târziu decât colegii de la alte câteva cotidiane, care scosesera deja editii speciale de câte o pagina. Am scos si noi o editie speciala, de dupa amiaza, dar dupa „Informatia Bucurestiului” devenita „Libertatea” si „Scânteia tineretului”, rebotezata „Tineretul liber” a noastra era una vag si patetic mobilizatoare din care nu se întelegea nimic din ce se întâmpla.

Eram asadar de-acum ziarist format (sau deformat) la cei aproape 50 de ani, când s-a produs Revolutia Româna. Nu am fost dintre aceia care au iesit în strada cu curaj, din curiozitate sau cu inconstienta în fata gloantelor sau împotriva blindatelor, dar am trait si simtit personal Revolutia (ca toata lumea, de altfel), mi-am asumat-o personal si i-am fost partas la locul meu de munca, în redactia noastra de la etajul al treilea al Casei Scânteii. Am venit în acele zile zi de zi în redactie, ca în vremuri normale, ceea ce multi n-au mai facut-o. În tramvai, în drum spre redactie, prin dreptul întreprinderii „Electroaparataj”, între cartierele Drumul Taberei si Militari, mai suierau gloante pe deasupra tramvaiului 41. Iar într-o seara pe la ora 9,00 un glont tras de nu stiu cine dintr-un boschet a ucis un tipograf care iesise din Casa Scânteii sa plece acasa. La câteva minute dupa el, am dat si eu sa plec din cladire, vazusem în liftul cu care am coborât sânge, era sângele celui ce abia murise. În noaptea aceea m-am întors în redactie si m-am ocupat, cu alti câtiva, de numarul de a doua zi dincolo de atributiile ce-mi reveneau de obicei (dar cine mai stie cine si ce atributii mai avea fiecare pe atunci, când ziarul nu avea înca nici conducere, nici orientare). Am mers si în subsol, la tipografie, unde se tragea ziarul, am supravegheat tirajul, difuzarea, expeditia. Ne-am înversunat sa împrastiem cât mai mult din tirajul ziarului care avea sa devina principalul ziar al Revolutiei.

„România libera” fusese pâna atunci al doilea cotidian al României, era cumva mai credibil si mai cordial decât „Scânteia”, iar faptul ca unul dintre redactorii sai, de la rubrica „Fapt divers”, fusese retinut de Securitate, în chiar preziua lui 26 ianuarie 1989, ziua de nastere a lui Nicolae Ceausescu, îi conferea ziarului la care lucram aura unui bastion al anticeausismului si Revolutiei. Ca respectivul, pretins disident, a facut alte jocuri, cum avea sa se dovedeasca mai târziu, e altceva, el, Petre Mihai Bacanu, era atunci „detinut politic”. Dar când a venit, peste câteva zile în redactie, cu plete, nu tuns zero, ca în detentie, am început sa ne întrebam cam în ce fel de detentie a fost câteva luni de zile. Bacanu si alti doi colegi ziaristi si un tipograf s-au prins sa scoata o foaie ilegala anticeausista si acest lucru a facut din „România libera” ziarul numarul 1 al Revolutiei Române. Eram, cu totii, mândri de asta. Bacanu venea zilnic cu o sarsana de materiale ce „trebuiau sa intre” neaparat în ziarul de a doua zi. Cine i le livra, ce credibilitate aveau acele „materiale” e greu de spus si acum. Ce avusese de gând Bacanu, caci ceilalti doi habar n-aveau, urma sa se dovedeasca mai târziu, adica dupa ce el a acaparat ziarul pe care l-a si vândut unei firme straine ca pe propria mustata. Dar la începuturile Revolutiei, chiar înainte ca Bacanu sa revina în redactie de la penitenciarul Rahova, unde, aveam sa aflu peste ani, sejurnase ca un belfer, la discutii cu cafea si tigari Kent, în taifasuri cordiale cu militieni si ofiteri de securitate, în acele momente, „România libera” era o voce de presa sincera si de impact. A contat mult ca unul dintre tovarasii de isprava temerara ai lui Bacanu la scoaterea ziarului ilegal, Mihai Creanga, era un om bine intentionat si un sufletist si de fapt el, ca redactor sef al ziarului, reusise sa-i dea „duh”, sa-l faca de crezare, sa atraga asupra acestui titlu de ziar si atentia strainatatii, care ne-a trimis, la redactie, si fel de fel de ajutoare (ce au ajuns aceste ajutoare, iarasi, nu-i de vorbit acum). Fapt e ca atunci, în acele zile, „România libera” si-a trait momentul ei de apogeu. Scotea la un moment dat cam un milion si jumatate de exemplare pe zi, se statea la cozi pentru cumpararea ziarului (e drept, nu numai pentru el), aruncam teancuri de ziare, pe gratis, desigur, prin piete, statii de tramvai, magazine etc. Era vremea ziarelor libere si, de multe ori, gratuite, care se vindeau la chioscuri ca pâinea calda, erau cozi mari dimineata, lumea toata citea ziare. Cu asa ceva nu se va mai întâlni prea curând România. Dar spuneam ca ziarul trebuia sa-si aiba o noua conducere, iar pentru alegerea ei l-am asteptat pe Bacanu sa iasa din „detentie”, desi unii (între care un fost redactor sef adjunct), ma îndemnau „sa ne organizam” înainte de venirea lui, iar eu sa fiu redactor sef. N-am facut-o, l-am asteptat pe P.M. Bacanu, s-a facut adunarea generala de redactie si dintre fostii membrii ai Colegiului de redactie am fost reconfirmati în noul Comitet director eu si Constantin Vrânceanu, fost redactor sef adjunct pe probleme economice, un coleg ce parea practic si activ si chiar versatil, dar care la putina vreme dupa reconfirmarea în functie s-a retras în mod inexplicabil din noua postura. Nu stiu nici pâna azi de ce. Mihai Creanga si Anton Uncu au devenit redactori sefi, Bacanu a refuzat cu o mina funebra sa fie el redactor sef, a spus ca ar mai avea de trait doar câteva saptamâni probabil, pentru ca în detentie i l-ar fi dat „pe Radu” (în limbajul lui Pacepa, asta însemna ca ar fi fost iradiat). Modest, Bacanu a preferat sa fie seful sectiei de informatii, adica la ce se pricepuse sa faca pâna în 1989. Numai ca seful de sectie care devenise venea în fiecare dimineata, ceva mai târziu decât noi ceilalti din conducere, cu servieta burdusita de hârtii pe care le scotea una câte una si i le dadea secretarului de redactie sa le bage în ziar. Cam asa se construia numarul de ziar! Bacanu umplea ziarul cu ce i se furniza cu o zi înainte, Dumnezeu stie de catre cine, iar noi ceilalti încercam sa ne mai strecuram materialele proprii sau temele care ni se pareau la zi, prin spatiul ce mai ramânea. Din fericire, nu asa se întâmpla si la pagina ultima, "de Externe”, unde Bacanu ori nu primea marfa, ori vroia sa evite vreun refuz sau vreo obiectie din partea mea. Îmi pastrasem suveranitatea pe pagina, privilegiu pe care-l aveam înca de când am venit în redactie, în toamna lui 1976, si când redactorul sef Octavian Paler mi-a promis -si s-a tinut de cuvânt, ce-i drept – ca nimeni nu se va baga peste mine în pagina. Dupa câteva saptamâni, din modest sef de sectie dar redactor sef de facto, Bacanu a ajuns directorul titrat al ziarului, iar mai târziu avea sa se treaca pe frontispiciul ziarului si ca „fondator”. Fondator la un ziar care exista de prin 1943-1944 si pe care-l facusera de fapt comunistii Lucretiu Patrascanu, Grigore Preoteasa si altii!

Revolutia Româna nu a fost furata, cum zic unii, ar fi absurd, ea a învins. Dar ca roadele ei le-au strâns altii decât cei ce au facut-o, de fapt decât populatia acestei tari si ca drumul pe care s-a angajat Revolutia nu a fost cel pe care-l dorea majoritatea românilor, e altceva. Revolutia Româna nu a fost furata, dar ziarul „România libera” a fost într-adevar furat. Bacanu si echipa lui din afara redactiei, pe care si-a strâns-o cu grija – un jurist, câtiva finantisti etc. – au privatizat ziarul – a fost prima privatizare din România – si au încropit un Consiliu de Administratie al lor, în fruntea careia s-a instalat Bacanu. I-am spus atunci lui Mihai Creanga ca trebuie reglementate relatiile dintre Comitetul Director, care fusese ales prin vot de adunarea generala, si Consiliul de Administratie, adica patronatul impus de Bacanu. Presimteam ca în noua postura Bacanu va deveni seful absolut al ziarului, de fapt proprietarul lui. Dar Creanga mi-a spus, uitându-se mirat cu ochii lui albastri la mine: „Cum, Vlad, tu chiar crezi ca Petrica ar putea face asa ceva?” „Bine, i-am raspuns, o sa vedem. Sa dea Dumnezeu sa ma însel”. În lunile care au urmat a trebuit sa plecam de la ziar aproape cu totii, „cei sapte magnifici” din prima echipa de conducere – mai întâi C. Vrânceanu, apoi eu, Uncu, Creanga, Tia Serbanescu, iar primul secretar general de redactie dupa Decembrie 1989, Theodor Serbanescu s-a îmbolnavit grav de inima si a murit în scurt timp. Asa se face ca, pâna la urma, Bacanu si-a facut o noua echipa, obedienta lui suta la suta, si cu ea a dus de râpa cel mai citit si influent ziar al tarii.