„Ce’i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”
Matei 16, 26

Există momente rare în istoria omenirii în care omul nu schimbă doar lumea din jurul lui, ci însăși definiția lumii în care va trăi. Descoperirea focului a fost unul dintre aceste momente. Scrisul a fost un altul. Tiparul lui Gutenberg a scos cunoașterea dintre zidurile mănăstirilor și a așezat’o în mâinile oamenilor. Revoluția industrială a înmulțit puterea brațelor, electricitatea a prelungit ziua, iar calculatorul a accelerat viteza cu care gândim și lucrăm.
Dar niciuna dintre aceste descoperiri nu a îndrăznit ceea ce îndrăznește astăzi inteligența artificială.

Pentru prima dată în istoria civilizației, omul încearcă să construiască nu doar un instrument mai puternic decât el, ci unul capabil să participe la activitatea care l’a definit dintotdeauna: gândirea.
De aceea, ceea ce trăim astăzi nu este doar o revoluție tehnologică. Este o răscruce antropologică. Nu discutăm despre un program de calculator mai performant și nici despre o nouă generație de telefoane inteligente. Discutăm despre apariția unei forme de inteligență artificiale capabile să scrie, să traducă, să cerceteze, să diagnosticheze, să proiecteze, să creeze imagini, muzică și chiar să participe la descoperiri științifice.

Până mai ieri, omul construia unelte care îi prelungeau brațul. Astăzi construiește instrumente care îi prelungesc mintea.
Iar această diferență schimbă totul.
Nu pentru că mașinile vor deveni oameni, ci pentru că omul riscă să uite ce mai înseamnă să fie om.
Inteligența nu este înțelepciune.
În jurul inteligenței artificiale se vorbește, aproape exclusiv, despre performanță. Despre viteză. Despre productivitate. Despre eficiență. Despre miliarde de dolari investiți și despre competiția dintre marile puteri ale lumii.
Se vorbește, însă, infinit mai puțin despre ceea ce se întâmplă cu omul.
Prima revoluție industrială a înlocuit efortul fizic. A doua i’a multiplicat energia. Revoluția digitală a accelerat informația.
Inteligența artificială este prima revoluție care încearcă să multiplice însăși judecata omului.
Ei, aici apare o confuzie pe care riscăm să o plătim foarte scump. Și nu cu parale.
Inteligența asta fascinantă nu este același lucru cu înțelepciunea.
Inteligența asta atât de discutată găsește răspunsuri.
Înțelepciunea știe care sunt întrebările ce merită puse.
Inteligența artificială optimizează.
Înțelepciunea discerne.
AI’ul poate calcula probabilitatea unei decizii.
Înțelepciunea poartă răspunderea pentru ea.
O inteligență artificială va putea spune, din ce în ce mai bine, ce se poate face.
Dar nu va putea hotărî ce trebuie făcut.
Aceasta este diferența pe care nici cel mai sofisticat algoritm n’o poate elimina.
Pentru că binele nu este rezultatul unui calcul.
Iubirea nu este rezultatul unei ecuații.
Iertarea nu este consecința unei statistici.
Iar jertfa nu poate fi dedusă din probabilități.
De aceea, în ciuda progreselor extraordinare care vor urma, conștiința rămâne un teritoriu pe care tehnologia îl poate descrie, dar nu îl poate locui.
Și tocmai aici începe adevărata provocare a veacului nostru.
Nu aceea de a construi mașini inteligente.
Ci aceea de a nu produce oameni tot mai puțin dispuși să gândească, să discearnă și să răspundă pentru propriile lor alegeri.
Cea mai mare primejdie nu este inteligența artificială, ci renunțarea la propria conștiință.
Ne temem adesea de scenarii spectaculoase. Roboți care cuceresc lumea. Calculatoare care preiau controlul asupra omenirii. Filmele au hrănit această imaginație vreme de decenii.
Realitatea ar putea fi infinit mai discretă și, tocmai de aceea, infinit mai periculoasă.

Nu inteligența artificială ne va obliga să nu mai gândim.
Noi înșine am putea renunța, puțin câte puțin, la exercițiul gândirii.
Mai întâi vom înceta să memorăm, pentru că „știe calculatorul”.
Apoi vom înceta să verificăm, pentru că „sigur algoritmul are dreptate”.
Mai târziu vom înceta să cercetăm, pentru că răspunsul vine instantaneu.
Iar într’o zi am putea înceta chiar să ne mai asumăm răspunderea, spunând: „Așa a recomandat sistemul.”
Acesta ar fi începutul unei forme noi de sărăcie. Nu materiale. Nu tehnologice.
Ci sufletești.
Și inaugurarea s’a produs deja, dacă ați băgat de seamă…

O civilizație în care omul posedă cea mai mare cantitate de informație din istorie și, totuși, înțelege tot mai puțin sensul propriei existențe.

Paradoxul este că, pe măsură ce vom avea acces la aproape orice răspuns, vom fi obligați să redescoperim valoarea întrebărilor.
De ce există binele?
De ce există răul?
Ce este libertatea?
Ce înseamnă demnitatea?
De ce merită să iubești?
De ce merită să ierți?
Aceste întrebări nu pot fi externalizate.
Pentru că răspunsul lor înseamnă coordonatele fundamentale ale conștiinței.
Ele nu pot fi rezolvate printr’un upgrade și nici cumpărate printr’un abonament premium.
Ele rămân, astăzi ca și acum două mii de ani, răspunderea fiecărei conștiințe.

Poate că peste zece ani inteligența artificială va face cu mult mai performant tot ceea ce face deja într’o oarecare măsură.
Va diagnostica boli înaintea medicului si mult mai exact, va traduce orice limbă în câteva clipe și foarte corect, ca un nativ. 
Va conduce automobilele fără nicio eroare. 
Va descoperi medicamente cu adevărat bune și fără contraindicații sau fără efecte secundare mai importante decât efectele principale. 
Va participa la cercetări pe care astăzi omenirea nici nu le poate imagina.
Toate acestea nu sunt doar posibile, ci realizabile și parțial realizate.
Iar multe dintre ele sunt chiar de dorit.

Dar există un lucru pe care nici cea mai puternică inteligență artificială nu îl va putea face în locul omului. Niciodată!
Nu va putea iubi omenește în locul omului.
Nu va putea ierta în locul lui.
Nu va putea suferi în locul lui.
Nu va putea purta o cruce în locul lui.
Nu va putea răspunde, în locul lui, chemării către adevăr și către Dumnezeu, ceea ce, vai, mulți oameni nu pot nici ei.

Inteligența artificială poate acum calcula și oferi milioane de variante la varii probleme.
Dar nu poate transforma adevărul într’o obligație morală. Nici nu va putea.
Ea poate descrie compasiunea, dar descrierea nu este însăși compasiunea.
Ea poate explica ce este credința mai bine decât orice ierarh, teolog sau profesor de teologie.
Dar explicația nu înseamnă credința.
Deși inteligența artificială poate vorbi astăzi despre Dumnezeu, ea nu poate si nu va putea niciodată să se roage. Dacă nu cumva cei care știu astăzi să se roage, mulți - puțini, nu vor uita și ei ce este rugăciunea și atunci vor ruga inteligența artificială. Dar aceea nu va mai fi rugăciune.

Iată de ce cred că adevărata întrebare a secolului XXI nu este dacă mașina va deveni mai inteligentă decât omul.
Ci dacă omul va avea înțelepciunea să rămână om.
Pentru că civilizațiile nu pier atunci când rămân fără tehnologie.
Pier atunci când rămân fără conștiință.
Iar dacă vom reuși să folosim inteligența artificială ca pe un instrument și nu ca pe un înlocuitor al propriei judecăți, al libertății și al sufletului nostru, ea poate deveni unul dintre cele mai mari daruri ale istoriei.
Dacă însă îi vom încredința nu doar calculele, ci și discernământul, nu doar memoria, ci și conștiința, nu doar răspunsurile, ci și sensul vieții, atunci nu inteligența artificială va fi învins omul. Fără nicio îndoială.
De fapt omul însuși se va fi retras din propria lui demnitate.
Iar aceasta nu va fi victoria unei invenții a omului și nici a unei mașinării formitastice făcută de el. 
Va fi înfrângerea unei civilizații care a învățat să creeze aproape totul, dar a uitat să mai cultive și să prețuiască ceea ce o făcuse cu adevărat mare: OMUL ÎNSUȘI.
Așa.

Cornel
Constantin
CIOMÂZGĂ