Într-o parte, cea veche, așa cum o știa toată lumea Clujului și toți cei care au studiat sau măcar s-au plimbat ca îndrăgostiți pe strada Mihail Kogălniceanu și, alături, imaginea nouă, cu grupul statuar „îngropat” în caldarîm. Și am tot judecat și comparat, încercînd să găsesc cheia acestei redesenări urbanistice. Mie unul mi se pare suspectă, nu produse din prostie sau neinpirație, ci mai degrabă cu idei și planuri subterane îndărăt. Am citit apoi cam tot ce s-a scris despre, rămînînd cu gîndul la două pledoarii inteligente semnate de istoricul Florin Mitu și de Sidonia Grama. L-am rugat și pe Valer Marian să încerce o investigație mai amplă asupra subiectului, mai ales că reîncadrarea monumentului Școlii Ardelene s-a petrecut cam în aceeași perioadă cu dărîmarea statuii lui Iuliu Maniu, aflată în aceeași zonă încărcată de memorie.

Cum a fost posibil ca un monument atît de important al orașului să sufere o asemenea reîncadrare (coborîre) în banal, ca să nu zic dispreț ?

Nespus de frumos, Sidonia Grama îi definește importanța ansamblului monumental de lîngă clădirea Universității Babeș Bolyai.

”Neîndoielnic, pentru comunitățile din Cluj, de orice vîrstă și etnie, ansamblul arhitectural al Școlii Ardelene era un loc iubit al memoriei. Un loc al „memoriei fericite”, cum ar spune filosoful francez Paul Ricoeur, o memorie împăcată cu sine, consensuală, contemplativă și senină”. (Sidonia Grama, Monumentul Școlii Ardelene – un loc (rănit) al memoriei)

Operațiunea nu aparține unui proletcultist nenorocit, ci unei echipe de arhitecți cu pretenții și a fost trecută printr-un concurs și nici orașul nu are în frunte un asiatic sau sau sud-american (uite că n-am scris african!) străin de istoria Transilvaniei. Emil Boc este un pui de moț (e drept, cu o familie trecută prin diverse trădări!) și nu putea să nu observe grosolănia intervenției, atît în cazul lui Iuliu Maniu cât și în cazul coborârii în banal a grupului statuar dedicat Școlii Ardelene.

Care să fi fost logica „intervenției” asupra celor două monumente, mai ales că un alt proiect de reabilitare a Cetățuii prevede „înlăturarea ansamblului reprezentat din scările, soclul și construcția propriu-zisă” a Crucii denumită Monumentul Eroilor Neamului? Aceasta a fost ridicată în 1936-1937 și reconfigurată și sfințită la 1 Decembrie 1997.  

Să se petreacă toate dintr-o întîmplare sau să fie vorba despre un rezultat al unei politici de golire a spațiilor importante din oraș de simboluri legate de istoria românească? Să fi ajuns și la noi o prelungire a noii filosofii americane de reevaluare și rescriere a trecutului? Nebunia cu rescrierea operelor, a romanelor și de remobilare a orașelor prinde și la noi? Mișcarea și deplasarea statuilor a început cu discreție la Oradea, a continuat la Cluj, iar capitala României s-a coborît la mintea Gabrielei Firea, luptînd cu încrîncenare și tot soiul de înscenări pentru anularea unui proiect de monument aprobat și contractat deja, dedicat Centenarului Marii Uniri? Mai mult, pe statuia lui Octavian Goga din Iași, a fost plantată o așa-zisă plăcuță de delimitare, iar pentru apărarea bustului lui Mircea Vulcănescu, la București, a trebuit să se miște oamenii ca înlăturarea lui să nu fie aprobată! Bate un vînt de remodelare a trecutului?

Este vorba despre o prelungire a unei mode de peste Ocean? Ne aflăm în fața unei ofensive de depopulare a orașelor noastre cu simboluri ale istoriei românești, condusă discret de Partida Străinătății? Sau orașele sunt conduse de primari care excelează doar în actoria politică, îndărătul căreia își ascund doar interesele? Sau, pur și simplu, ne conduc niște prostocrați fără memorie și fără carte, nepăsători în materie de identitate națională, iar populația îi urmează fără să realizeze ce se petrece cu ea?