Cei care ați deschis acest text v-ați gândit, probabil, oripilați, cred, că i se face un monument lui Iohannis. Și v-a venit repede în minte, ca și mie, citatul ăla „înalt ca bradul, prost ca gardul”. Greșit, stimați tovarăși, aveți prea multă imaginație.

Monumentul Stâlpului chiar există. Am primit un pont și am pornit în căutarea lui. Este amplasat pe strada Verzișori, în București.

Unii știți deja despre talentul meu de a mă rătăci, dar și despre perseverența mea. De exemplu, într-o zi căutam ceva în Piața Rosetti și m-am dus ață acolo unde credeam eu că este. Întreb în stânga, întreb în dreapta, nimic. Pun pe telefon, cam degeaba, dar mereu vreau să mă dau mare că țin pasul cu tehnica. Acolo, pe telefon, îmi arată că mai am câțiva kilometri. „Bă, ești prost?”, am vorbit eu cu telefonul meu și l-am închis. Două doamne, chiar cucoane, îmi sar în ajutor. Și le spun că eu caut X în Piața Rosetti. „A, păi aici e Piața Kogălniceanu. Doamnă, amândoi sunt pașoptiști, dar fiecare în altă direcție”, mi-a explicat una dintre ele râzând. Mi-am tras o palmă peste frunte, am dat vina pe căldură, le-am mulțumit și am plecat în treaba mea.

Pe drum, mi-am amintit cum am dat-o în bară, tot așa, că știam eu mai bine, deși nu cunosc Clujul. Căutam o stradă cu numele unui tribun de-al lui Avram Iancu. Doar că eu, avându-l în minte pe Andreica, eram convinsă că pe el îl caut. Strada cu numele lui. Și uite așa, cu un taxi, timp de câteva ore, m-am plimbat după toți tribunii. Dar și clujenii deștepți. În loc să-i pună pe toți în aceeași zonă, i-au împrăștiat prin tot orașul.

Acum, că v-ați făcut o idee, cei care nu știați, despre ce-mi poate capul, să revenim la stâlp. Fără să mai facem glume de autobază despre Iohannis. Ok? Ok.

Mie îmi place de Cristofor Columb. El credea că a descoperit drumul către Indii, dar de fapt nimerise America. Mă rog, așa zic unii, că doar nu am fost cu el. Dacă eram, eu fiind și mai aiurită decât el, cred că-l duceam fix într-un loc despre care credeam că nu există. Patagonia, de exemplu.

De data aceasta, ca să merg la sigur, dimineața mi-am desfășurat harta pe laptop. Puteam să jur că Verzișori este într-o mahala și fix acolo m-aș fi dus. Noroc că mi-a venit ideea cu harta. Când am văzut că e în zona Tineretului, am închis frumos harta și am zis că mă descurc și cu ochii închiși. Eu sunt atât de convinsă că știu ceva ce nu știu încât nimeni nu-mi stă în cale. Doar pragul de sus de care dau. Dacă se revizuiește lista cu păcate, propun să-l bage și pe ăsta.

Cobor din metrou la Tineretului și stau pe colț. Pun pe telefon și-mi arată să o iau la stânga pe Gheorghe Șincai. Aveam dubii. Mi-am luat un covrig și m-am pus să-l mănânc pe un pervaz la o cafenea, de-aia cu 5 to go. Ceva de genul, nu-s sigură. Acolo, un tip, cam tefelist, vede că mă tot uit în telefon și se oferă să mă ajute. L-am întrebat de strada Verzișori și a avut o reacție de am fost convinsă pe loc că e paralel. I-am arătat telefonul, dar a zis că nu se pricepe la Samsung, de fapt, după grimasă, îi era chiar greață de Samsung și și-a scos aifonu lui. L-a tot sucit și s-a dumirit. „Luați autobuzul o stație…”. „Cum să iau autobuzul o stație? Ești nebun? (asta am zis în gând). Merg pe jos”. „Bine, mergeți pe jos, treceți de intersecție, apoi dați de o secție de poliție”. „A, știu secția de poliție”. „Bun, pe acolo e”.

Adică, exact în direcția opusă, către Unirii.

Am plecat. Țintă la secția de poliție. De care știu, deoarece am stat acolo cândva câteva ore cu o prietenă să-și schimbe buletinul.

Ajung la secție. Era amiaza mare, duminica. Afară, doi polițiști și un civil stăteau pe bară și frecau telefoanele. Chinezești nu aifoane. Bine, și aifoanele sunt chinezești, dar nu contează.

Bună ziua, bună ziua. Parcă le era groază că vreau să fac o plângere. „Strada Verzișori știți cumva pe unde e?”, întreb eu. Cei doi în uniformă se uită la mine și dau din cap că nu. „E pe aici, prin zonă”, încerc eu. Civilul se uită pe telefon. Al lui. „A, păi trebuie să mergeți către Tineretului…”. „De acolo vin”. „Dar trebuie să mergeți înapoi. Nu până la Tineretului, ci la prima intersecție și o luați la stânga”. Am dat să plec, dar mi-am amintit ceva. Deschid un clip pe telefon și le zic celor doi în uniformă: „Vreți să vă vedeți șefu cum dă din fund?”. Ăia, mai să cadă de pe bară. „Veniți încoace!”. Se mișcă și li-l arăt pe Bode la Untold. „Mișto, nu?”, zic eu. Au început să râdă pe înfundate și am plecat.

Am dat de un părculeț, până-n intersecție, și m-am așezat pe o bancă. Nu stau mult și vine o doamnă cu un copil. Ea, plină de aur și mai închisă la culoare. Deși mai erau bănci libere, se așază lângă mine. Doamna avea niște gene de cred că și le scotea din când în când să-și facă vânt cu ele. Și, brusc, mă întreabă dacă am citit Biblia. Îi spun că da, dar că nu am chef de discuții religioase. „Dar să știți că Dumnezeu are grijă de cei rătăciți”, mă asigură ea. „Mie-mi spuneți?”. Și m-am cărat.

Ajung în intersecție, fac stânga. Nimeni, nici chiar cei care mă asigurau că știu bine zona, nu auzise de strada Verzișori. Până am dat de un tip cu rucsac în spate. „A, pe acolo pe unde e Colectiv!”. Mânca-ți-aș sufletul, m-am gândit, păi nu puteau spune toți așa de la început? Nu că aș fi știut unde e Colectiv, dar sigur alții știau și nu mai umblam ca Moise.

Ajung acolo, mă întristez văzând pozele. Chiar am stat să le studiez pe fiecare.

Mă uit pe zidul dintr-o parte a cădirii și descopăr: strada Verzișori. Mă învârt eu pe acolo și un paznic de la un bloc mă întreabă ce caut. Îi spun că Monumentul Stâlpului. Îmi spune să merg înapoi pe stradă, că acolo e monumentul. Îl ascult și dau, într-adevăr, de un monument, dar era cel pentru Colectiv, nici urmă de stâlp.

Mă întorc și-l iau pe paznic la șuturi. „Doamnă, ăsta este singurul monument de care știu. N-am auzit în viața mea de stâlpi”. „Până unde duce strada asta?”. „A, departe, până la Timpuri Noi”.

Pornesc, că v-am zis că nu mă las. Cu cât mergeam, cu atât se făcea mai pustiu și se strica drumul. Și merg, și merg și acolo, în pustietatea aia, numa ruine, văd o firmă mare: Musette. „Dă-mă..., mi-am zis, dacă și produsele de lux se fac aici…”. Dar nici acolo nu era nimeni. Și merg și merg și, dintr-o dată, îmi apare un parc în față. Și-n mijlocul parcului, monumentul.

Am tras repede niște poze, de parcă ar fi dispărut stâlpul, și m-am prăbușit pe o bancă. În jur, niciun om. La un moment dat, apare unul care căuta prin coșurile de gunoi. Eu și el. Se uită și el la monument, apoi îmi spune „la revedere” și pleacă.

Am zis că înapoi nu mă întorc nicicum, mai bine merg până la Timpuri Noi și iau metroul de acolo. Ies eu de pe Verzișori, după nici 20 de metri, fac dreapta și văd un bulevard mare. Citesc: Gheorghe Șincai. Mă uit în dreapta și văd, nu departe, intersecția de la Tineretului.

O dată în viață am avut și eu inspirație la orientare și m-a deturnat tipul cu aifonu.

CRISTOIU BLOG RO