Cronica unei întoarceri din derivă, într’o lume care vede tot mai limpede consecințele și înțelege tot mai puțin cauzele din care se nasc.

Motto:

„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” 
(Ioan 8, 32)

Există boli care încep cu febră și există boli care încep cu tăcere. Pe primele le simți imediat și alergi la medic. Celelalte sunt infinit mai periculoase, fiindcă lucrează în adânc fără să doară. Îți dau impresia că totul este în ordine, în timp ce viața se stinge încet, organ după organ, până când într’o zi trupul cedează aproape pe neașteptate. Medicul nu se mai luptă atunci cu febra, ci cu boala care a produs’o.
La fel se întâmplă și cu popoarele.
Niciun neam nu se prăbușește în ziua în care îi cade un guvern. Nici în ziua în care moneda se depreciază. Nici măcar atunci când datoria publică devine împovărătoare. Toate acestea sunt simptome. Sunt febra. Boala este întotdeauna mai veche și mai adâncă. Ea începe în clipa în care un popor își pierde capacitatea de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău, datoria de interes și libertatea de dezordine. Din acel moment, istoria nu mai face decât să noteze consecințele unei căderi care, în realitate, se petrecuse deja în sufletul acelui neam.

România trăiește astăzi o asemenea consecință 

Se vorbește despre deficite, despre datorii, despre inflație, despre austeritate, despre o țară ca un giuvaer fără seamăn, pe care unii, vai, vor să pună eticheta de gunoi - junk, într’o cu adevărat străină limbă. Se vorbește de dimineață până noaptea târziu despre instabilitate politică, despre neîncrederea investitorilor și despre polarizarea societății. Toate acestea sunt reale și nimeni nu are dreptul să le minimalizeze. Dar dacă ne vom opri doar la ele, vom greși diagnosticul. Iar un diagnostic greșit produce întotdeauna un tratament greșit.

Criza României nu a început în momentul în care bugetul statului a intrat în dezechilibru.
Nu a început nici când au crescut dobânzile.
Nu a început nici când au căzut unele guverne oricum căzute. 
Și nici atunci când milioane de români au ales să plece în bejenii.
Toate acestea sunt etape ale aceleiași istorii.
Începutul trebuie căutat mult mai adânc.
Trebuie căutat în felul în care am înțeles libertatea după 1989.
Am confundat, adesea, libertatea cu lipsa oricărei limite.
Democrația cu dreptul fiecăruia de a cere fără măsură.
Statul cu un rezervor nesfârșit de resurse.
Politica cu arta împărțirii avantajelor.
Economia cu consumul.
Iar dezvoltarea cu împrumutul.

Ani întregi românii au trăit cu iluzia că prosperitatea poate fi construită fără disciplină, că drepturile pot crește fără obligații, că statul poate cheltui la nesfârșit mai mult decât produce și că fiecare problemă poate fi împinsă spre mandatul următor.
Această iluzie nu a aparținut unui singur partid și nici unui singur guvern.
Ea a devenit, încetul cu încetul, cultura publică a întregului popor.

Fiecare guvern a moștenit probleme reale, dar prea puține au avut curajul să le rezolve până la capăt. Aproape toate au preferat soluțiile suportabile politic în locul celor necesare istoric. S’au făcut și ceva reforme, este adevărat, iar România a cunoscut și progrese incontestabile: apartenența la NATO și la Uniunea Europeană, dezvoltarea infrastructurii în unele regiuni, modernizarea unor sectoare economice, apariția unei generații de antreprenori performanți și consolidarea unor instituții. Ar fi nedrept să ignorăm aceste realizări.
Dar, în același timp, s’a construit și un alt mecanism, mai puțin vizibil.
Statul s’a extins mai repede și mai mult decât capacitatea lui de a produce valoare.
Birocrația a crescut mai repede decât eficiența.
Cheltuielile au crescut mai repede decât productivitatea.
Promisiunile au crescut mai repede decât resursele.
Iar politica a devenit, prea adesea, preocupată de următoarele alegeri, nu de următoarea generație și cu atât mai puțin de următoarea treaptă de dezvoltare economică.

Aceasta este rădăcina crizei.
Nu lipsa banilor.
Ci lipsa măsurii.
Nu lipsa inteligenței.
Ci slăbirea discernământului.
Nu lipsa legilor.
Ci slăbirea conștiinței.
Nu lipsa resurselor, ci lipsa bunului simț și seceta de patriotism autentic.

Căci adevărul adevărat, chiar la momentul acesta, este că România nu este nicidecum o țară săracă, precum o arată unii cu degetul. Este o țară bogată în pământ, în resurse, în oameni talentați, în creativitate și în capacitatea de a renaște. Dar o țară poate avea toate acestea și totuși să înainteze greu dacă energia ei este risipită de neîncredere, de improvizație și de incapacitatea de a transforma binele comun într’o prioritate.
Istoria oferă nenumărate exemple.
Roma nu s’a prăbușit într’o singură zi.
Nici Bizanțul.
Nici marile imperii ale lumii.
Decăderea lor a început cu mult înainte ca zidurile să cadă. A început atunci când instituțiile au încetat să mai slujească binelui comun, când privilegiile au devenit mai importante decât responsabilitatea și când adevărul a început să fie sacrificat pentru confortul unora.

Nicio civilizație nu este imună la această lege.
Nici România, evident.
Tocmai de aceea ar fi o greșeală fatală să credem că ieșirea din actuala criză depinde exclusiv de un nou guvern, de un nou prim-ministru, de o nouă majoritate parlamentară sau de un nou pachet fiscal.
Nicidecum.
Toate acestea sunt importante.
Dar ele nu ating încă rădăcina.
Fiindcă marile crize ale istoriei au fost întotdeauna precedate de o criză morală.
Iar marile renașteri au început întotdeauna printr’o renaștere a conștiinței.
Și aceasta este întrebarea pe care România trebuie să aibă curajul să și’o pună astăzi. Acum.
Nu doar cum să’și echilibreze bugetul.
Nu doar cum să’și reducă datoria.
Nu doar cum să’și stabilizeze viața politică.
Ci cum să’și redescopere temelia fără de care toate celelalte reforme vor continua să rămână fragile. 

Fiindcă un stat poate fi reorganizat prin legi.
O economie poate fi redresată prin muncă și prin pricepere.
Dar sufletul unui neam nu poate fi reclădit decât prin întoarcerea la adevăr.

Când statul încetează să mai fie slujitor și începe să se creadă stăpân

Există o definiție nescrisă, dar pe care istoria a verificat’o de nenumărate ori: un stat este cu adevărat puternic nu atunci când este mare, ci atunci când este drept. Nu numărul ministerelor îi dă autoritate, nici mulțimea agențiilor, nici grosimea codurilor de legi și nici amploarea aparatului birocratic. Puterea unui stat se măsoară prin încrederea pe care cetățeanul o are în el. 
În clipa în care această încredere începe să se fisureze, întreaga construcție începe să scârțâie, chiar dacă, la suprafață, instituțiile continuă să funcționeze.
În România, această fisură nu s’a produs într’o zi și nici din vina unui singur guvern. Ea este rezultatul unei acumulări lente, aproape imperceptibile, de erori repetate, de multiple compromisuri acceptate tacit de popor și de adevăruri neasumate și cu asupra de măsură amânate.

Atâția amar de ani, treizeci și șase bătuți pe muchie, statul a crescut mai repede decât națiunea pe care trebuia s’o slujească.
Au apărut structuri noi peste structuri vechi, autorități peste autorități, direcții peste direcții, regulamente peste regulamente. Aproape fiecare problemă a fost întâmpinată prin înființarea unei noi instituții, ca și cum simpla multiplicare a birourilor ar putea produce competență.
Este greu de văzut?
Dar competența nu se decretează.
Ea se formează.
Se selectează, se urmărește strategic, se apără cu strășnicie 
și se răsplătește.

Acolo unde meritul încetează să mai fie criteriul principal, sistemul începe inevitabil să se umple de mediocritate. Iar mediocritatea are o însușire aproape biologică: nu suportă valoarea. Omul competent devine incomod. Omul vertical devine suspect. Omul care spune adevărul devine periculos.
"…atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni…”(Ps 11; 8)
Încetul cu încetul, instituțiile au încetat să mai fie conduse de cei mai potriviți și au ajuns să fie administrate de cei mai convenabili.
Aceasta este una dintre cele mai costisitoare forme de corupție.
Nu pentru că produce imediat dosare penale.
Ci pentru că produce decenii de neajunsuri.

Un pod prost proiectat poate fi refăcut.
O autostradă poate fi terminată mai târziu.
Un buget poate fi reechilibrat.
Dar anii în care valoarea este alungată din instituții sunt aproape imposibil de recuperat.
Aceasta este adevărata risipă a unei națiuni.
Nu doar banii pierduți.
Ci oamenii pierduți. Acei oameni care ar fi putut să facă astfel încât să nu se ajungă aici.

Exodul nevăzut

Se vorbește mult despre milioanele de români plecați peste hotare.
Și pe bună dreptate.
Dar drama nu constă doar în numărul lor.
Drama constă în ceea ce au luat cu ei.
Au plecat medici pe care alte sisteme sanitare îi apreciază.
Au plecat ingineri care construiesc economia altor state.
Au plecat cercetători, profesori, antreprenori, meseriași excepționali și tineri care ar fi putut schimba România.
Nu au fugit de România.
Au fugit de sentimentul că valoarea nu mai este suficientă.
Că ea este apreciată doar dacă este membru de partid.
Mai păgubos decât în comunism. 
Nu poți răzbi doar cu valoarea ci, musai, cu relația,
cu recomandarea, 
cu apartenența.

Orice societate care își pierde oamenii cei mai capabili începe să piardă viitor înainte de a pierde prezent.
Acesta este motivul pentru care exodul nu este doar o statistică demografică.
Este o gravă și iremediabilă criză de inteligență.
Este o "hemoragie” de caracter.
Este o "hemoragie” de cancer de speranță.
Iar o "hemoragie”netratată nu slăbește doar un organ.
Slăbește întregul organism.

Politica și iluzia prezentului continuu

Drama politicii moderne este că a început să trăiască aproape exclusiv pentru ziua de mâine.
Nu pentru mâinele istoriei.
Ci pentru mâinele electoral.
Patru ani au devenit măsura tuturor deciziilor.
Iar ceea ce depășește orizontul unui mandat este adesea privit ca o problemă a celor care vor veni după.
Astfel se nasc cele mai periculoase datorii.
Nu doar cele financiare.
Ci mai ales cele morale.
Lăsăm copiilor noștri un sistem de pensii pe care nu știm dacă îl vor putea susține.
Le lăsăm un aparat administrativ pe care vor trebui să’l întrețină.
Le lăsăm împrumuturi pe care ei le vor rambursa.
Le lăsăm conflicte pe care nu noi le vom rezolva.
Și, ceea ce este poate cel mai grav și mai dureros, le lăsăm obiceiul de a amâna.

Or, istoria nu iartă popoarele care transformă amânarea în metodă de guvernare.
Există o clipă în care toate problemele împinse înainte se întorc deodată.
Iar atunci ele nu mai cer reforme.
Cer sacrificii.
Tocmai aceasta este clipa prin care trece România.
Și tocmai de aceea unii cred în mod blazat că ar fi o greșeală uriașă să căutăm soluții rapide pentru probleme care s’au acumulat în treizeci și șase de ani. Aceia sub imperiul misiunii susțin, cu argumente, că nu  există vindecare rapidă pentru o boală veche.
Ba da!
În cazul României,  chiar dacă au adus’o la marginea prăpastiei, sprijinită în sapă de lemn, există soluții ca, prin prezența unor adevărați oameni cu strălucite competențe, aceia existând sigur, în penumbra societății, România să strălucească într’un an-doi, și să se numere în primele trei state prospere  ale Europei și în primele zece ale lumii.

Da. Există vindecare!
Cu o singură condiție.
Să avem curajul să recunoaștem că nu numai sistemul trebuie schimbat. 
Ci, mai ales, omul care îl alimentează.
Fiindcă niciun sistem nu poate fi mai cinstit decât oamenii care îl conduc și niciun stat nu poate fi mai moral decât cetățenii care îl alcătuiesc. 
Deci este necesară o campanie de deparazitare profundă și de promovare a valorilor voit marginalizate, ignorate, sufocate timp de treizeci și șase de ani. 
Aici și astfel va începe adevărata reformă.
Nu în Monitorul Oficial.
Ci în conștiința fiecăruia dintre noi.

O civilizație nu moare din lipsă de bani, ci din lipsă de repere

Există o idee pe care istoria o confirmă cu o regularitate aproape înfricoșătoare: marile civilizații nu s’au prăbușit atunci când au sărăcit, ci au sărăcit după ce începuseră să se prăbușească moral.
Roma este exemplul cel mai cunoscut. Istoricii au vorbit despre invaziile barbare, despre criza economică, despre inflație, despre armata supradimensionată, despre administrația coruptă și despre luptele pentru putere. Toate acestea au existat. Dar ele au fost efecte, nu cauze. Cauza fusese cu mult mai veche: încetul cu încetul, virtutea civică fusese înlocuită de căutarea privilegiului, spiritul de sacrificiu de cultul confortului, iar binele comun de interesul personal. Imperiul nu s’a prăbușit în ziua în care barbarii au intrat în Roma; barbarii au intrat în Roma pentru că imperiul începuse deja să se prăbușească dinlăuntru.
Același adevăr îl descoperim privind Bizanțul. Timp de mai bine de o mie de ani, Imperiul Bizantin a rezistat unor încercări pe care puține state le’ar fi putut suporta. Dar în ultimele sale secole, luptele interne, rivalitățile pentru putere, interesele personale și slăbirea solidarității au consumat energia care ar fi trebuit îndreptată spre apărarea cetății. Când Constantinopolul a căzut, zidurile sale erau încă impresionante. Ceea ce se fisurase era însă unitatea oamenilor din spatele lor.
Istoria repetă aceeași lecție, sub forme diferite.
Nicio cetate nu poate fi apărată dacă mai întâi se prăbușește cetatea lăuntrică.
Acest adevăr ar trebui să dea de gândit astăzi, neîntârziat, românilor și României adevărate.

Fiindcă se discută aproape exclusiv despre deficitul bugetar, dar foarte puțin despre deficitul de caracter.
Ne preocupă deficitul comercial, dar aproape deloc deficitul de încredere.
Calculăm datoria publică până la ultimul leu, dar nu mai știm să măsurăm datoria pe care o avem față de copiii acestei țări.
Or, toate aceste deficite nevăzute sunt infinit mai periculoase decât cele financiare.
Un deficit bugetar poate fi redus. Și destul de repede.
Un deficit moral poate compromite, însă, generații.

Prosperitatea fără caracter este o iluzie

În ultimele decenii, omenirea a cultivat aproape obsesiv convingerea că dezvoltarea economică rezolvă aproape orice problemă.
Dacă vom avea salarii mai mari, vom fi mai fericiți.
Dacă vom avea autostrăzi, vom fi mai uniți.
Dacă vom avea tehnologie, vom fi mai înțelepți.
Dacă vom avea acces la informație, vom lua decizii mai bune.
Realitatea a fost mult mai complicată.
Niciodată în istorie omul nu a avut la îndemână atâta informație.
Și totuși niciodată adevărul n’a fost atât de contestat.
Niciodată n’am comunicat atât de ușor.
Și totuși singurătatea a devenit epidemică.
Niciodată n’am avut atâta confort. Și totuși anxietatea, depresia și neîncrederea au atins niveluri fără precedent.
De ce?
Pentru că bunăstarea este un rezultat.
Nu este fundamentul unei civilizații.
Temelia unei civilizații este caracterul.
Iar caracterul nu se cumpără.
Nu se votează.
Nu se importă.
El se formează.
În familie. În școală. În Biserică. În comunitate.

Unde s-a produs ruptura?

România postcomunistă a avut șansa extraordinară de a’și recâștiga libertatea.
Dar libertatea este asemenea focului. 
Poate încălzi o casă.
Sau o poate mistui. 
Totul depinde de omul care o folosește.
Am înțeles libertatea mai ales ca eliberare de constrângeri.
Mai puțin ca asumare a responsabilității.
Am învățat repede să ne cerem drepturile.
Mai greu am învățat să ne împlinim îndatoririle.
Am cerut un stat performant.
Dar am tolerat, uneori, mari încălcări ale legii atunci când ne’au avantajat.
Am condamnat corupția mare.
Dar am închis ochii în fața celei mărunte.
Am criticat clientelismul.
Dar am apelat la relații când am avut nevoie.
Nu spun aceste lucruri pentru a acuza.
Le spun fiindcă reforma unui stat începe întotdeauna cu sinceritatea unui popor.
Politicienii poartă o răspundere uriașă.
Dar ei nu sunt extratereștri.
Ei provin din această societate, împinși acolo de poporul care a votat cu viscerele, nu cu mintea.
Politicienii au fost educați în școlile păgubos organizate ale acestei societăți.
Au fost formați în familiile acestea tot mai discutabile moralmente.
Au crescut în cultura aceasta făcută tot mai pe sponci.
De aceea schimbarea profundă nu poate veni numai prin înlocuirea unor oameni cu alții.
Ea trebuie să atingă însăși cultura publică.
Felul în care înțelegem cinstea.
Felul în care înțelegem succesul.
Felul în care înțelegem puterea.
Și, mai ales, felul în care înțelegem adevărul.
Fiindcă adevărul este temelia nevăzută a oricărei societăți sănătoase.
În clipa în care adevărul devine negociabil, toate celelalte devin, mai devreme sau mai târziu, negociabile.
Legea. Dreptatea. Libertatea. Demnitatea.
Ei, abia atunci începe adevărata sărăcie.
Nu aceea a buzunarului.
Ci aceea a sufletului.

Reconstrucția începe acolo unde nu poate legifera niciun parlament

Ajunși în acest punct, întrebarea firească este: ce este de făcut?
Răspunsul cel mai comod ar fi să alcătuim o listă de măsuri economice și administrative. Și, fără îndoială, România are nevoie de ele. Are nevoie de disciplină bugetară, de un stat mai suplu și mai eficient, de eliminarea privilegiilor nejustificate, de combaterea evaziunii fiscale, de investiții inteligente, de sprijinirea capitalului românesc, de o administrație digitalizată și de o justiție previzibilă. Are nevoie ca funcția publică să înceteze a mai fi percepută ca o recompensă și să redevină ceea ce este, în esența ei: o slujire.
Are nevoie de un pact național pentru educație, care să nu mai fie rescris la fiecare schimbare de ministru. Are nevoie de o strategie demografică serioasă, care să sprijine familia și să ofere tinerilor motive reale pentru a’și construi viitorul aici. Are nevoie de o economie care să creeze mai mult decât consumă, să prelucreze mai mult decât exportă ca materie primă și să valorifice inteligența propriilor oameni înainte de a importa soluții.
Toate acestea sunt necesare.
Dar ele nu sunt suficiente.
Nicio lege nu poate obliga un om să fie cinstit.
Niciun regulament nu poate produce caracter.
Niciun algoritm nu poate înlocui conștiința.
Și niciun buget, oricât de bine construit, nu poate compensa absența adevărului.
De aceea, reconstrucția României nu poate începe exclusiv în Parlament, în Guvern sau în birourile administrației.
Ea trebuie să înceapă de îndată în locurile în care se formează omul.
În familie. În școală. În Biserică.
Familia este primul loc în care copilul învață dacă adevărul valorează mai mult decât avantajul, dacă munca este mai nobilă decât șmecheria și dacă respectul pentru celălalt este o datorie, nu o opțiune.
Școala ar trebui să continue această lucrare. Nu doar să transmită informații, ci să formeze discernământ. Nu doar să pregătească profesioniști, ci oameni care să înțeleagă că libertatea fără responsabilitate se transformă, inevitabil, în haos.
Iar Biserica este chemată să amintească neîncetat că omul nu trăiește numai pentru prezent și nici numai pentru bunăstare. Ea nu poate înlocui statul și nici nu trebuie să o facă. Dar poate face ceea ce nicio instituție publică nu poate: să trezească conștiința și să reamintească măsura după care sunt judecate toate celelalte lucruri. Dacă va deveni ceea ce’ar trebui să fie. 

Aceasta este ordinea firească.
Când omul se schimbă, începe să se schimbe și familia.
Când familia se întărește, începe să se schimbe comunitatea.
Când comunitățile se însănătoșesc, instituțiile încep să funcționeze altfel.
Iar când instituțiile se așază pe temelia adevărului, statul încetează să mai fie o povară și redevine ceea ce trebuie să fie: un sprijin pentru binele comun.

România are nevoie de o nouă cultură a responsabilității

Multă vreme am vorbit aproape exclusiv despre drepturi.
Era firesc și este încă, după deceniile de dictatură.
Dar libertatea nu poate supraviețui dacă este despărțită de responsabilitate.
O societate în care fiecare revendică și prea puțini își asumă sfârșește prin a’și consuma propriile resurse.
Avem nevoie să redescoperim onoarea cuvântului dat.
Respectul pentru lege.
Demnitatea muncii.
Solidaritatea dintre generații.
Puterea exemplului.
Acestea nu sunt noțiuni învechite.
Ele sunt infrastructura morală fără de care nicio infrastructură materială nu rezistă.
Autostrăzile pot uni orașe.
Dar numai caracterul poate uni un popor.

Ceasul adevărului

Poate că Dumnezeu a îngăduit această încercare nu ca să umilească România, ci ca să o oprească înainte de o rătăcire și mai mare.
În istoria biblică, marile încercări nu au fost doar pedepse. Ele au fost adesea chemări la întoarcere, la luciditate și la reînnoirea legământului cu Dumnezeu. Un popor care nu mai ascultă în vremea belșugului ajunge, uneori, să înțeleagă în vremea încercării ceea ce refuzase să înțeleagă în vremea liniștii.
Nu știm ce ne rezervă anii care vin.
Nimeni nu știe.
Dar știm un lucru pe care istoria îl confirmă iar și iar: popoarele care au avut curajul să’și privească rănile fără minciună au găsit și puterea de a se ridica. Cele care au continuat să se amăgească au prelungit propria suferință.
România se află astăzi în fața unei alegeri.
Poate continua să caute vinovați fără să’și cerceteze propriile greșeli.
Sau poate începe o lucrare mai grea și mai rodnică: aceea a îndreptării.
Această îndreptare nu începe cu ceilalți.
Începe cu fiecare dintre noi.
Începe în clipa în care refuzăm minciuna, chiar și atunci când ne avantajează.
Începe în clipa în care alegem competența înaintea interesului.
Începe în clipa în care înțelegem că binele comun nu este o idee abstractă, ci suma faptelor noastre de fiecare zi.
Și începe, mai presus de toate, în clipa în care omul își redescoperă legătura cu Dumnezeu, fiindcă numai în lumina adevărului Lui își poate vedea limpede și propriile rătăciri.

Cred că aceasta este adevărata miză a crizei pe care o traversăm.
Nu doar echilibrarea unui buget.
Nu doar schimbarea unei majorități parlamentare.
Nu doar ieșirea dintr’o perioadă dificilă.
Ci redescoperirea sufletului fără de care nici bogăția, nici puterea și nici libertatea nu pot dăinui.
Fiindcă un popor poate pierde averi și le poate recâștiga. Și le va recâștiga.
Poate pierde guverne și poate alege altele. Mai bune, în sfârșit.
Poate trece prin încercări și poate renaște. Și România va renaște, negreșit.
Dar un popor care își pierde sufletul nu mai știe nici ce caută, nici încotro merge și nici pentru ce merită să lupte.

De aceea, adevărata întrebare pe care o pune astăzi istoria nu este dacă România va ieși din această criză.
Caci, repet, va ieși. Toate crizele, mai devreme sau mai târziu, trec.
Întrebarea este alta:
Ce fel de Românie va ieși din ea?
Mai dezbinată sau mai unită?
Mai cinică sau mai dreaptă?
Mai egoistă sau mai solidară?
Mai îndepărtată de Dumnezeu sau mai aproape de El?
Răspunsul nu se află numai în mâinile celor care ne conduc.
El se află și în mâinile celor care își cresc copiii, care își fac meseria cu cinste, care refuză compromisul, care își iubesc țara fără să urască alte popoare și care înțeleg că libertatea adevărată începe acolo unde omul alege de bunăvoie binele.
Numai un asemenea popor poate renaște.
Iar dacă România va avea puterea acestei întoarceri, atunci peste ani va înțelege că cea mai grea criză prin care a trecut n’a fost începutul sfârșitului, ci începutul unei înnoiri pe care nimeni nu o mai credea posibilă.
Așa.

Cornel
Constantin 
CIOMÂZGĂ