Foto: FB
Motto:
„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar de niciuna nu mă voi lăsa biruit.”
(I Corinteni 6, 12)
Există un paradox pe care aproape nimeni nu pare să’l observe.
Niciodată în istoria omenirii nu s’a vorbit atât de mult despre sex și niciodată nu s’a înțeles atât de puțin ce este iubirea.
Sexul este pretutindeni.
În reclame. În filme. În muzică. În modă. În limbaj. În glume. În industria divertismentului. În rețelele sociale. În telefoanele copiilor noștri. În reclamele la produse alimentare…
Iubirea însă, adevărata iubire, aceea care construiește oameni, familii și destine, pare să fi devenit subiectul despre care se vorbește cel mai puțin și se înțelege și mai puțin.
Și poate că tocmai aici începe una dintre cele mai mari probleme ale omului contemporan.
Nu faptul că sexualitatea există.
Ea a existat de când Dumnezeu l’a creat pe om.
Nu faptul că omul este atras de femeie, iar femeia de bărbat.
Aceasta este una dintre cele mai firești și mai frumoase legi ale creației.
Problema începe atunci când omul desprinde sexualitatea de iubire și o transformă din limbaj în scop, din dar în consum și din comuniune în divertisment.
Poate că niciun alt subiect nu îl preocupă mai mult pe om și, în același timp, nu îl face să se simtă mai stingher.
Psihologii spun că sexualitatea ocupă un loc important în viața psihică a omului. Procentele diferă de la un studiu la altul și nu pot fi reduse la o cifră unică, însă concluzia este aceeași: foarte puține realități însoțesc atât de constant existența noastră.
Și totuși, despre ea aproape nimeni nu vorbește așa cum ar trebui.
Familia se rușinează.
Școala explică anatomia.
Internetul oferă imagini.
Iar omul rămâne singur cu întrebările lui.
Copilul află câte ceva de la alți copii.
Adolescentul învață de pe ecran.
Adultul învață din propriile greșeli.
Și bătrânul pleacă adesea din această lume fără să fi înțeles una dintre cele mai mari puteri pe care Dumnezeu le’a așezat în el.
Adevărul este că sexualitatea nu este doar biologie.
Dacă ar fi fost doar biologie, ar fi fost la fel de simplă precum foamea sau setea.
Ea este, în același timp, biologie, psihologie, afectivitate, libertate, responsabilitate și, pentru omul credincios, o realitate cu o profundă dimensiune spirituală.
De aceea nu poate fi redusă nici la hormoni și nici la interdicții.
Aici cred că am greșit cu toții.
Familia a tăcut prea mult.
Școala a explicat prea puțin.
Iar Biserica este adesea percepută doar prin ceea ce interzice, deși învățătura ei vorbește, în esență, despre frumusețea iubirii curate, a fidelității și a dăruirii de sine.
Între aceste trei tăceri a crescut generația internetului.
O generație care știe aproape totul despre trup și foarte puțin despre inimă.
Care cunoaște anatomia dorinței, dar nu și anatomia iubirii.
Care învață cum apare un copil, dar nu și cum se păstrează o familie.
Cum se cucerește un trup, dar nu și cum se câștigă încrederea unui suflet.
Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lipsă a educației contemporane.
Nu ducem lipsă de informații.
Ducem lipsă de sens.
Niciodată omul nu a avut acces la atât de multe imagini erotice și, în același timp, atât de mulți oameni nu s’au simțit atât de singuri.
Nu pentru că sexualitatea ar fi greșită.
Ci pentru că ea a fost despărțită de rostul ei.
Am început să confundăm atracția cu iubirea.
Dorința cu dăruirea.
Plăcerea cu fericirea.
Libertatea cu lipsa oricărei limite.
Dar atracția nu este încă iubire.
Ea este doar începutul unui drum.
Iubirea începe abia atunci când bucuria celuilalt devine mai importantă decât propria ta plăcere.
Când nu mai întrebi doar: „Ce primesc?”, ci și: „Ce pot dărui?”
Când omul din fața ta încetează să mai fie un obiect al dorinței și devine o persoană pe care nu vrei să o rănești.
Poate că aceasta este adevărata maturizare a omului.
Nu momentul în care începe să dorească.
Ci momentul în care învață să iubească.
Lumea de astăzi ne vorbește aproape zilnic despre dreptul de a simți.
Foarte rar ne vorbește despre responsabilitatea de a iubi.
Și totuși, omul nu este ceea ce simte.
Omul devine ceea ce alege să facă din ceea ce simte.
În asta consistă adevărata libertate.
Nu în satisfacerea fiecărui impuls.
Ci în puterea de a’l așeza în slujba unui bine mai mare.
Nu avem nevoie de mai multă educație sexuală.
Avem nevoie de mai multă educație a iubirii.
Nu de mai multe lecții despre trup.
Ci de mai multe conversații despre suflet.
Nu de mai multe informații despre plăcere.
Ci de mai multă înțelepciune despre demnitate.
Fiindcă Dumnezeu nu ne’a creat pentru consum.
Ne’a creat pentru comuniune.
Pentru bucuria de a fi cu celălalt.
Iar sexualitatea își descoperă adevărata frumusețe numai atunci când încetează să fie un mijloc de folosire a celuilalt și devine un limbaj al dăruirii.
Nu vom putea salva lumea vorbind mai mult despre sex.
Dar, cu siguranță, o vom putea pierde dacă vom continua să vorbim atât de puțin despre iubire.
Fiindcă sexualitatea nu este cea mai mare putere a omului.
Cea mai mare putere a lui este iubirea. Ea este cea care știe și poate să dea sens sexualității.
În ziua în care vom redescoperi această ordine firească, vom înțelege că Dumnezeu nu ne’a cerut niciodată să ne fie rușine de trupurile noastre. Și, în esență, nici nu ne este.
Dumnezeu ne’a cerut doar să nu uităm că trupul fără iubire poate deveni o închisoare, în timp ce iubirea poate face din trup unul dintre cele mai frumoase limbaje ale sufletului și forma cea mai profundă a exprimării libertății.
Cred că aceasta este cea mai simplă definiție a întregii probleme: sexul poate uni două trupuri.
Numai iubirea poate uni două vieți!
Iar între aceste două adevăruri se desfășoară, de fapt, viața fiecăruia dintre noi.
Așa.
Cornel
Constantin
CIOMÂZGĂ
„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar de niciuna nu mă voi lăsa biruit.”
(I Corinteni 6, 12)
Există un paradox pe care aproape nimeni nu pare să’l observe.
Niciodată în istoria omenirii nu s’a vorbit atât de mult despre sex și niciodată nu s’a înțeles atât de puțin ce este iubirea.
Sexul este pretutindeni.
În reclame. În filme. În muzică. În modă. În limbaj. În glume. În industria divertismentului. În rețelele sociale. În telefoanele copiilor noștri. În reclamele la produse alimentare…
Iubirea însă, adevărata iubire, aceea care construiește oameni, familii și destine, pare să fi devenit subiectul despre care se vorbește cel mai puțin și se înțelege și mai puțin.
Și poate că tocmai aici începe una dintre cele mai mari probleme ale omului contemporan.
Nu faptul că sexualitatea există.
Ea a existat de când Dumnezeu l’a creat pe om.
Nu faptul că omul este atras de femeie, iar femeia de bărbat.
Aceasta este una dintre cele mai firești și mai frumoase legi ale creației.
Problema începe atunci când omul desprinde sexualitatea de iubire și o transformă din limbaj în scop, din dar în consum și din comuniune în divertisment.
Poate că niciun alt subiect nu îl preocupă mai mult pe om și, în același timp, nu îl face să se simtă mai stingher.
Psihologii spun că sexualitatea ocupă un loc important în viața psihică a omului. Procentele diferă de la un studiu la altul și nu pot fi reduse la o cifră unică, însă concluzia este aceeași: foarte puține realități însoțesc atât de constant existența noastră.
Și totuși, despre ea aproape nimeni nu vorbește așa cum ar trebui.
Familia se rușinează.
Școala explică anatomia.
Internetul oferă imagini.
Iar omul rămâne singur cu întrebările lui.
Copilul află câte ceva de la alți copii.
Adolescentul învață de pe ecran.
Adultul învață din propriile greșeli.
Și bătrânul pleacă adesea din această lume fără să fi înțeles una dintre cele mai mari puteri pe care Dumnezeu le’a așezat în el.
Adevărul este că sexualitatea nu este doar biologie.
Dacă ar fi fost doar biologie, ar fi fost la fel de simplă precum foamea sau setea.
Ea este, în același timp, biologie, psihologie, afectivitate, libertate, responsabilitate și, pentru omul credincios, o realitate cu o profundă dimensiune spirituală.
De aceea nu poate fi redusă nici la hormoni și nici la interdicții.
Aici cred că am greșit cu toții.
Familia a tăcut prea mult.
Școala a explicat prea puțin.
Iar Biserica este adesea percepută doar prin ceea ce interzice, deși învățătura ei vorbește, în esență, despre frumusețea iubirii curate, a fidelității și a dăruirii de sine.
Între aceste trei tăceri a crescut generația internetului.
O generație care știe aproape totul despre trup și foarte puțin despre inimă.
Care cunoaște anatomia dorinței, dar nu și anatomia iubirii.
Care învață cum apare un copil, dar nu și cum se păstrează o familie.
Cum se cucerește un trup, dar nu și cum se câștigă încrederea unui suflet.
Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lipsă a educației contemporane.
Nu ducem lipsă de informații.
Ducem lipsă de sens.
Niciodată omul nu a avut acces la atât de multe imagini erotice și, în același timp, atât de mulți oameni nu s’au simțit atât de singuri.
Nu pentru că sexualitatea ar fi greșită.
Ci pentru că ea a fost despărțită de rostul ei.
Am început să confundăm atracția cu iubirea.
Dorința cu dăruirea.
Plăcerea cu fericirea.
Libertatea cu lipsa oricărei limite.
Dar atracția nu este încă iubire.
Ea este doar începutul unui drum.
Iubirea începe abia atunci când bucuria celuilalt devine mai importantă decât propria ta plăcere.
Când nu mai întrebi doar: „Ce primesc?”, ci și: „Ce pot dărui?”
Când omul din fața ta încetează să mai fie un obiect al dorinței și devine o persoană pe care nu vrei să o rănești.
Poate că aceasta este adevărata maturizare a omului.
Nu momentul în care începe să dorească.
Ci momentul în care învață să iubească.
Lumea de astăzi ne vorbește aproape zilnic despre dreptul de a simți.
Foarte rar ne vorbește despre responsabilitatea de a iubi.
Și totuși, omul nu este ceea ce simte.
Omul devine ceea ce alege să facă din ceea ce simte.
În asta consistă adevărata libertate.
Nu în satisfacerea fiecărui impuls.
Ci în puterea de a’l așeza în slujba unui bine mai mare.
Nu avem nevoie de mai multă educație sexuală.
Avem nevoie de mai multă educație a iubirii.
Nu de mai multe lecții despre trup.
Ci de mai multe conversații despre suflet.
Nu de mai multe informații despre plăcere.
Ci de mai multă înțelepciune despre demnitate.
Fiindcă Dumnezeu nu ne’a creat pentru consum.
Ne’a creat pentru comuniune.
Pentru bucuria de a fi cu celălalt.
Iar sexualitatea își descoperă adevărata frumusețe numai atunci când încetează să fie un mijloc de folosire a celuilalt și devine un limbaj al dăruirii.
Nu vom putea salva lumea vorbind mai mult despre sex.
Dar, cu siguranță, o vom putea pierde dacă vom continua să vorbim atât de puțin despre iubire.
Fiindcă sexualitatea nu este cea mai mare putere a omului.
Cea mai mare putere a lui este iubirea. Ea este cea care știe și poate să dea sens sexualității.
În ziua în care vom redescoperi această ordine firească, vom înțelege că Dumnezeu nu ne’a cerut niciodată să ne fie rușine de trupurile noastre. Și, în esență, nici nu ne este.
Dumnezeu ne’a cerut doar să nu uităm că trupul fără iubire poate deveni o închisoare, în timp ce iubirea poate face din trup unul dintre cele mai frumoase limbaje ale sufletului și forma cea mai profundă a exprimării libertății.
Cred că aceasta este cea mai simplă definiție a întregii probleme: sexul poate uni două trupuri.
Numai iubirea poate uni două vieți!
Iar între aceste două adevăruri se desfășoară, de fapt, viața fiecăruia dintre noi.
Așa.
Cornel
Constantin
CIOMÂZGĂ
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Nu se vrea responsabilitate, se vrea orbire, se vrea întunecare, se vrea ca omul să devină rob patimilor, rob diavolilor!
Pentru că toți aceștia care îndeamnă pe om la păcat sânt mâna în mână cu diavolii.
Primesc puterea de a subjuga umanitatea de la diavoli. O preiau de la aceștia.
Ori o eliberare din robia babilonică a iadului, a demonilor - înseamnă totodată eliberare din matrix!
Nu Trump! Nu Musk! Nu AI - la care toti caută cu gura căscată - DEȘI NU ESTE DECÂT UN MINCINOS NOTORIU ȘI O REFLEXIE A DIAVOLULUI!
CĂUTAȚI PE DUMNEZEU și veți fi liberi!
Faceți RAI în jurul vostru prin bunătate, milostivire, compasiune, dragoste - ȘI TOATĂ LUMEA SE VA SCHIMBA.
Pentru ca lumea aceasta suferă, este debusolată, nu stie incotro să o apuce, nu are nici un reper, are nevoie de ajutor.
(I Corinteni 6, 12)
Traducerea corectă e “Toate sunt în puterea mea, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate sunt în puterea mea, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva.” - “îngăduite” presupune o instanță care îmi permite.. ceea ce nu transpune corect învățătura paulină. Toate îmi sunt slobode..adică în puterea mea. Suntem liberi..totalmente! Idem ..purtători de responsabilitate..
“Cred că aceasta este cea mai simplă definiție a întregii probleme: sexul poate uni două trupuri.
Numai iubirea poate uni două vieți!”
Sexul nu poate uni, poate DOAR despărți două trupuri.. mai devreme sau mai târziu ..nu-i nimic acolo ce poate uni-dăinui. Sunt două.. nu unul.
Numai prin comuniune, în adevăr, prin relație conștientă reciprocă avem iubirea REALĂ INTERPERSONALĂ ca lege a firii și a Tainei cununiei - ca unire-unime a bărbatului cu femeia lui într-un singur trup restaurați în starea lor originară.. care prin dumnezeiasca Euharistie îi (a)duce la unirea lui Hristos cu Mireasa Sa - Biserica.
"Ai văzut acum taina nunții? A făcut pe unul din celălalt, și iarăși pe aceștia doi i-a făcut unul, astfel că și astăzi din unul se naște omul. (..) Și ca să ne arate nouă dumnezeiasca Scriptură tăria și intimitatea legăturii, nu a zis se va uni cu femeia, ci se va LIPI de femeia lui. Atât de mare este unirea și legătura, zice Hristos, încât nu mai sunt doi, ci un singur trup (Mt. 19,6). Spune-mi, ce gând omenesc poate să cerceteze acest lucru, ce minte (dianoia) poate să-l tâlcuiască? Nu bine a zis acest fericit dascăl al lumii că este taină? Și nu a zis pur și simplu că este taină, ci taina aceasta mare este."
Sfântul Ioan Gură de Aur, Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminați, în vol. Cateheze baptismale, op.cit. p.247
Așadar, în afara Tainei cununiei nu există “iubirea ce poate uni două vieți”, există numai desfrâu ..
„Iubirea este deplină atunci când iubirii mele răspunde și celălalt cu o conștiință.
Omul are capacitatea de a comunica. În iubire, omul nu mai rămâne în sine, cumva, el trece în celălalt, cu tot ce are, fără să se confunde.”
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae
Doamne, miluiește.
Da, “dispuși” sunt sfinții ..oameni ca noi, care au trăit și ei tot în lume ..cu toate ale ei ..nu pe Marte. Cu toate neputințele lor.. și au BIRUIT! ..păcatul, adică pe ei înșiși! cu harul și cu ajutorul Domnului. E despre biruința aceea “NI KA” pe care o batjocoreați deunăzi..cu nu știu ce chinezism .. vă amintiți..
Raiul fiind plin de păcătoși..pocăiți, care ..astfel și numai astfel au voit să înțeleagă, și li s-a dat să înțeleagă ..Sfânta Jertfă și Învierea Mântuitorului, putința jertfirii lor pe altarul iubirii.. venind în consecință..absolut firesc.
Nici măcar nu se mai poate pune problema..de către omul dreptcredincios..
Absolut inutil ..să o mai facă Mesia a 2-a oară dat fiind cele de mai sus ..o dată înțelese.. Cine a avut de priceput a voit din prima, cine nu .. nu va înțelege nici din a mia.. “Căci îndărătnicia omoară pe cei proști și nepăsarea pierde pe cei fără minte” Pildele lui Solomon 1,32
Doamne, miluiește.
Omul devine ceea ce alege să facă din ceea ce simte." Zic si eu: omul este ceea ce simte si ceea ce alege sa faca din ceea ce simte. Un mic amanunt: iubirea nu se invata. Ea pur si simplu se traieste, uneori chiar si in tacere. Daca iubesti cu adevarat totul capata sens, consistenta, responsabilitate, daruire, renuntare.