„Cel ce și’a cunoscut slăbiciunea sa a cunoscut puterea lui Dumnezeu.
Și cel ce a cunoscut’o pe aceasta nu se mai încrede niciodată în lucrurile sale.”
(Sfântul Isaac Sirul)
Există o întrebare pe care fiecare om ar trebui să și’o pună măcar o dată în viață:
Care este cea mai mare putere a mea?
Cei mai mulți vor răspunde vorbind despre inteligență, sănătate, bani, experiență, relații, prestigiu sau voință.
Evanghelia răspunde însă cu totul neașteptat:
Cea mai mare putere a omului începe acolo unde el își descoperă propria neputință.
Nu întâmplător Dumnezeu nu a ales întotdeauna oameni fără cusur. Dimpotrivă. A ales pescari simpli, vameși, oameni temători, oameni care au plâns, care au căzut și s’au ridicat. Pentru că Dumnezeu nu caută oameni care se cred suficienți, ci oameni care Îi lasă Lui loc să lucreze.
Slăbiciunea care smulge masca autosuficienței
Cea mai primejdioasă boală a sufletului nu este slăbiciunea.
Ci iluzia că suntem puternici.
Atât timp cât omul se consideră stăpân pe viața sa, Dumnezeu rămâne doar un sfătuitor pe care îl consultă din când în când.
Abia când se prăbușesc certitudinile, când sănătatea se clatină, când oamenii pleacă, când planurile se risipesc și când toate sprijinurile omenești se dovedesc neputincioase, începe adevărata cunoaștere.
Nu pentru că Dumnezeu ar trimite răul cu satisfacție și chiar cu o bucurie cinică, ci pentru că, uneori, numai prin fisurile vieții mai poate pătrunde lumina harului.
De aceea, mulți dintre sfinți au privit încercările nu doar ca pe niște suferințe, ci mai întâi ca pe niște revelații.
În ele au descoperit cât de mici sunt ei și cât de mare este Dumnezeu.
Acolo unde se sfârșește omul începe harul
Sfântul Apostol Pavel a auzit din gura lui Hristos unul dintre cele mai tulburătoare adevăruri din întreaga Scriptură:
Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. (II Corinteni 12, 9)
Aceasta este logica Împărăției lui Dumnezeu.
Lumea admiră forța.
Dumnezeu binecuvântează smerenia.
Lumea spune: "Poți singur.”
Hristos spune: „Fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5)
Și, paradoxal, omul care ajunge să creadă acest cuvânt nu devine mai slab.
Devine mai liber.
Nu mai este robul propriilor succese și nici prizonierul propriilor eșecuri.
Nu se mai laudă când izbutește și nu deznădăjduiește când cade.
Știe că tot binele vine de la Dumnezeu și că orice clipă fără har poate deveni începutul unei căderi.
Aceasta este adevărata smerenie: nu să te vorbești de rău pe tine însuți, ci să nu’ți atribui ceea ce aparține lui Dumnezeu.
De aceea ar trebui să avem în vedere că, în ziua liturghiei, cea mai adâncă cerere nu este să’I solicităm lui Dumnezeu să ne scape de toate slăbiciunile.
Căci poate că unele dintre ele sunt tocmai locurile prin care El ne ține aproape de Sine.
Să’I cerem, mai degrabă, să ne redea ochii aceia care înțeleg că neputințele noastre nu sunt întotdeauna zidurile care ne opresc, ci pot deveni tocmai porțile prin care va intra harul.
Fiindcă omul care și’a cunoscut cu adevărat slăbiciunea nu mai trăiește sprijinindu’se pe puterile sale trecătoare.
El va fi descoperit, în sfârșit, că singura putere care nu slăbește niciodată este puterea lui Dumnezeu.
Aceasta ar putea fi cea mai mare minune pe care Dumnezeu o săvârșește în viața unui om. Nu aceea că îi ia toate neputințele, ci aceea că îl eliberează de cea mai ascunsă dintre ele: încrederea în sine fără Dumnezeu.
Iubirea de sine.
Există o clipă pe care aproape fiecare suflet o trăiește, mai devreme sau mai târziu. O clipă în care toate certitudinile se năruiesc, iar omul rămâne înaintea lui Dumnezeu fără niciuna dintre multiplele lui măști, fără argumente și fără puteri.
Nu este clipa înfrângerii sale. Este exact începutul adevăratei sale biruințe.
Atunci când omul spune onest și din adâncul inimii: „Doamne, nu mai pot”, atunci Dumnezeu răspunde în taina harului: „Acum lasă’Mă pe Mine.”
Pentru că Dumnezeu nu a căutat și nu așteaptă oameni invincibili. Dumnezeu caută inimi smerite.
Căci într’o inimă smerită poate încăpea toată puterea Cerului.
De aceea Dumnezeu nu’Și arată puterea acolo unde omul se crede mare și tare, ci acolo unde omul a ajuns la măsura smereniei aceleia care’l poate ajuta să’I spună: „Doamne, fără de Tine nu pot nimic!”
Așa.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.