Un popor trăiește și rămâne în istorie prin modul de gestionare, păstrare și valorificare a patrimoniului național și a dimensiunii sale de unitate, națiune, conștiință patriotică, tot ceea ce înseamnă demnitate, onoare și glorie pentru neam și țară. Mai au nevoie românii de unitate și conștiință patriotică? 

Nevoia de a apropia timpurile, fie ele mai îndepărtate, fie mai apropiate, în special pe acestea din urmă, o resimțim, astăzi, tot mai acut, când trecem prin momente de încercări datorate deselor schimbări în cadrul arhitecturii de securitate mondială, europeană, regională, zonală și, de ce nu, națională. Din păcate, războiul bate la ușa noastră. Îi va deschide cineva ușa?

Pe de o parte, istoria este plină de învățăminte, pe care poporul și conducătorii nu trebuie să le uite. Trecutul nostru este temelia pe care se înalță, cu demnitate, drepturile și năzuințele noastre. Pe de altă parte,  acest trecut ne arată că temeiul existenței noastre, adesea apărată cu armele, a constat și constă − vital − în unitate, în conștiința patriotică ce ne-a făcut să rezistăm, chiar și atunci când la capătul drumului stătea sacrificiul suprem.

Apoi, existența și durata poporului român își găsesc expresia cea mai adâncă și totodată sprijinul cel mai solid și în chintesența Tricolorului. Aceasta demonstrează limpede faptul că Drapelul Național este biografia noastră de stăpâni și suverani ai plaiurilor primitoare, pe care nu le-am târguit cu nimeni, niciodată. 

În plus, din seva acestuia s-au hrănit întotdeauna sentimentele majore și veșnice ale românului, care i-au luminat necontenit cărările, adeseori întortocheate, ale istoriei. El face parte din tradiția militară și zestrea de cultură, spiritualitate, civilizație a poporului român.

Tricolorul are, pe lângă tradiția militară, o tradiție populară și creștină, precum și una revoluționară. Culorile albastru, galben și roșu au fost folosite și de moșii și strămoșii noștri. Dragonul, strămoșul Tricolorului, era structurat cromatic, în cele trei culori atât în Dacia cât și, ulterior, în provinciile romane, în care dacii au slujit ca ostași. Edificator în acest sens menționăm cohorta de 1000 de daci recrutată, începând din timpul împăratului Hadrianus, denumită „Cohors I Aelia Dacorum”, care a fost trimisă în extremitatea nord-estică a imperiului, în Britania. Aici și-a avut reședința și castrul la „Amboglana (Comboglana)” timp de două secole.

 

De reținut că Steagul cu dragon s-a impus ca semn militar și în cadrul trupelor romane din alte provincii ale Imperiului Roman.

Apoi, cea mai veche biserică românească din Abrud (jud. Alba) din perioada voievodatului „Terra Tzopus” (înainte de veacul al XV-lea) avea deasupra altarului pictura celor 12 apostoli care avea de jur împrejur un brâu tricolor. Românii din localitatea Țebea – Brad unde se află mormântul „Craiului Munților”, Avram Iancu, au păstrat cu sfințenie cele trei culori ale drapelului românesc, pe arcada altarului Bisericii Ortodoxe din localitate, sub forma curcubeului care se păstrează și în zilele noastre.

 

Situații similare au existat și în alte biserici românești din Transilvania. Drapelul tricolor românesc din orașul Cluj, înainte de anul 1918 a fost păstrat cu sfințenie în Biserica Ortodoxă Română. În această biserică s-a celebrat căsătoria Anei Câmpean – Veronica Micle – cu profesorul Ștefan Micle din comuna Feleac, care a făcut parte din oastea lui Avram Iancu.

Drapelul de luptă este simbolul devotamentului, credinței, ordinii și disciplinei pe care o reprezintă oastea. Drapelul este întotdeauna trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul național reprezintă toate victoriile și toate virtuțile militare care se cuprind în cele două cuvinte dăltuite pe vulturii români: onoare și patrie. Și așa cum bine spunea primul domn român al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza:  Steagul este România!