Trăim într-o lume într-o continuă nesiguranță, într-o minciună permanentă, într-o manipulare josnică și totală confuzie. Oamenii nu mai au încredere în nimeni și în nimic. Mass-media nu numai că nu-și îndeplinește misiunea de bază de a informa despre lucrurile adevărate din societate, ci a devenit toxică pentru omul obișnuit. De aceea, unii oameni au renunțat la televiziune, la radio și chiar la simpla citire a unui ziar. Mai mult, unii descurajați de semeni, de societatea actuală aleg să se separe de lume, de semeni, trăind în văgăunile stâncilor, în liniștea pădurilor și în compania vietăților acestora. Nu schimbarea vremurilor îi sperie pe oameni, ci drama societății de azi și direcția în care merge aceasta.

În astfel de împrejurări, oamenii aleargă speriați spre un spațiu care să le asigure o anumită siguranță și acesta nu poate fi decât biserica lui Hristos. Omului nu i-a mai rămas nimic în afară de credința în Dumnezeu. Omul de azi este confuz, și-a pierdut busola și îl strigă disperat în ajutor pe Dumnezeu, asemenea apostolului Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6, 67-68). Omul conștientizează, mai mult sau mai puțin, faptul că a sosit vremea pocăinței, a căinței, a renunțărilor și a apropierii de Dumnezeu, ca o singură nădejde și ca o ultimă soluție. Dumnezeu, de foarte multe ori în istoria omenirii a apelat la vremuri grele, pentru a-i determina pe oameni să se pocăiască pentru păcatele lor și să se apropie de El. Dumnezeu, dintotdeauna are ultimul cuvânt.

Pe de o parte, omul de azi, în ciuda avalanșei de informații de tot felul și din toate direcțiile și impactul tehnologiei asupra lui, este tot mai dispus să adopte o viață hristocentrică. Cu toate că omenirea vizează o lume nouă, o lume fără Dumnezeu, din ce în ce în ce mai mulți oameni aleg viața spirituală, îl caută pe Dumnezeu și se apropie tot mai mult de Hristos. Frate, nu te lăsa dus de valurile acestei lumi demonice, nu abandona lupta pentru viață, nu te lăsa pradă depresiei, boala acestui secol, ci ridică-te și mergi mai departe.

Pe de altă parte, ascunderea omului de poruncile lui Dumnezeu este vizibilă în actul de dominare a lumii asupra omului și nu invers. Dominația pe care lumea o instituie îi conferă acesteia caracterul de fatalitate și, totodată, asigură mediul favorabil pentru ca omul să se ascundă, să se mintă, să se prefacă a nu mai vedea și a nu mai înțelege sensul vieții, uitându-se pe sine în lanțurile înrobitoare ale lumii. Fiindcă „cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”, după cum ne spune Sfântul Isaac Sirul.  De fapt, însăși tensiunea lăuntrică pe drumul ieșirii din dependență nu se poate menține în afara acestei cunoașteri. Ieșirea din dependența patimilor presupune: „Să ieșim din lume [...] ca să cunoaștem cele în care suntem” (I Ioan 2, 15) . Hai, frate, nu te mai ascunde, ci ieși în întâmpinarea lui Hristos cel înviat.

Apoi, singura încredințare pe care a avut-o Petru a fost aceea că Iisus Hristos i-a spus cuvintele „Eu sunt!” (Matei 14, 22). Dar, la un moment dat, Petru a început să se scufunde, moment în care Iisus i-a întins o mână și l-a scos din apă, l-a salvat. Se pune întrebarea: de ce s-a scufundat Petru în mare? Pentru că a pierdut în vedere ținta care era Hristos. Totuși, este de apreciat curajul lui Petru. Fără curajul de a face un pas în față, care este cel mai important și cel mai greu lucru, omul nu progresează, mai ales în plan duhovnicesc.  Orice om, o dată sau de mai multe ori în viață, întâmpină probleme, greutăți, necazuri, boli și chiar nenorociri și se scufundă odată cu acestea asemenea lui Petru, pentru că nu se roagă tot timpul, pentru că nu se gândește la Dumnezeu, pentru că îl pierde din țintă pe cel care-l poate salva, pe Iisus Hristos. Atâta timp cât Petru a simțit că se încrede în Iisus, nu în el, ci în Hristos, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Petru a mers pe apă. Aici e taina negrăită a privirii, privirea permanentă la țintă, a împărtășirii și a viețuirii în adevăr. În momentul în care Petru a mutat gândul de la Hristos, s-a produs îndoiala și a început scufundarea. Iată de ce omul zilelor noastre are nevoie mai mult ca oricând de o încurajare, de o vorbă bună, de un sfat sau chiar de o simplă prezență a celuilalt lângă el, să simtă că nu este singur. Hai, frate, cu mai mult curaj, nu te scufunda precum Petru în mare, ținta ta să fie Hristos și mergi mai departe. Să ne încurajăm unii pe alții, într-o unitate unică, hristică.

Așadar, în aceste vremuri grele, credincioșii simt nevoia de a-l avea pe celălalt lângă el, de a avea siguranță, de a fi în adevăr, de a fi încurajat, fie și cu o simplă bătaie pe umăr și cuvintele: frate, dacă ai căzut, ridică-te și mergi mai departe! Amin.

Doamne, ajută!

Ștefan Popa