Motto: „Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală,/ Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială;/ La aceste academii de științi a zînei Vineri/ Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri,/ Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,/ Pînă cînd din școala toată o ruină a rămas” (Mihai Eminescu, Scrisoarea II, fragment).

Destul de greu îmi fu a scrie ăst text, deoarece transpunerea gândului fugar pe alba coală își luă, pare-se, timpul ei. Pe scurt, unul din licențioasele refrene ale copilăriei îmi reveni instantaneu pe buze când, într’o seară de duminică, puțin înainte de Crăciun, pe o trecere de pietoni din centrul urbei luminate feeric, văd o doamnă bine, părând a avea undeva între patru și cinci decenii la bord, cu un palton de efect, modern, niscai alb pe negru, descheiat și fluturând discret pe deasupra unei... trotinete. Frumoasă prezența... șocantă, pentru mine, asocierea femeii elegante cu mijlocul de locomoție. Bine măcar că nu era una electrică (aici mă izbi amintirea unei imagini grețoase a unui papițoi glezno-bărbos cu o potaie ițindu’și căpănetele zulufat dintr’un rucsac purtat la pieptu’i… de alamă). Apoi, la puțin după fierbintele moment dionisiac, mă’ngheță cel apolinic... adus de adierea poeziei lui Mihai al nostru, Eminescu: „Tu rămâi la toate rece,/ De te-ndeamnă, de te cheamă;/ Ce e val, ca valul trece,/ Nu spera și nu ai teamă;/ Te întreabă și socoate/ Ce e rău și ce e bine;/ Toate-s vechi și nouă toate:/ Vreme trece, vreme vine” [1].

Evident, momentul poate fi abordat scriitoricește din mai multe perspective, de unde și dificultatea de a alege una și a rămâne cu ea, atunci când toate celelalte te ispitesc încontinuu’ntr’a te pierde’ntr’ale lor dulci mreje. E drept și că pot fi nedrept... poate femeia pierduse-un pariu, poate se grăbea la’ntâlnire cu-al ei Făt-Frumos, urmând ca trotineta s’o parcheze’n portbagajul bolidului acestuia, la’ntoarcere, poate că ea chiar salvează natura, poate că..., poate că..., poate că... La fel de evident e faptul că, știind niscai elemente de teorie literară, am riscat folosind un fragment din poema eminesciană drept cârlig într’a agăța pre iubit cetitoriu’. Oricum, intenția mea va fi fost deja depășită de cea a operei întru’ntâlnirea ne/fericită cu cea a lectorului…

Revenind la oile noastre, există o teorie care spune că o societate e pe-atât de decăzută pe cât de decăzută e femeia din ea, pentru că femeia îl crește și pe bărbat, măcar până la vârsta de șapte ani [2]. Versurile poetului reflectă și acest fapt. Dintr’o altă perspectivă, dar tot în acest sens, Nietzsche spune că „femeia dorește să devină independentă; iar pentru asta se apucă să-i lămurească pe bărbați despre «femeia în sine» – aceasta se numără printre cele mai nocive progrese ale sluțirii Europei în general” [3]. Pe de altă parte, Dumnezeu îi revelează lui Solomon că „femeia este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui” (Pilde 12, 4) și că „inel de aur în râtul porcului, așa este femeia frumoasă și fără minte” (Pilde 11, 22). Nu că mi-ar păsa, dar ca să nu par misogin, o amintesc aici și pe Camille Paglia, care, feministă fiind, a fost și este atacată din tot spectrul feminismului pentru ideile sale [4], idei care exprimă, altfel, cele de mai sus. Eh! Acilea fusei nițel obraznic, pentru că Paglia se declară disforică, da’ măcar ea e onestă, considerând că „în democrație, nimeni nu ar trebui hărțuit ori abuzat, indiferent cât de neconformist sau excentric este. Dar, în același timp, nimeni nu poate pretinde drepturi speciale, protecție sau privilegii pe baza excentricității sale” [5]. Discuția poate deveni nesfârșită, dar esența e că se pierdu feminitatea în hei-rup-ul feminismului. Mai adaug doar că Paglia pune punctul pe i atunci când afirmă că, în ultimii 50 de ani, biologia a fost programatic exclusă din programele de studii de gen și feminitate din universitățile americane, fapt pentru care „foarte puțini teoreticieni și profesori de studii de gen din lumea întreagă mai sunt azi apți din punct de vedere științific și intelectual pentru a-și preda cursurile” [6]. Biologia, bat’o vina! Biologia, măcar... apoi... vine ea și Scriptura.

Acuma, ajungând spre final, un gând pârdalnic privirea’mi poartă pre urmele doamnei cu trotineta... Ca să văd, bată-mă norocu! Să văd... și să pipăi... și să cred! Da’mi vine-o șoaptă din cer... cu mireasmă de trandafir... și ochii’mi se’nchid. O văd! Femeia, slalomând grațios printre zgribuliți trecătorii ce gurile’și cască’n buricu’ târgului la feeria din prag de Crăciun. O văd zâmbind șăgalnic copiliței din mintea’i, copiliței ce zboară pe-amintirea trotinetei vecinei de bloc, mai cu stare nițel decât ai ei părinți. Și-apoi, o văd calm zâmbind... și cald... anticipând bucuria curată a băiețelului ei, căruia tocmai îi cumpărase a trotinetă, pe care, de-acuma, apropiindu-se de-a’l lor acasă, aproape valsa... Pentru că, oameni buni, „femeia se mântuiește prin prunci”, zicea și părintele Iustin Pârvu, femeia e misterul blagian al vieții iar pe noi, bărbații,  „Etern-femininul /Ne-nalță-n tării" [7].

Sorin Suciu

Note:

[1] Mihai Eminescu, „Glossă”, fragment.

[2] Vezi versurile lui Dimitrie Bolintineanu din poezia „Muma lui Ștefan cel Mare”.

[3] Friederich Nietszche, „Dincolo de bine și de rău”, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană., București, 2004, pp. 112-113.

[4] Camille Paglia, „Sexual Personae. Art and Decadence from Nefertiti to Emily Dickinson”, Yale University Press, 1990.

[5] Camille Paglia interviu în Jonathan V. Last, „Camille Paglia: On Trump, Democrats, Transgenderism, and Islamism Terror”, „Washington Examiner”, 15 iunie 2007, disponibil la https://web.archive.org/web/20201019101729/https:/www.washingtonexaminer.com/tag/donald-trump?source=%2Fweekly-standard%2Fcamille-paglia-on-trump-democrats-transgenderism-and-islamist-terror, accesat la 17.01.2024.

[6] Ibidem.

[7] Johann Wolfgang Goethe, „Faust” în „Opere”, traducere de Lucian Blaga, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.