Infractorul cultural Gabriel Liiceanu

a intrat în stadiul terminal al gândirii

Infractorul cultural Gabriel Liiceanu pare, în ultima vreme, să fi intrat într-un teribil stadiu terminal al gândirii. Fără să își dea seama chiar și-a intitulat o carte „Nebunia de a gândi cu mintea ta", când, de fapt, normal este să gândești cu mintea ta. Subconștientul nu-l lasă pe Liiceanu să se ridice de pe canapeaua lui Freud, fiindcă el plagiază de aproape 50 de ani. S-ar putea spune că Liiceanu are 80 de ani de viață și 50 de ani de plagiat.

Mai nou, fuge din bibliotecă și stă pe străzi. Când nu stă pe străzi, fuge la televizor.

De curând a început să facă președinți la miezul nopții. Care este „traducerea" acestor viclenii ale plagiatorului național? Dacă o propui ca președinte pe L.C.K., atunci ar însemna că toate acțiunile și hotărârile juridice ale L.C.K. nu ar mai fi obiective și cinstite, ci o dorință de eliminare a posibililor contracandidați. Or, L.C.K. a declarat că nu este interesată de politică. Afirmând că L.C.K. ar fi un mai bun președinte decât este K.W.I., Liiceanu își învelește viclenia în principii și neologisme. De fapt, intelectualii din „cușca lui Băsescu", adică Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu au fost abandonați și sunt orfani. N-au stăpâni. Ce au în comun acești „boieri ai minții", așa cum i-au alintat sociologii? Simplu spus, au trei lucruri: falsificarea ierarhiilor, susținere financiară ocultă, plagiatul. Liiceanu acesta a plagiat în vreo 10 cărți (din română, franceză, engleză și germană), Pleșu a copiat în Limba păsărilor și Despre îngeri, Patapievici a plagiat în Omul recent și în Ochii Beatricei, iar Cărtărescu, mai modest, a copiat în Faruri, vitrine, fotografii și în Poezia.

Se spune că prin 2007 Liiceanu s-ar fi pregătit să fie el însuși președinte, așa cum așteaptă, probabil acum, ca strada, într-un moment de proastă inspirație, să strige: „Liiceanu, Președinte!". Acest Liiceanu nu s-ar da înapoi nici măcar de la o revoluție, uitând îndemnul lui Cioran de a nu se deranja, în cel mai rău caz, decât pentru o apocalipsă. Frustrat că a fost un celebru surdo-mut înainte de 1989 (invidiindu-i pe Dinescu și Pleșu – cel care cânta minunat la Tescani), ia cu asalt piețele Bucureștiului ori de câte ori se revoltă tinerii frumoși și liberi. Obrăznicia acestui bătrân ratat, pe nume Liiceanu, este că ar vrea să fure splendoarea în care se manifestă acești tineri frumoși și liberi, făcând o criză de lider spiritual, așa cum tot el se visa de mult „conducătorul seducător". Sintagma conducătorul seducător izvorăște din sechelele peratologului Liiceanu care, plimbându-se neinspirat prin „complexul peratologic" grec, nefiind un bun filolog și etimologist n-a știut că rădăcina greacă per a dat în germană Fürher și flock. Așadar, Liiceanu se zbate conștient să fie Fürher și devine, inconștient, ceea ce este: flock.

La o vârstă la care unii merg sâmbăta la cimitir și își aprind singuri lumânări la mormânt, plângând încet ca în ultimul coșmar, Liiceanu vrea să fie arheu. Deși a compromis acest principiu de mare noblețe, scriind imbecilul eseu Arheul Pruteanu.

Liiceanu nu stă bine nici cu caracterul, părăsindu-l și criticându-l pe Băsescu, cel care i-a dat Steaua României. Nici Cărtărescu nu stă bine cu caracterul și memoria, el însuși decorat de Băsescu cu Steaua României. Și Pleșu a mârâit la Președinte dar s-a autoeducat când Băsescu a umblat la dosare. Mai modest, Patapievici a teoretizat o adevărată lovitură de stat, în 2012, fiindcă a fost schimbat din președinția ICR.

Trist este, dezolant și schizofrenic că instituții de forță ale statului susțin câte un plagiator ca Mircea Cărtărescu, în timp ce mari scriitori ai României, savanți fenomenali, intelectuali excepționali trăiesc în sărăcie, mizerie, nerecunoaștere, obscuritate.

Liiceanu a devenit, fiind în structura sa, procurorul de serviciu al României. L-am auzit spunând că parlamentarii sunt inculți și el s-ar oferi să le dea câteva lecții de învățătură. Numai că acest învățător trebuie să primească el însuși câteva lecții. Mai recent, și poporul român este incult și prost fiindcă nu a ales pe cine trebuia într-un Parlament care nu face guverne cum vrea filosoful Editurii Humanitas.

El uită cum în decembrie 1989, alături de Pleșu, lua notițe, într-o agendă pe care o ținea disciplinat pe genunchi, de la obscurul Brucan, personajul care imaginase împușcarea lui Ceaușescu. În momentul în care treci de la Noica la Brucan, n-are rost să mai plagiezi din Sein und Zeit.

Silviu Brucan la GDS in 1990

Pe Noica l-a trădat și a visat un paricid, deși nici titlurile cărților Maestrului nu le știe bine. Noica știa de Operațiunea Păltiniș (Noica spunându-mi: „Au reușit ceea ce și-au propus: m-au înnămolit!"). În Operațiunea Eliade, Liiceanu și Pleșu au fost opriți de Noica (Noica însuși mi-a spus).

Se pregătiseră să-l „seducă" pe Eliade cu antologia Drumul spre centru.

Despre subordonarea lor față de ofițerul W.B. a publicat chiar Editura Humanitas (din neatenție) documentul.

Inubliabil este și numărul Anti-Eminescu din Dilema lui Pleșu în care niște plagiatori și semidocți scriau împotriva Geniului. Operațiunea aceasta incultă s-a întors împotriva lor.

Până și înverșunatul catalul acrobistic Cărtărescu îl iubește astăzi pe Eminescu cu înflăcărare, ba chiar a „sustras" Premiul Eminescu care se dă în Botoșani. Cărtărescu este un fel de domnul Goe căruia i se aranjează câte un premiu în fiecare an fiind foarte trist că nu mai ia Premiul Nobel după ce a scris că „o f… în gură pe Regina Angliei" și după ce un mare ziar german l-a declarat, într-un milion de exemplare, plagiator.

Se știe că teza de doctorat a lui Liiceanu, Tragicul, a înglobat un manuscris al lui Noica, anume paginile despre Nostos, care echivala cu aproape un sfert de teză de doctorat. Fără acest capitol, lucrarea nu ar fi avut nici numărul de pagini necesar.

Nu știu ce e în mintea lui Liiceanu, dar este stupefiant să furi din cărțile altora fără întrerupere. De la Tragicul din 1976, până la cartea sa despre Heidegger de acum câțiva ani, sunt vreo 10 cărți în care a plagiat, vreo patru limbi din care s-a înfruptat, câteva zeci de bucăți furate, peste 40 de ani de minciună, viclenie și hoție. Tupeul acestui infractor cultural este irațional: hoțul se vrea conducător seducător, maestru spiritual (pentru câțiva tineri care se autodeclară ratați), cântar politic, metru moral și așa mai departe. Lui Liiceanu nu i-a scăpat nici Papa de la Roma și nici Catedrala Mântuirii Neamului, batjocorind cuvântul neam, crezând că vine din limba maghiară (deși putea să îi afle originea din Dicționarul etimologic al limbii grecești al lui Chantraine).

În 2007 a luat un șoc care l-a nevrozat pur și simplu, devenind din Liiceanu: Liicheanu (așa cum l-a botezat Paul Goma, căruia i-a topit cărțile).

Nu i-am distrus cariera în 2007 și nu i-am dat plagiatele cele cumplite din cartea Sein und Zeit a lui Heidegger, deși plagiase din Sein und Zeit deja din 2003 în Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni din Ființă și timp, publicat în Anexele la traducerea Martin Heidegger – Ființă și timp, Humanitas, 2003.

Ceea ce scrie Heidegger în paragraful 41 (p. 260 în traducerea românească) plagiază Liiceanu în subcapitolul Grija ca structură a faptului-de-a-fi-în-lume (pagina 611, în traducerea românească).

Scrie Heidegger…

(Ființă și timp, Humanitas, 2003, pag. 260)

… și Liiceanu plagiază

(Ființă și timp, Humanitas, 2003, pag. 611)

Vom da și textul în limba germană din Sein und Zeit, în ipoteza că paginile lui Liiceanu despre Heidegger se vor traduce vreodată în limba germană.

Viitorul traducător în limba germană al cărții lui Liiceanu despre Heidegger are un fragment deja „tradus", de Heidegger însuși! El este, desigur, textul german al lui Heidegger pe care l-a copiat Liiceanu. Iată textul: „Dasein ist immer schon »über sich hinaus«, nicht als Verhalten zu anderem Seinden, das es nicht ist, sondern als Sein zum Seinkönnen, das es selbst ist. Diese Seinsstruktur des wesenhaften »es geht um…« fassen wir als das Sich-vorweg-sein des Daseins."

Liiceanu pare a suferi de o boală secretă și grea, care se numește plagiocefalie, căci se pare ca nu numai Heidegger a pațit-o sub pana autocrată a patronului de la Humanitas...

Constantin Barbu

EvZ / Cotidianul