La 15 ianuarie 1883, când a împlinit 33 de ani, vârsta lui Hristos, Eminescu nota pe fila unui manuscris:

„78 de ani viața mea întreagă. Atâta am să trăiesc. Bătrânul meu tată tot astfel. Asta e mărimea constantă în timp a vieții unui individ din rasa noastră.

Vor fi urcări și scăderi pe această scară, va fi o oscilație infinită în coadaptarea cu împrejurările. Omul în sine om constant, rămâne constant”.

Daca ne îngăduim să credem că Eminescu a putut să greșească vreodată cu ceva, putem spune că prin această reflecție avea să greșească.

1883 îi va fi un an sumbru, chiar dacă sub semnul apariției astrului nemuritor al limbii române, poemul „Luceafărul”, publicat în Almanahul României June de la Viena, în februarie.

Dar anul 1883 va fi cel mai devastator an din viața sa pământească. De atunci a început să se năruiască implacabil. De atunci începe prăbușirea sa. De atunci începe să fie atacat, umilit și lovit de contemporani meschini, ingrați și ticăloși, pentru a fi tolerat sau exclus din viață publică, iar în cele din urmă asasinat moral și social.

Un redutabil politician al vremii, pe atunci ambasador la Viena, Petre P. Carp, l-a stigmatizat pe Poet cu un verdict necruțător. I-a scris, printre altele, lui Maiorescu: „ … și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Eminescu - Ziaristul,

O propoziție-sentință politică pusa diabolic în aplicare în puținii ani cât a mai trăit Eminescu în aceasta lume.

Golgota lui Eminescu a mai durat doar șase ani chinuitori. Un păcat niciodată de iertat pentru puternicii oameni politici ai vremii sale.

Nu mai este Prim Redactor al organului de presa al partidului conservator, „Timpul”, iar oficiosul liberal „Romanul” dezlănțuie o campanie de presa furibundă împotrivă articolelor sale mai vechi. Campanie ce dureaza jumătate de an, până la 1 iulie, când „Românul” anunță „cu sincera părere de rău că d. Mihail Eminescu, redactore la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat  c-un deosebit geniu poetic, a căzut grav bolnav”. 

Abia după doua zile, la 3 iulie, Timpul va anunță și el, sec, că „unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihail Eminescu, a încetat de a mai lua parte la redacțiune, atins fiind subit de o gravă boală”.

Dar cu o săptămână înainte de prăbușirea în boală, Eminescu avea să trăiască o zi fatidică, la 23 iunie. Zi pe care eminentul exeget eminescian, prof. N. Georgescu, o reconstituie „oarecum ceas cu ceas și pas cu pas”.

Eminescu se încuie în baia Mitrasewski iar colegul său de redacție Grigore Ventura se grăbește să-l toarne la poliție. Un comisar de poliție consemnează că „ar fi atins de alienație mintală”.

Fundalul public este și el exploziv. Regele Carol îi scrie tatălui sau despre un iminent „conflict primejdios cu vecinii” (austroungari), generat de articole din presa de la București.  „În ziarele românești și austroungare domnește la ora actuala o așa de uriașa iritare că ne-am putea teme de o explozie”, scria regele la 21 iunie.

Cu o zi înainte, Titu Maiorescu avea să noteze în „Însemnările zilnice”: „Eminescu, după părerea mea, bolnav”.

Iar peste câteva zile, guvernul I.C.Brătianu declanșează razii, percheziții și devastări la sediul „Societății Carpații”, în care Eminescu milita activ pentru reîntregirea țării cu Ardealul.  

Poetul este internat la ospiciul de nebuni al doctorului Suțu, în cămașă de forță. Și îi vor trebui șase luni să se înzdrăvenească (mai jos îl vedeți într-o fotografie realizată la un an de la evenimentul nefast, la Iași - nota red.)

Iar această vârstă sacrificială a Poetului va lua sfârșit odată cu sfârșitul lui Eminescu, peste șase ani, în 1889, tot vara, la 15 iunie.

Să ni se ierte sacrilegiul de a așeza suferințele vârstei lui Hristos a lui Eminescu la poalele Golgotei urcată de Mântuitor.