De o jumătate de secol, Andrei Pleșu încearcă să cadă până în fundul prăpastiei, dar de-abia acum a reușit.

A comis în „Dilema veche" un post-scriptum golănesc, scris în cheia cu care îl descuia la cap președintele Traian Băsescu, în vremea în care eruditul Andrei Pleșu era, la Cotroceni, subalternul Elenei Udrea. Sursa mea este de primă mână, așa că pot relata scena fără emoții de inexactitate. Într-o seară, în ajunul plecării președintelui Băsescu în Italia, consilierul Andrei Pleșu s-a prezentat cu un dosar, numai bun de studiu pentru Băsescu. Având în vizită niște colegi marinari din tinerețe, Băsescu, iritat de insistențele consilierului Pleșu i-a replicat, în stilul său memorabil: „Băi, Andrei, lasă dracu’ dosarele alea și vino-n p*** mea și bea un whisky!". Acesta este motivul pentru care Andrei Pleșu și-a dat demisia din funcția de consilier prezidențial, după ce stătuse la ușă, ca un cățeluș, ore bune în așteptare. Atunci, Pleșu a mințit poporul că s-a retras din funcție fiindcă era bolnav. Adevărul este că s-a retras din cauza organului, nu din cauza bolii.

Se vede că Pleșu n-a învățat prea multe din viață, din moment ce a căzut de la Noica din Păltiniș până la Vasile (Bănescu) din București. A ajuns avocatul comic al acestui analfabet, care a învățat caricatura limbii române scriind chiar în „Dilema veche".

Cităm în întregime textul lui Andrei Pleșu:

„P.S. Sînt uimit, de mai multă vreme, de comportamentul public al ÎPS Teodosie de la Constanța. Vorbește și acționează cu o siguranță de sine, cu o radicalitate care nu au nimic de a face cu smerenia, cu slujirea, cu iubirea aproapelui. Iubirea și slujirea de sine prevalează. Are mereu dreptate, face fișe de cadre „adversarilor” (cu neveste prost alese), evacuează, nemilos, cel puțin jumătate din lumea creștină („Au catolicii Sfînta Lumină? N-au!”). Un adevărat apostol al neamului, un Sfînt Pavel (redevenit Saul din Tars...), un subofițer încruntat, îndrăgostit soldățește de Putin, o versiune virilă a viguroasei doamne Șoșoacă. OK, se mai întîmplă! Dar ce mă tulbură e transferul, în lumea Bisericii, al conceptului „parlamentar” de imunitate. Orice ar face și orice ar spune, ÎPS Teodosie nu poate fi amendat instituțional de nimeni și de nimic. E mai liber și mai „legitim” decît toată „breasla”, decît Patriarhia, decît întregul Sinod, decît toată comunitatea ierarhilor cuviincioși. E, s-ar zice, o versiune a lui Goliat, dar un Goliat victorios împotriva lui David, altfel decît în narațiunea biblică... Bravo lui! Vai nouă!"

Este un text de golan român, degeaba e Pleșu de vreo 30 de ani patriot german. Încercând, împreună cu mai mulți ipochimeni ai Sistemului, să-i creeze Arhiepiscopului Tomisului o imagine de om mic, personaj caraghios, filorus de ocazie, om fără smerenie, neiubitor al aproapelui său, culminând cu un fel de atentat la imunitatea spirituală a Arhiepiscopului, îndemnând contemporanii să-l „amendeze instituțional", Andrei Pleșu este un personaj din anii ’50 de care nu îmi este milă. Fiindcă el îndeamnă la restrângerea libertății Arhiepiscopului, făcând apel șmecheresc la „breaslă", la „Patriarhie", la „întregul Sinod", la „comunitatea ierarhilor cuviincioși".

Pe scurt: Andrei Pleșu a spart oglinda și a uitat de ea, făcând pipi pe cioburile unde i-a rămas autoportretul.

Desigur, Andrei Pleșu numai prost nu este. El este o canalie cu talent stilistic.

În post-scriptum el zice că e „uimit de mai multă vreme". Dar pe cine interesează de când e el uimit? I s-a dat ordin acum din Sistem să producă o căcărează contra Arhiepiscopului Tomisului? Crezând că are talent și inducție (va fi preluat până și de Maria Pană și de Comisarul.ro), presa română s-a excitat la exprimarea fostului colaborator al Direcției de Informații Externe care zice că Înaltpreasfinția Sa Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, este „un subofițer încruntat, îndrăgostit soldățește de Putin". Orice analfabet din România (y compris Andrei Pleșu) ghicește că președintele Putin și Arhiepiscopul Tomisului nu sunt în nicio corespondență, în niciun raport „militar". A ajuns și Pleșu, la senilitate, biograf militar, imitându-i pe Liiceanu și Cărtărescu care s-au trezit, la ordin, hermenei de război.

Desigur, acest război tragic se va termina cândva. Atunci îi vom vedea pe Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu plus încă vreo 600 de intelectuali cum se vor lupta pentru Bucovina (unde învățase carte Eminescu, la Cernăuți), pentru Transnistria (cumpărată de cei șapte boieri moldoveni, în vremea Ducăi-Vodă, document pe care eu l-am regăsit și numai datorită memoriei mele „științifice" îl are Sistemul), pentru Basarabia (Cahul, Ismail și Bolgrad), pentru Insula Șerpilor.

Academia Tomitana, fondată de Înaltpreasfinția Sa Teodosie al Tomisului, are în colecțiile deja publicate actele și documentele necesare unei Românii reîntregite.

Monumenta Romaniae Historica, editată de Academia Tomitana, are mai multe volume decât are cuvinte acest post-scriptum al plagiatorului Andrei Pleșu.

Dar să nu uităm de oglinda lui Pleșu.

Cândva, în revista Tribuna, cred, nu știa ce înseamnă „sărac cu duhul". Nici acum nu cred că știe bine ce e smerenia și de aceea îl întreb ca să-l umilesc în fața națiunii: din care ś din sanskrită provine k din greacă?

A jucat atâta timp zaruri în politica românească: ar putea să ne spună rectorul Colegiului Noua Europă de unde vine și ce înseamnă k din epékeina?

Andrei Pleșu, evident, nu știe: el este un simplu kk.

Îndrăznesc, din milă creștinească, văzând că folosește cuvântul iubire, să-l întreb de ce este latinescul jubere un verb al traversării?

Am văzut prin cărțile sale că îndrăznește să se atingă de cuvinte din sanskrită, greacă, latină, germană, română veche și nouă... Ceea ce, aproape mereu, este riscant, dar Pleșu știe că scrie pentru proști care abia așteaptă să-l aplaude, simulând împreună că sunt membri din elită. Ei sunt, însă, numai membri.

Pleșu atinge și problema nevestelor, fiindu-i milă de Vasile Bănescu.

Aici, bietul Pleșu, are el însuși un inconfort. Nu intrăm în cele mai vechi amănunte. Și nu-mi face plăcere să-i amintesc lui Pleșu episodul Maria.

Nu vreau să-i amintesc nici conspirațiile din casa lui, când punea patriarhi.

Nu vreau să-i amintesc nici de ce asculta el de Mircea Malița.

Nu-i amintesc nici de episodul „meditația transcendentală", în care a intrat cu mantră cu tot, fiind complet analfabet în materie de filosofie indiană grea.

Îi retipăresc, însă, una dintre scrisorile către Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, fiindcă epistolele sunt scrise atât de talentat încât vor rămâne perpetuu niște adevărate modele. 

Așadar, eseistul Andrei Pleșu își face prima încercare în 25 mai 1982 și îi scrie lui Ceaușescu:

„Stimate Tovarășe Secretar General,

Mă numesc Andrei Gabriel Pleșu și sunt de profesie istoric și critic de artă. Din 1971, când mi-am încheiat studiile, și până astăzi am înțeles să-mi fac profesiunea cu toata seriozitatea, punându-mă, cu întreaga mea putere de muncă, în slujba artei și culturi românești. Am publicat un mare număr de studii și articole în presa curentă am realizat mai multe serii de emisiuni la radio și televiziune și sunt autorul a trei cărți, bine primite atât de publicul larg, cât și de specialiști. În istorie, după o specializare de aproape doi ani în Republica Federala Germană. În timpul acestei specializări, am ținut la Bonn, Dusseldorf și Dortmund mai multe conferințe despre arta românească, socotind că este datoria mea de onoare să o fac cunoscută și apreciată pretutindeni, la adevărata ei valoare. În 1981 mi s-a decernat premiul pentru critică al Uniunii Artiștilor Plastici, în același an, premiul pentru eseu al Asociației Scriitorilor din București. Am avut cinstea să-mi reprezint țara, cu comunicări de specialitate, la felurile congrese și reuniuni internaționale (Berlin-Est, Weimar, Jakarta etc.). Ca secretar al secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici, am participat la organizarea mai multor expoziții de artă românească, în țară și în străinătate.

Am intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani (1968) și, atât pe linie obștească (CA ORGANIZATOR DE GRUPĂ DE PARTID), cât și pe line profesională (ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei de Științe Sociale și Politice și, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice "N. Grigorescu”) m-am străduit, în ciuda unei sănătăți precare (care mă obligă să stau, de câțiva ani, sub constanta supraveghere medicală), să fac totul pentru a fi la înălțimea exigențelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.

Vă rog, stimate tovarășe Secretar General, să nu luați raportul de activitate de mai sus drept o lipsă de modestie. El e bilanțul firesc de muncă al oricărui român care vrea să-și servească țara cum se cuvine. În lumina acestui bilanț, veți înțelege cât pot fi de mâhnit să constat că, dintr-o dată, în urma unei împrejurări pe care nu o pot socoti decât accidentală, sunt pus în afara partidului "sectant” și destituit din învățământ și cercetare. Am avut, într-adevăr, ghinionul de a participa cu doi ani în urmă, la o conferință (incluzând o parte teoretică și una practică), ce a avut loc la Institutul de Psihologie și Pedagogie pe tema "meditației transcen­dentale”. Conferința – la care m-am dus pe linia unei firești curiozități intelectuale – mi s-a părut neinteresantă sub raport științific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmările ei, mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp după aceea, să aduc la cunoștința unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind "meditația transcendentală”.

În rezumat, fapta de care sunt vinovat se reduce la audierea unei conferințe publice, organizată într-un cadru perfect oficial, o conferință despre care nu aveam motive să cred că s-ar desfășura fără aprobările de rigoare. Cât despre chestionarul pe care l-am completat – ca toți cei de față – în timpul conferinței, nu se referea decât la date strict medicale și nu cuprindea niciun angajament de nuanță politică sau religioasă, care să contrazică adeziunile mele reale la statutul PCR și la Constituția țării. Am fost lămurit, ulterior, că "meditația transcendentală”, ca organizație internațională, implică unele aspecte profund negative, de care însă nu puteam avea cunoștință acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Amintind că pot fi sancționat, totuși, pentru o momentană lipsă de vigilență, mi se pare, în același timp, greu de acceptat că sancțiunea sa aibă caracterului unui condamnări atât de drastice, ducând nu numai la totala discreditarea politică, ci și la descalificarea mea profesională. Între culpa mea reală și consecințele ei imediate ca o uriașă disproporțiune care, în spiritul echității cu care ne-a obișnuit conducerea noastră de partid și de Stat nu poate să fie corectată.

Rănit sufletește de spulberarea într-o clipă, a atâtor ani de eforturi entuziaste, și de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarășe Secretar General la dreapta dumneavoastră omenească, rugându-vă să dispuneți rediscu­tarea cazului meu, în datele lui obiective. Vă asigur că tot ce doresc e să-mi dovedesc, în continuare, ca și până acum, buna-credință loialitatea față de țară, participând la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal.

Vă mulțumesc,

Andrei Gabriel Pleșu

25 mai 1982”

Sursa și mai multe, AICI

Așa cum am scris acum câțiva ani, Andrei Pleșu este și el unul din marii noștri metalambaniști, ca și contorsionistul Patapievici, hermeneul Liiceanu și Cărtărescu (soțul Ioanei Nicolaie de la Tescani). Adică: plagiator.

Pleșu a copiat în mai multe cărți, dar acum nu reproduc decât plagiatul din cartea Despre îngeri:

„Andrei Pleșu, plagiator

Despre îngeri nu mai poate vorbi nici în limba păsărilor

Andrei Pleșu a copiat de unde a vrut el, tot ce a vrut el.

Dar vin și întreb: ce mai este și Pleșu acesta când plagiază și cuvântul etc.? Ce să fie? Îți răspund eu: Ministrul culturii, Ministrul externelor, rectorul Colegiului Noua Europă, adică un plagiator. Să-ți exemplific, ca să ne distrăm un pic în timpul vieții lui.

Un lucru la fel de grav a fost și trădarea lui Constantin Noica, un mare maestru care n-a mai fost și al lui. Înainte de a-i pune în față plagiatul să-i amintim necinstita, rușinoasa, inexplicabila trădare a lui Noica.

***

Trădarea lui Noica s-a făcut, vorba lui Liiceanu, "în două feluri". Felul întâi ar fi "o trădare în raport cu imperativele culturii înseși", iar felul doi se referă chiar la modul "în care el a pariat pe noi", anume la pierderea partidei prin ne(mai)jucare.

Așadar, avem:

a). trădarea lui Noica prin 1. ieșirea din cultură și intrarea în politică și 2. pierderea partidei culturale prin ne(mai)jucare;

b). dreptul de a plagia pentru "a intra în vibrații cu coarda care ești". Liiceanu "l-a trădat" pe Noica și prin publicarea cărții Alexandrei Lavastine (altă plagiatoare) care îl citează ca pe un clasic pe Zigu Ornea (alt plagiator), ganeful neștiind nici carte, fiindcă, vorba lui Șora, "n-a citit decât ziare". Ornea este cel ce a semnalat sursei "Șerban" (agent al lt. colonelului A. Olimpiu) manuscrisul lui Noica Povestiri despre Hegel. Am vorbit cu domnul Mihai Șora îndelung despre chestiune (mai există la Dosar încă o lungă declarație a lui Mihai Șora) ; despre acest subiect tragic am vorbit în mai multe rânduri cu Noica însuși, la Păltiniș; cu Emil Cioran, la Paris. Va trebui să se rejudece procesul lotului Noica-Pillat.

În ceea ce-l privește pe Andrei Pleșu (care, lucrând mulți ani la CNSAS, trebuie să fi cunoscut Dosarele Noica, deci și "ajutorul" dat Securității, direct sau indirect, de Ornea împotriva lui Noica), acesta conducea Dilema în care același Z. Ornea credea că-și poate bate joc de "simboalele spirituale" Eminescu și Noica. (Vorba "simboale" este a părintelui Stăniloae). Ce scria ipochimenul Ornea în Dilema lui Pleșu: "…în anii optzeci, Constantin Noica a formulat definiția aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii românești», contri­buind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri" (Dilema, nr. 265/ 1998).

Eminescu și Noica sunt "arheii jigniți" care nu pot fi în nici un chip jigniți. Pentru aceste încercări aproape ritualice de jignire a lui Eminescu și Noica primesc Pleșu și Liiceanu proba dezonorantă a dezvăluirii plagiatelor pe care le-au făptuit. Așadar, astăzi e ziua cea mare a lui Andrei Pleșu. Voi aminti doar în treacăt că n-a făcut mai multe trimiteri la capitolul despre Îngeri din Limba păsărilor (cel puțin opt autori). Nici că în capitolul Limba păsărilor dă un lung citat din Bunî și crede că este din Ja‘far (Ce-ar fi fost dacă la Călugăreni ar fi trebuit să se bată Gingis-Han cu Sinan Pașa? Ar fi fost ca și cum Buddha ar fi vorbit în germană cu Andrei Pleșu, strănepotul său din Brăila?).

Culmea inconsistenței intelectuale a lui Pleșu (fost ministru al culturii, nu e o ironie) apare când confundă în Despre îngeri (Humanitas, 2003, p. 139) pe celebrul SOHRAVARDÎ cu Henry Corbin.

Culmea ironiei involuntare: Liiceanu îi face un portret obiectiv-batjocoritor chiar lui Andrei Pleșu. Liiceanu scrie în "Ușa interzisă" că Pleșu îl scotea din minți pe Noica și niciodată n-a putut înghiți măcar un strop din Sein und Zeit (atunci întreb: de ce este atât de exigent acest Pleșu, veritabil Vasile Porojan al ontologiei fundamentale – apărându-l pe Liiceanu de plagiatele din Heidegger?), n-a citit nici Hegel, nici Husserl, dar guenoniza prin județul Ilfov, furând, din când în când, din Corbin…

Citez din distrugătorul Liiceanu: "Pentru a ajunge «Acolo», în punctul înalt din care Spectacolul Lumii își dezleagă misterul, Andrei s-a urcat în mai toate vehiculele care aveau afișată această destinație: de la textele sacre ale creștinătății și ale religiilor orientale și până la steinerismele și ezoterismele modernității. Vorbei cu care ajunsese să-l scoată din minți pe Noica – când acesta îi plimba pe sub nas câte o farfurioară cu mâncărică filozofică pe care se chinuise să o prepare cât mai gustos și să o prezinte cât mai plăcut, iar Andrei după o scurtă adulmecătură, strâmba din nas și declara: "Nici cu asta nu am ce face!" – el i-a rămas și astăzi credincios. De ani de zile mă străduiesc să-l fac să ia o îmbucătură din Sein und Zeit. Andrei o cântărește din ochi mefient, mă ascultă o clipă pledând virtuțile gastronomice ale acestui biftec filozofic și, dincolo de un "mda…" politicos și căznit, îl aud murmurând în sinea lui: "Nici cu Heidegger nu am ce face!" Reiterăm periodic proiectul unui seminar despre Ființă și timp cu care îl tot ameninț de câțiva ani, dar știu (și de aceea nici nu-l pot începe) că lucrul nu îl interesează.

Dar în fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl și, la o adică, nici cu toată filozofia modernă? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, așa cum în această poveste, care a reapărut la suprafață o dată cu seminarul Guenon, interesant nu este cazul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru că în fond, de ani de zile de când ne cunoaștem, Andrei îmi plimbă pe sub nas câte o farfurioară: o mâncărică cu îngeri, alta cu Corbin…)".

Deci, Pleșu are o farfurioară cu Corbin din care servește mâncărică, puțin furată.

Se poate, domnule Pleșu? Uite că se poate!"

Plagiatul din Henry Corbin i-l vom așeza pe tavă dacă va recidiva ca obraznic articlier în Dilema veche a lui. În cestălalt plagiat se preface că știe greacă veche, ebraică, și mai ales arabă și persană.

Ce zici, Pleșule, nu sunt prea multe limbi?

Andrei Pleșu a primit o veste proastă de la Liiceanu însuși, pe care-l apăra cu instrumentar de pulifrici, în Cazul Liicheanu. Acest Liiceanu a mai plagiat două fragmente din Sein un Zeit de Heidegger, ca să fie mai clare decât plagiatele din Repere pe drumul gândirii. Eu fiind un tip erudit și sadic îi păstrez, pentru postumitatea lui, alte zeci de plagiate din notele obscure din Repere.

Vestea proastă de la Liiceanu este că Pleșu a plagiat și din Schopenhauer, din română în română. Mă mir mult, fiindcă Lumea ca voință și reprezentare e cam lungă, iar Pleșu citește numai cărți mici sau pe sărite. Așa i s-a întâmplat și cu Corbin, amestecând un autor arab cu o carte pe care arabul n-o scrisese.

Voi încheia provizoriu această mică analiză medicală a domnului Andrei Pleșu, rectorul Colegiului Noua Europă, întrebându-i pe mai știitorii noștri contemporani în viață de ce pregătiseră Liiceanu și Pleșu o antologie cu texte din Mircea Eliade. Înainte de 1989. Cartea s-ar fi numit Drumul spre centru și trebuia să apară la Editura Univers.

Pleșu și Liiceanu voiau să-l viziteze pe Eliade la Chicago și să-l convingă să vină în România. Atunci Noica le-a zis „băieților": „Lăsați-l voi pe Eliade...". Să continue Pleșu și Liiceanu propoziția dacă și-o amintesc perfect. De ce le zicea Noica "băieți", înțelege oricine. „Băieți" erau și în Jurnalul de la Păltiniș.

Acad. Constantin Barbu

Membru titular al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris

P.S.: Nu cred că Andrei Pleșu a înțeles nici acum de ce nu e bine să crezi că poți ironiza un om al lui Dumnezeu.