Eu nu i-am auzit niciodată pe oamenii care fac curățenie pe străzi să boscorodească în timp ce ne strâng gunoaiele. De multe ori, aruncate chiar lângă coșul de gunoi. Cu măturătorii de la mine din cartier am o legătură mai apropiată. Când îi întâlnesc îi salut și uneori îi întreb dacă sunt bine, dacă sunt obosiți. Atât de bine la cade!

Când ies, o iau prin spate, pe o stradă cu case. Acolo e o doamnă pe care, uneori, o găsesc pe o bordură. Imediat se ridică. Într-o zi mânca. Pe tomberon. A surâs și mi-a spus că i s-a făcut foame.

Lor nu le dă nimeni explicații. „Am aruncat ambalajul pe jos, pentru că sunt o persoană nesimțită, după care trebuie să strângă cineva”. 

Azi am trecut prin parcul de lângă Kiseleff. La statuia lui Omar Khayam m-am așezat pe o bancă. Un om cosea iarba. Mirosea a copilărie, a veri fără griji, a părinți. 

Pe o grămadă de iarbă era o fetiță. Scria în caietul pe care-l ținea pe genunchi. Din parc a ieșit mama ei, cu tomberonul și mătura imensă. Le-a lăsat, și-a scos mănușile și dintr-un buzunar a scos ceva. S-a apropiat și tatăl, omul care cosea. Fetița a luat pachetul, cei doi s-au aplecat și au îmbrățișat-o. Ea a ridicat mâinile către cer și a țipat: „Dulce!”. Mama a arătat spre caiet, a zis ceva și fiecare și-a văzut de treabă. Din când în când, fetița arunca o privire către tată, el îi făcea semn și ea îi trimitea un zâmbet de fericire. 

Am tot stat și m-am gândit cum să o abordez. Mi-am făcut drum către parc și m-am oprit lângă ea. 

-Ești foarte frumoasă, ce faci?

S-a uitat în jur, s-a asigurat că tatăl e acolo. 

-Teme. 

Cu oftat. 

-Nu-ți plac temele?

-Nu. Că sunt obligatorii.

-Dar ce-ți place?

-Să scriu, să citesc. Și să cânt. Îmi place mult să cânt. 

-Ce îți place să citești?

-Povești cu prințese. Și eu sunt o prințesă. 

Din dreapta a apărut mama. În alertă. I-am spus că doar o admiram cât de frumoasă și fericită e. 

-Da, e copil. 

Era leoaică. Eu, o străină care s-a apropiat de puiul ei. Pe care, bănuiesc că avea impresia că-l văd ca pe un pui de la circ. 

Am scos agenda și mi-am scris numele și numărul de telefon pe o foaie. Între timp a ajuns și tatăl. 

-Eu fac o emisiune la televizor. Dacă vreodată vreți să veniți...Și i-am întins hârtia. A luat-o, s-a uitat la ea, s-a uitat la mine. 

-Doamnă, glumiți. La televizor apar oameni importanți, nu noi. 

Și, încet, întoarsă către parc, să nu audă copilul:

-Noi suntem doar niște măturători.