Popoarele își pot risipi darurile. Conducătorii își pot trăda rostul. Imperiile își pot face planurile. Dar peste geografie, peste istorie și peste toate socotelile oamenilor rămâne Pronia lui Dumnezeu.
Motto:
„Politica tuturor puterilor se află în geografia lor.”
(Napoleon Bonaparte)
Există momente în istorie în care lumea se schimbă atât de încet, încât oamenii mor fără să fi observat schimbarea.
Și există momente în care istoria își schimbă viteza.
Cred că trăim unul dintre ele.
Privite separat, evenimentele ultimilor ani par doar o succesiune nefericită de crize: războaie, pandemie, inflație, energie scumpă, sancțiuni, tarife vamale, migrații, tensiuni sociale, reînarmare, inteligență artificială, confruntări pentru resurse, slăbirea instituțiilor internaționale.
Privite însă împreună, ele alcătuiesc altceva.
O evidentă schimbare de lume.
Ordinea internațională construită după cel de-Al Doilea Război Mondial și remodelată după căderea comunismului începe să nu mai încapă în realitatea pe care trebuia s’o administreze.
Pentru aproape trei decenii după 1989 ni s’a tot spus că lumea se îndreaptă inevitabil spre globalizare, interdependență economică și o formă tot mai stabilă de cooperare. Comerțul urma să domesticească geopolitica, prosperitatea să facă războiul nerentabil, tehnologia să apropie popoarele, iar interdependența să transforme vechile imperii în amintiri de muzeu.
Istoria părea că își găsise, în sfârșit, matca.
Numai că istoria nu moare niciodată!
Și iată că s’a întors.
LUMEA NU SE MAI ÎMPARTE ÎNTRE STÂNGA ȘI DREAPTA, CI ÎNTRE CENTRE DE PUTERE
Cea mai importantă transformare politică a timpului nostru nu este alegerea unui președinte, căderea unui guvern sau victoria unui partid.
Este mult mai profundă.
Lumea încetează treptat să mai aibă un singur centru de gravitație.
America rămâne o putere militară, financiară și tehnologică uriașă. China nu mai acceptă însă rolul de mare fabrică a unei lumi conduse din altă parte. Rusia încearcă să transforme forța militară, resursele și geografia într-un instrument de revenire strategică. India crește economic și demografic și refuză tot mai mult să fie anexată automat unei tabere. Puterile mijlocii își negociază loialitățile. Sudul Global își descoperă greutatea.
Nu mai avem două blocuri perfect delimitate, ca în timpul Războiului Rece.
Avem ceva chiar mai complicat: o lume a alianțelor variabile. Astăzi ești partener comercial.
Mâine ești competitor tehnologic.
Poimâine ești adversar strategic.
Iar în a patra zi ai din nou nevoie de celălalt.
Un stat bine orientat poate cumpăra armament dintr’o parte, energie din alta, tehnologie dintr’o a treia și poate negocia securitatea cu o a patra.
Aceasta este lumea care vine. Dacă nu cumva a cam venit.
O lume în care ideologia nu dispare, dar interesul revine brutal în centrul politicii internaționale.
Și tocmai de aceea următorul mare conflict mondial s’ar putea să nu înceapă cu o declarație de război.
S’ar putea să fi început deja fără ea.
ECONOMIA A ÎNCETAT SĂ MAI FIE DOAR ECONOMIE
Am fost obișnuiți să credem că economia urmărește profitul.
Nu mai este suficient. Pentru cine a înțeles și’a reacordat busola la aceste noi cardinale.
Economia secolului XXI urmărește din ce în ce mai mult puterea.
Un port nu mai este numai un port.
Un semiconductor nu mai este numai o componentă electronică.
O mină de litiu nu mai este numai o exploatare.
O conductă nu mai este numai o oarecare conductă.
Un cablu submarin nu mai este numai infrastructură.
Un fluviu care traversează teritoriul unei țări nu mai este doar un fluviu.
Un centru de date nu mai este numai o hală plină cu calculatoare.
Toate au devenit deja elemente ale securității naționale.
De aceea asistăm la întoarcerea tarifelor vamale, a protecționismului, a subvențiilor industriale, a controlului exporturilor și a luptei pentru relocarea producției.
Globalizarea nu dispare!
Se militarizează economic.
În locul întrebării
„Unde putem produce mai ieftin”
apare tot mai des întrebarea, pentru cei lucizi,
„De cine ne putem permite să depindem”
Este o schimbare enormă. Nu doar de paradigmă politică, ci de strategie statală.
Iar una dintre cele mai importante bătălii ale planetei se desfășoară pentru lucruri despre care cetățeanul obișnuit aproape că nu vorbește:
pământuri rare, litiu, cobalt, nichel, galiu, grafit, tungsten.
China domină părți decisive ale lanțurilor de aprovizionare și procesare pentru numeroase minerale critice, iar Occidentul încearcă febril să construiască alternative viabile.
Aici se află una dintre cheile lumii următoare.
Pentru că acela care controlează materia primă fără de care nu poți construi avionul, drona, bateria, radarul, computerul sau arma de precizie nu mai este doar furnizorul tău.
Poate deveni, într’o zi, stăpânul întrerupătorului.
Hmm?
Da, da.
Acesta este motivul pentru care războaiele economice ale viitorului nu se vor purta doar pentru piețe.
Se vor purta pentru dependențe.
Cine depinde de cine?
Cine poate rezista fără celălalt?
Cine poate opri producția adversarului fără să tragă un singur glonț?
Aceasta devine noua gramatică a puterii.
O PLANETĂ CARE TRĂIEȘTE PE DATORIE
Mai există însă o bombă despre care vorbim surprinzător de puțin.
Datoria.
Datoria publică mondială se apropie de dimensiuni comparabile cu întreaga producție anuală a economiei globale, iar estimările FMI, atenție, indică posibilitatea apropierii de pragul de 100% din PIB-ul mondial până la sfârșitul deceniului.
Este o cifră aproape abstractă. Mai ales pentru cei care apar, seară de seară, la televiziuni, cu ecuson de specialiști.
Dar în spatele acelei afirmații se află o întrebare cât se poate de concretă:
cine va plăti?
Statele au promis pensii, sănătate, apărare, infrastructură, tranziție energetică, protecție socială și acum, mai nou, chiar reînarmare.
În același timp, societățile occidentale îmbătrânesc.
Europa are o problemă demografică structurală: populația aptă de muncă se contractă, în timp ce costurile îmbătrânirii cresc.
Și peste toate acestea vine factura securității.
Statele NATO și’au asumat o creștere majoră, în următorul deceniu, a investițiilor destinate apărării și securității. Deși marii strategi gândesc mult mai simplu: oricât am încărca literar comparația, pacea este cu mult mai ieftină decât cel mai sărac război.
Prin urmare, următoarea mare confruntare politică din Europa s’ar putea să nu mai fie între dreapta și stânga.
Va fi, mai mult decât sigur, între promisiuni și posibilități.
Cine primește banii?
Pensionarul?
Spitalul?
Școala?
Armata?
Energia?
Industria?
Datoria?
Nu există bugete infinite!
Iar matematica are prostul obicei de a nu participa la alegeri.
RĂZBOIUL CEL MAI IMPORTANT S’AR PUTEA PURTA FĂRĂ SOLDAT
Peste toate acestea vine însă o putere nouă.
Inteligența artificială.
Am putea descoperi peste douăzeci de ani că războaiele din vremea noastră, oricât de dramatice, au fost numai zgomotul de fond al celei mai mari redistribuiri de putere din istoria modernă.
Pentru că inteligența artificială nu este doar o nouă industrie.
Este o tehnologie care intră în aproape toate celelalte industrii.
În economie.
În medicină.
În educație.
În informații.
În propagandă.
Mai ales în finanțe.
În cercetare.
În administrație.
Și, inevitabil, în război.
O parte uriașă a locurilor de muncă ale lumii va fi expusă într’o formă sau alta transformărilor determinate de inteligența artificială.
Dar problema nu mai este doar ce meserii vor dispărea și ce meserii vor apărea.
Problema este cine va controla inteligența suplimentară a civilizației.
Cine va deține modelele?
Cine va deține cipurile?
Cine va deține centrele de date?
Cine are energia necesară pentru a le alimenta?
Cine posedă datele din care ele învață?
Cine va stabili regulile?
Și, în cele din urmă, cine va avea puterea de a conecta această inteligență la arme?
Unii au deja strategii. Și, interesant, nu vor fi cei la care ne’am putea gândi acum.
Organizațiile internaționale avertizează deja asupra armelor autonome capabile să identifice și să lovească ținte cu intervenție umană tot mai redusă.
Iată pragul.
Omul a inventat până acum arme.
Începe să inventeze arme care, wow, pot decide.
Diferența este uriașă.
ȘI ACUM SĂ VORBIM PUȚIN DESPRE „CULISE”
Există tentația comodă de a explica marile transformări printr’o cameră secretă în care câțiva oameni hotărăsc soarta omenirii.
Realitatea este probabil mai puțin cinematografică.
Și tocmai de aceea poate fi mai primejdioasă.
Nu trebuie să existe neapărat un guvern mondial ascuns pentru ca puterea să se concentreze.
Nu trebuie să existe o singură conspirație pentru ca interese uriașe să acționeze simultan.
Este suficient să urmărești cine controlează energia, capitalul, datele, tehnologia, mineralele, infrastructura digitală, rutele comerciale, platformele de comunicare, industria militară și sistemele de plăți.
Acolo sunt adevăratele culise.
Nu neapărat într’o pivniță secretă.
Ci uneori chiar sub ochii noștri.
Statele BRICS discută mecanisme de reducere a dependenței de infrastructura financiară occidentală și interconectarea unor sisteme de plăți.
Statele Unite tratează accesul la anumite tehnologii drept problemă de securitate națională.
China transformă avantajul mineralelor critice într’un instrument de negociere strategică.
Europa vorbește tot mai apăsat despre autonomie strategică.
Statele se reînarmează.
Lanțurile de producție sunt redesenate.
Capitalul începe să urmeze securitatea.
Iar tehnologia devine teritoriu.
Aceasta este marea mutație:
geografia nu mai înseamnă doar pământ, apă și hrană în înțelesul lor bazal.
În secolul trecut cucereai o țară ocupându’i teritoriul.
În secolul acesta îi poți limita libertatea controlându’i energia, moneda, tehnologia, infrastructura digitală, accesul la piețe sau materia primă.
Pour le connoisseur!
Adică nu mai trebuie neapărat să’i treci granița cu tancul.
Uneori este suficient să’i închizi robinetul. Ha!
Alteori să’i oprești cipurile. No!
Alteori să’i blochezi finanțarea.
Alteori să’i controlezi informația.
Și, iată, astfel ajungem la una dintre cele mai incomode întrebări ale vremurilor noastre pe care nu prea o auzim, deși ar cam trebui să fie prezentă pe buzele unor pretinși:
câtă suveranitate mai poate avea o țară care nu controlează nimic din ceea ce îi este indispensabil pentru a funcționa? Hmm?
ȘI ROMÂNIA? UNDE ESTE ROMÂNIA ÎN LUMEA CARE VINE?
Aici întrebarea devine strașnic de incomodă pentru noi.
Pentru că România se găsește într’una dintre acele situații stranii pe care istoria le oferă foarte rar unui popor: suntem mai importanți decât ne dăm seama și, în același timp, mai vulnerabili decât vrem sau putem să recunoaștem.
Priviți harta.
Suntem la Marea Neagră.
Suntem pe flancul estic al NATO.
Suntem vecinii unui război care a schimbat arhitectura de securitate a Europei.
Avem Dunărea.
Avem ieșire la mare.
Avem încă și am putea avea și mai mult pământ agricol.
Avem resurse energetice.
Avem infrastructură care poate deveni coridor strategic între centrul Europei, Balcani, Ucraina, Republica Moldova și Marea Neagră.
Avem Neptun Deep, una dintre cele mai importante investiții energetice ale regiunii, care poate propulsa România, odată începută producția, în prima linie a producătorilor de gaze naturale ai Uniunii Europene.
Avem o poziție geografică pe care niciun guvern n’a construit’o și pe care nicio criză politică nu ne’o poate lua. Este unul dintre marile daruri primite de Sus.
Dumnezeu și geografia ne’au așezat extraordinar. Numai că noi încă nu știm ce să facem cu această așezare. Pentru că, luându’ne după niște ageamii care s’au oploșit de ani de zile pe la vârfuri, tot umblăm după cai morți să le luăm potcoavele, în vreme ce alții, tot de ani de zile, ne dau târcoale și se strofoacă în fel și chip, vrând cu tot dinadinsul să devină ei stăpâni peste ceea ce noi înșine nu știm să prețuim.
Există însă ceva ce nici ei, nici colaboratorii lor - ageamiii - nu pot pune în calculele lor: voia Celui Care pe toate le cunoaște și pe toate le hotărăște. A Celui Care are nu doar gestiunea acestei așezări, ci și răspunderea proniatoare pentru ea.
Pentru că Dumnezeu știe foarte bine ceea ce noi încă n’am învățat: există o diferență uriașă între o țară importantă strategic și o țară puternică strategic.
România este, de multă vreme, prima. Marea noastră încercare istorică este chiar în vremurile acestea să devenim și cea de’a doua. Și cred că tot El îi va scoate la lumină pe acei neștiuți oameni ai Săi care vor reașeza lucrurile și istoria în matca lor.
Pentru că aici se află adevărata problemă românească.
De prea multe ori, în ultimele decenii, România și’a confundat apartenența cu strategia.
Am crezut că dacă suntem membri ai Uniunii Europene și ai NATO problema destinului nostru național este, cumva, rezolvată.
Nu este!
Alianțele sunt indispensabile.
Parteneriatele sunt indispensabile.
În lumea ncare vine, apartenența României la structurile occidentale este una dintre marile sale garanții de securitate.
Dar, să înțelegem, nicio alianță serioasă nu’i cere unui stat să nu mai gândească pentru sine.
Dimpotrivă.
Aliații puternici respectă partenerii care știu ce vor.
Iar România trebuie să înceapă să știe ce vrea. Musai și neîntârziat.
Nu pentru următorul guvern, care indiferent care va fi tot un simulacru va fi.
Nu pentru următoarele alegeri care ar putea fi atentate și ele.
Ci pentru următorii treizeci de ani.
Ce vrem să facem cu energia noastră? Căci este din plin.
Ce vrem să facem cu agricultura? Căci poate fi cu asupra de măsură.
Ce vrem să facem cu Dunărea? Căci ceea ce’am făcut cu ea este fără măsură.
Ce vrem să știm să facem cu Portul Constanța?
Ce vrem să reînvățăm să facem cu industria de apărare?
Ce vrem să știm să facem cu resursele minerale?
Ce vrem să învățăm a ști să facem cu inteligența românească?
Ce vrem să facem cu forța și cu priceperea milioanelor de români plecați peste hotare? Dincolo de a vorbi agramat despre "diasporă”.
Și, mai ales:
ce vrem să facem noi românii cu ajunsa cenușăreasă România?
Căci resursa cea mai ușor de pierdut nu este petrolul.
Nu este gazul.
Nu este aurul.
Nu este pământul.
Este capacitatea unui popor de a avea un proiect autentic despre sine.
Iar o țară care nu are un proiect propriu va sfârși inevitabil prin a deveni o piesă în proiectele altora.
Poate fi piață.
Poate fi coridor.
Poate fi furnizor de materii prime.
Poate fi rezervor de forță de muncă.
Poate fi frontieră militară.
Poate fi teritoriu de tranzit.
Poate fi consumator.
Poate fi absolut orice.
Numai subiect al propriei istorii nu va mai fi.
Și aici trebuie spus ceva fără niciun complex.
România nu are nevoie să aleagă între patriotism și Europa.
Aceasta este una dintre falsele alegeri care ne’au otrăvit dezbaterea publică.
România are nevoie să intre în Europa cu România întreagă.
Cu interesele ei autentice.
Cu resursele ei serios evaluate.
Cu identitatea ei greu comparabilă.
Cu inteligența ei demonstrată și, când nu a mai fost încotro, din plin recunoscută.
Cu agricultura ei adevărat tezaur.
Cu industria ei inconștient și răuvoitor pusă pe cric.
Cu credința și cultura ei. Ambele, deși voit turtite, tocmai de întreținătorii lor, ele se încăpățânează să fie la înălțime.
Ce ne propunem să facem cu dreptul României legitim de a spune, asemenea oricărui stat matur:
acesta este interesul nostru național și vrem să’l armonizăm cu interesul aliaților noștri.
Nu împotriva Europei.
Ci în Europa.
Nu împotriva NATO.
Ci în NATO.
Nu împotriva lumii.
Ci într’o lume în care statele care nu știu cine sunt vor afla foarte repede cine au hotărât alții să fie.
Și trebuie să vedem și să înțelegem iute că timpul nu mai are răbdare cu noi.
Economia României aproape stagnează în 2026, în vreme ce deficitele bugetar și extern sunt enorme. În același timp, importanța militară, energetică și logistică a țării crește.
Acesta este paradoxul românesc al momentului:
valoarea noastră strategică urcă mai repede decât puterea noastră economică.
Iar asemenea ferestre istorice nu rămân deschise la nesfârșit.
De aceea România are nevoie de ceva ce n’a mai avut cu adevărat de multă vreme:
un proiect adevărat de țară.
Nu o broșură.
Nu un program electoral.
Nu încă o strategie scrisă de funcționari, lansată într’un hotel sau într’un pătul de oi și uitată a doua zi într’un sertar.
Ci o înțelegere națională asupra câtorva lucruri care să nu se schimbe odată cu guvernul: da, pot fi și
energia, hrana și apa, dar fără un plan, pe termen lung, privind educația, privind demografia, industria strategică, infrastructura, tehnologia, apărarea și păstrarea controlului național asupra acelor resurse și capacități fără de care, într’o lume a marilor confruntări, independența politică riscă să rămână numai un articol frumos din Constituție, fără acestea toate, zic, puse într’un proiect fezabil, restul este utopie politicianistă.
Pentru că suveranitatea secolului XXI nu se mai poate măsura numai în steag, în frontieră și imn.
Se măsoară și în megawați.
În hectare recuperate și bine administrate.
În tone de cereale.
În capacități industriale.
În infrastructură digitală.
În inteligență.
În capacitatea de a’ți hrăni populația sănătos, nu oricum.
Și, desigur, în puterea de a spune nu atunci când interesul fundamental al țării tale cere acest lucru.
România are încă multe dintre aceste lucruri.
Aceasta este vestea bună.
Vestea rea este că a avea resurse nu înseamnă a avea strategie.
Africa este plină de țări extraordinar de bogate în resurse și dramatic de sărace în putere.
Istoria nu’i răsplătește pe cei care au primit mult.
Îi răsplătește pe cei care au știut ce să facă din ceea ce au primit.
Și poate că, înainte să ne întrebăm obsesiv ce va face America, ce va face Rusia, ce va face China, ce va hotărî Bruxelles’ul și ce planuri se pregătesc prin marile cancelarii ale lumii, România ar trebui să’și pună o întrebare mult mai simplă și mult mai grea:
noi ce vrem să facem cu noi?
Pentru că lumea care vine nu va mai avea prea multă milă pentru popoarele care au resurse, poziție geografică și inteligență, dar nu au voință lucrativă.
Iar dacă nu vom avea propriul răspuns la întrebarea „Încotro se duce România?”, s’ar putea ca într’o bună zi, nu tocmai îndepărtată, să descoperim că altcineva a răspuns deja în locul nostru.
ȘI TOTUȘI ÎNCOTRO SE DUCE, DE FAPT, LUMEA?
Eu nu cred că lumea se îndreaptă acum inevitabil spre sfârșit.
Dar cred cu convingere că se îndreaptă spre sfârșitul unei iluzii.
Iluzia că prosperitatea este ireversibilă.
Iluzia că pacea este starea naturală a omenirii.
Iluzia că tehnologia ne va face automat mai buni.
Iluzia că economia poate exista independent de geopolitică.
Iluzia că statele pot trăi nelimitat pe datorie.
Iluzia că libertatea odată câștigată nu mai poate fi pierdută.
Iluzia că omul poate construi o civilizație extraordinar de inteligentă fără să se întrebe pentru ce trebuie folosită această inteligență.
Și aici s’ar putea să fie adevărata problemă.
Nu în Washington.
Nu în Beijing.
Nu în Moscova.
Nu la Bruxelles.
Nu la Davos.
Ci în însăși concepția noastră despre om.
Am construit o civilizație capabilă să transporte informația în jurul Pământului într’o fracțiune de secundă, dar care nu știe întotdeauna ce informație merită transmisă. Este hazliu.
Putem modifica genomul.
Putem construi multiple inteligențe artificiale.
Putem trimite mașini pe alte planete.
Putem crea arme capabile să găsească singure omul pe care trebuie să’l ucidă.
Dar nu am reușit să rezolvăm întrebarea pe care omul o poartă cu el de mii de ani:
ce facem cu răul din noi?
Nu este dramatic?
De aceea eu cred că problema lumii nu este numai politică.
Nu este numai economică.
Nu este numai militară.
Este, mai cu seamă, antropologică.
Iar, în cele din urmă, vrem sau nu vrem, pentru că nu putem înțelege, problema lumii în esența ei este de sorginte duhovnicească.
Pentru că o civilizație care își multiplică puterea fără să’și multiplice discernământul devine, inevitabil, periculoasă pentru ea însăși.
Astfel trebuie citit avertismentul lui Hristos despre războaie și zvonuri de războaie.
Nu ca invitație la panică.
Ci ca poruncă la trezvie.
„Luați seama să nu vă speriați.”
Adică vedeți.
Înțelegeți.
Discerneți.
Nu vă lăsați purtați de larmă.
Nu confundați puterea cu adevărul!
Nu confundați progresul cu binele!
Nu confundați informația cu înțelepciunea!
Și, mai ales, nu vă închipuiți că omul va putea construi vreodată, numai prin politică, bani și tehnologie, Raiul din care a plecat tocmai pentru că a vrut , vai, să’l construiască fără Dumnezeu.
ÎNCOTRO SE VA DUCE LUMEA?
Aceasta nici măcar nu este întrebarea cea mai importantă. Zău.
Pentru că lumea s’a dus întotdeauna când spre imperii, când spre războaie, când spre prosperitate și când spre ruină.
Imperiile au apărut.
Imperiile au dispărut.
Monedele au stăpânit lumea și apoi au devenit exponate în muzee.
Frontierele socotite veșnice au dispărut într’o noapte.
Ceea ce rămâne cu adevărat este omul.
De aceea întrebarea adevărată nu este:
Încotro se duce lumea? Ci, ce fel de om va ajunge acolo?
Pentru că, dacă omul viitorului va avea inteligența artificială în mâini, energia atomului la dispoziție, acces la genom, armate autonome, control asupra unor cantități inimaginabile de informație, dar va rămâne cu aceleași patimi grosiere și chiar grobiene ale omului din peșteră, lăcomia, teama, ura și setea de stăpânire, atunci nu vom fi construit cea mai avansată civilizație din istorie. Nicidecum.
Vom fi înarmat până la Dumnezeu un biet om căzut.
Și aceasta este adevărata și marea veste a timpului nostru: nu lumea a devenit prea puternică.
Ci omul a devenit prea puternic pentru cât de puțin a învățat el până acum să fie om.
Așa.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Oare cei care sint la butoane isi dau seama ca prin ei lucreaza AH?Adică o fac in cunostintza de cauza?Sau le-a luat Dumnezeu mintile si sint doar simpli recipienti si executanti ai ordinelor?
Vorbesc de cei care fac interfatza nu de cei din spatele scenei.
Lumea se indreaptă spre venirea lui anticrist. De aceea vedem haos peste tot in lume, de aceea vedem multă ură, războaie, parcă toți au innebunit, omul a devenit lup pentru om. Cine va rămânea până la sfârșit se va mântui. Daca venirea lui antihrist e apropiată, și parusia, venirea lui Hristos pe norii cerului este tot apropiată. Dar așa este scris ca înainte de venirea Mântuitorului toate forțele întunericului să fie dezlănțuite. Va fi întunericul cel mare. Și daca vom trăi acele vremuri inseamnă că e voia lui Dumnezeu să le trăim. Nu recomand să iasa nimeni cu un cearceaf pe el, sa se urce sus pe un deal si cu mainile ridicate sa astepte in spirit protestant, venirea Domnului. Dar cum spune o vorba inteleapta, munceste ca si cum n-ai muri niciodată și fi pregătit să renunți la tot, ca si vum ai muri mâine. Și cu asta îmi declar oficial retragerea din comentariile de pe AN. Nu voi mai scrie in comentarii nimic, dar voi citi in continuare articolele sau doar titlurile. Nu am nici o problemă, insa lucrurile sunt asa de evidente incât chiar nu mai e nimic de spus. De acum am intrat in linie dreapta spre ce este scris să se intâmple cu lumea, si se va intâmpla cu siguranță. Vreau să mă dedic mai mult rugăciunii, decât comentariile. Oamenii sunt inteligenti și au înțeles clar ce se petrece cu lumea iar AN are pe unii dintre cei mai inteligenți cititori, dacă nu chiar cei mai. Așa că dacă am supărat pe cineva, am folosit comentarii tăioase sau expresii neaoșe mai grobiene, îl rog frumos să mă ierte.
Domnul să ne miluiască pe toți, și pe cei buni și pe cei răi.
Nota Redacției: Ne alăturăm mesajului cititorului nostru dar vă rugăm și vă așteptăm să mai comentați și în continuare. Doamne ajută!
De ce ai uniunii europene? Încă nu ne-am săturat cât ne-au jupuit ăștia țara de bogățiile ei naturale?
Ce ne dă nouă europa? Nimic! Este o iluzie!
Europei nu ii pasă de noi. Ii pasă doar de ea!
O europă înfumurată, egoistă și mincinoasă.
O europă pervertită până în maduva oaselor in minciună și răutate.
Europa nu însemnăm noi - popoarele europei cum am fi tentați să credem, ci înseamnă ei, liderii europei care sânt niște înfumurați și egoiști! Ori aceasta nu este o europă! Nu este nici unită! Este o adunare dezgustatoare!
Din așa ceva nu poate să iasă Uniune!
Doar poate uniunea mincinoșilor din europa...
Interesul meu nu este europa. Nu!
DE S-AR ALEGE PRAFUL DE O AȘA EUROPĂ !!!
O spun cu durere nu pentru că am ceva cu Europa...
Ci pentru că europa aceea nu este a mea. Este a lor.!
O europă în care eu ca om de rând nu am loc pentru ei.
Așadar, nici ei pentru mine!
Interesul meu este să o ducă bine ȚARA MEA, NEAMUL MEU, POPORUL MEU!
Nu de sus in jos se clădește.
Aceea este dărâmare ! Aceea este distrugere!
O globalizare mincinoasă in jurul centrelor de putere.
Extremele rămân cui? Nimanui! Rămân de izbeliște...
Nu așa! Dacă s-ar fi vrut altufel ar fi trebuit să pricedeze.
Se clădește de jos in sus nu de sus in jos că îți cade in cap prostule!
Întărind în primul rând pe cele slabe, pe cele neputincioase!
Idolul numit Nabucodonosor este aceasta europă mincinoasă.
Cap de Aur da? Dar picioare de lut...
Vai de capul ei!
De aceea se va sfărâma și se va alege praful și pulberea de toate!
Nimic nu va mai rămâne! Nici pomeneală de aur! Toate gunoi zadarnic risipite in vânt ca pleava!
Întrucât deși au avut puterea de a face ceva - nu au făcut!
Ci s-au pus pe sine piatră unghiulară neînțelegând că UNA este Piatra cea din capul unghiului: HRISTOS DUMNEZEUL NOSTRU!
Nu avem nevoie nici de Nato, nici de parteneri puternici ca rusia sau america.
Toți aceștia nu sânt decat niște profitori care și-au tras bucata cea mai bună de la masa săracilor iar acum se înfruptă ca niște porci dezgustători si penibili de vreme ce plebea se uită la ei cu jind neavând nici măcar o frimiturica de a-și astâmpăra foamea!
PUTEREA mea, NĂDEJDEA mea, AJUTORUL meu, SCAPAREA mea este este una singură frații mei Români: DUMNEZEU !!!
PARTENERUL meu este POPORUL meu, NEAMUL meu, PATRIA mea! Nimic altceva!
Doar UNIND Cerul cu pământul putem ajuta la cladirea unui viitor în care să supraviețuim ca și popor.
Iar atunci când noi ca și popor mărunt vom supraviețui, vor supraviețui și celelalte popoare în jurul nostru luându-ne ca exemplu.
Vă rog, nu mai îngăduiți să fim furați de veneticii care nu au nici o empatie față de noi.
Tara noastră este doar a NOASTRĂ!
Bogatiile ei cu care a fostr înzestrată tara de Dumnezeu sânt doar bogățiile țării noastre.
Nu pentru asta am intrat noi in acest vierme dezgustător numit cu emfază:
Uniunea Europeană !
ROMÂNIA, afară cu europa !!!