După evoluția în oda Taxi către Conducătorul Iubit, Mircea Cărtărescu nu mai vrea Nobelul ci Premiul Grammy, scrie internetul, care se întreabă și de ce a lipsit editorul lui, omul de afaceri Gabriel Liiceanu, din piesa „Rinocerii se întoarce”. Avocatul Marian Nazat oferă un posibil răspuns pe blogul său: îl iubește mai mult pe Bolojan decât pe Nicușor. Iar un triplu nu pare încă să fie dorit de toate părțile, apreciază observatorii sexo-marxismului. Marian Nazat:
Din cafeneaua literară abia deschisă la Oradea, negustorul de lingușeli Gabriel Liiceanu își omagiază binefăcătorul de conjuctură – Ilie Bolojan -, și-i face curte „în îndoituri de licheluță”[1]. Pe care îl aseamănă cu… Moise, iudeul, pornit într-o bejenie de vreo patruzeci de ani întru reeducarea propriului popor. Ptiu, drace, după cele două decenii prorocite de profetul Silviu Brucan, iată-ne amânați iarăși în visul nostru de stabilitate socială, politică și administrativă! Și de parcă nu era îndeajuns slinoasa comparație, Liicheanu îl alătură pe premierul „Ilie de la Sculărie” unei pleiade ilustre de oameni politici: Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Regele Carol I, Regina Maria, Iuliu Maniu și Corneliu Coposu. Da, „nu vă grăbiți să scăpați așa lesne de mine, acuzându-mă că trec printr-o criză de exaltare, de vreme ce mă hazardez să-l așez pe Ilie Bolojan în acest context. Vorbind astfel, am în vedere potențialul pe care-l are acest seamăn al nostru de a deveni – dacă-l vom lăsa să-și facă treaba – unul dintre ei”. Criză de exaltare? Nicidecum, bibicule, e o criză de slugărnicie, după ce i-ai pupat în fund și pe Traian Băsescu, și pe Klaus Iohannis, și pe oricine de pe urma căruia ți-ai tras un folos…
Numai că mărturisita criză se adâncește și capătă accente de-a dreptul stupide când filosoful „îmbulzit de sine” și-l dorește clonat pe orădean[2]. Citești și te crucești, Dumnezeule, vom scăpa vreodată de lichelele cu ifose intelectuale ? Știu răspunsul, așa că nu-l mai scriu, de ce să mâzgălesc aiurea hârtia ?
[1] Octavian Goga despre Manoilescu, care dorea să-i intre în grații
[2] „Nu vreți să facem, până la urmă, supremul test, cu harta României în
față? Eu cred, cu cifrele pe masă, că în momentul de față cel mult unul
dintre cele 41 de județe ale României, județul Bihor, îți dă senzația,
străbătându-l, că ai descins în Occident. Și că, dintre cele 41 de
capitale de județ, Oradea este cel mai modern și cochet oraș al
României. Și că, pentru a se ajunge aici, totul s-a petrecut în deplină
transparență, ei, bine da, cu o contabilitate la sânge și cu bani
proveniți din bugetul local, din cel guvernamental și din fonduri
europene din care nici un «bugetar» nu s-a înfruptat. Nu vreți să-l
lăsăm pe Bolojan să facă o Românie în care să ne simțim toți acasă și
din care nimeni să nu mai simtă nevoia să-și ia lumea în cap? Ce se
poate atunci răspunde la întrebarea dacă Bolojan poate fi clonat, de
fapt înmulțit cu 40 pentru a-l face să iradieze la scara întregii țări.
Răspunsul e «da», dacă i se va da timp, dacă i se vor da anii necesari
pentru a traversa deșertul corupției pe care-l locuim.”
Tot pe blogul celebrului avocat se mai găsește un text interesant despre Liiceanu, care poate spune multe și despre dragostea sa față de Bolojan:
Iarăși despre lichele...
În urmă cu câteva luni, când își scria cartea Mai sunt judecători la Berlin, Dan Radu Rușanu mi-a povestit o peripeție cu moralistul Gabriel Liiceanu. I-am zis pe loc să o introducă în volumul de memorii, întru lămurirea opiniei publice cu privire la atletul corectitudinii politice dedulcit la cherosenul băsist și nu numai. Nu știu ce s-a întâmplat, sau știu, dar nu vreau să spun, istorioara n-a mai apărut în volumul publicat de Editura RAO[1]. Cu acordul autorului, o dau eu în vileag acum, după ce intelectualii talibani au cerut norodului ce și cum să citească, în cea mai abjectă dezlănțuire huliganică a intelighenției de dreapta de după 1989. Un fel de mineriadă cu izmeneli culturale….
*
Apel către… amintiri
Pe la începutul anului 2000, m-a sunat Valeriu Stoica, pe atunci ministru de stat si ministrul justitiei, și m-a rugat să-l primesc pe maestrul Gabriel Liiceanu, care avea o mică problemă, și să încerc să-l ajut în rezolvarea ei.
Nu am înțeles ce problemă putea să aibă omul de cultură, filosoful și scriitorul disident Gabriel Liiceanu, problemă în rezolvarea căreia să se fi putut implica președintele Băncii de Export-Import a României – funcție pe care o dețineam la acea dată –, dar m-am conformat solicitării prim-vicepreședintelui PNL și am acceptat întâlnirea respectivă.
Maestrul a venit cu un braț de cărți, dornic să-mi arate cu ce se ocupă Editura Humanitas, moștenitoarea defunctei Edituri Politice din perioada comunistă.
„Spre deosebire de acum 10 ani – mi-a zis musafirul -, când Editura Politică publica numai cuvântările tovarășului Ceaușescu și directivele PCR, acum, Editura Humanitas are o plajă largă de publicații ale unor scriitori români, interziși în perioada comunistă.”
Mi-a explicat, de asemenea, că-i era foarte greu să supraviețuiască în acea competiție acerbă dintre edituri, Humanitas publicând numai opere ale unor scriitori valoroși: Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Lucian Blaga etc.
Am mai înțeles că veniturile din tipărirea și publicarea acestora nu erau comparabile nici pe departe cu cele obținute de alte edituri din publicarea titlurilor comerciale.
Dar problema pentru care Domnia Sa venise la mine, mai precis la banca al cărei președinte eram, era alta: unul dintre acționarii societății, un cetățean francez, dorea să se retragă și să-și vândă acțiunile pe care le deținea. Numai că domnul Liiceanu nu dorea ca aceste acțiuni să ajungă în posesia unui investitor care să urmărească doar obținerea de profit din societatea Humanitas, fără să se gândească și la actul de cultură în sine. De aceea se hotărâse să le cumpere Domnia Sa, dar, nedispunând de suma necesară, dorea un credit bancar pe trei-patru ani, cu care să poată achiziționa participația francezului.
Deși Exim Bank nu acorda credite pentru asemenea achiziții, i-am spus interlocutorului că voi încerca să conving consiliul de administrație să facem o excepție pentru Domnia Sa și să-i acordăm creditul solicitat, cu o dobândă foarte mică, urmând ca garanția să fie asigurată cu active imobiliare: un apartament, un teren sau o casă.
– Domnule președinte, mi s-a adresat acesta, în afară de condeiul din mână și coala de hârtie pe care scriu, eu nu am altă avere cu care să garantez. Doar buna-credință și reputația ireproșabilă de care mă bucur sunt singurele garanții pe care le pot oferi.
Am încercat să-i explic distinsului oaspete că am toată disponibilitatea să îl ajut, dar nicio bancă nu poate să acorde un credit fără o garanție solidă, iar regulamentul intern al Exim Bank și normele BNR sunt foarte stricte în această privință.
Maestrul Liiceanu a plecat foarte dezamăgit de refuzul meu, neputând să înțeleagă de ce o bancă nu poate să crediteze un act de cultură fără garanții materiale.
După circa trei săptămâni, m-a sunat din nou, solicitându-mi o întâlnire urgentă. Eram convins că a reușit să obțină garanțiile materiale solicitate pentru garantarea împrumutului și dorește să începem formalitățile pentru procesul de creditare.
Însoțit de directoarea economică a societății Humanitas, mi-a prezentat însă o nouă problemă: în urma unui control efectuat, Garda Financiară imputase societății Humanitas o sumă uriașă pentru neachitarea obligațiilor la bugetul de stat, precum și penalizările de întârziere aferente acestor sume.
Prin procesul-verbal de control se stabilise și un termen de plată a acestora, în caz contrar urmând să se treacă la executarea silită a societății și la blocarea conturilor.
Domnul Liiceanu era convins că fusese un control tendențios, care ar fi urmărit închiderea Editurii Humanitas, ca represalii pentru faptul că Domnia Sa susținuse deschiderea spațiului aerian al României pentru avioanele NATO care bombardau Belgradul.
Fără să mă duc cu gândul așa departe, am solicitat directoarei economice a editurii procesul-verbal de control al Gărzii Financiare. După ce l-am citit cu atenție, l-am întrebat pe domnul Gabriel Liiceanu dacă sumele imputate prin procesul-verbal de control ca obligații restante la bugetul de stat au fost achitate.
– În ultima perioadă nu am avut disponibilități și nu am putut plăti, mi-a răspuns acesta.
– Și de cât timp nu ați plătit, o lună, două, șapte? am întrebat eu.
– Ceva mai mult, mi-a răspuns directoarea economică.
– Un an, doi? am insistat eu.
– Poate mai mult.
– Patru-cinci ani?
– Cam așa ceva, a răspuns directoarea.
Am recitit procesul-verbal întocmit de Garda Financiară: lucrurile erau clare, iar sumele, de necontestat. Am ridicat din umeri neputincios și am încercat să le explic celor doi:
– Problema este la Ministerul Finanțelor. Eu, ca președinte de bancă, nu am nicio competență în acest sens și nici nu pot să vă ajut. Sumele stabilite și imputate de control sunt bine documentate și de necontestat. Ați putea doar solicita eșalonarea lor.
– Dar, practic, nu putem să plătim aceste sume. Nu ar putea domnul ministru să ne scutească de plata lor, fiind vorba de un act de cultură? a întrebat Liiceanu.
– Știu că în unele cazuri, a intervenit directoarea economică, s-au acordat, de către Ministerul Finanțelor, scutiri de penalități și eșalonarea datoriilor. Nu am putea să beneficiem și noi de aceste facilități, ca să nu fim executați silit?
– Din câte știu eu, nu se mai acordă asemenea facilități. Dar faceți o cerere în acest sens la Ministerul Finanțelor și poate vi se aprobă, i-am sfătuit.
– Sunteți prieten cu domnul ministru Remeș, nu puteți să-i prezentați cazul nostru și să-l rugați să ne scutească de plata majorărilor și să ne aprobe eșalonarea datoriilor măcar pe cinci ani? Este, totuși, vorba de un act de cultură, a insistat maestrul Liiceanu.
L-am sfătuit să facă o cerere în acest sens și să o depună la Ministerul Finanțelor, iar eu voi încerca să-i prezint domnului ministru situația deosebită a Editurii Humanitas.
Peste câteva zile, când m-am dus pe la minister, l-am abordat pe Remeș și i-am explicat situația societății Humanitas.
– Știu, bătrâne, toată situația. M-a sunat jumătate din PNL pentru asta. Dar am dat deja, mai demult, un ordin de ministru, prin care am interzis eșalonarea datoriilor și scutirea de penalități.
– Da, Traiane, dar e vorba de un act de cultură, i-am repetat eu ministrului argumentele domnului Liiceanu.
– Da, bătrâne, dar oamenii ăștia de cultură, disidenții din vremea lui Ceaușescu, sunt azi mai pricopsiți decât mine, care sunt ministrul finanțelor. Când o veni Curtea de Conturi să mă întrebe de ce am aprobat aceste facilități unei societăți comerciale, nici tu și nici domnul Liiceanu nu o să dați cu subsemnatul. Dar dacă partidul insistă, o să i le acord…. deși, personal, nu cred că este o treabă „oablă”, a răspuns morocănos Remeș.
*
* *
Într-adevăr, peste un an de zile, controlul Curții de Conturi a considerat nelegale facilitățile de care a beneficiat societatea Humanitas, iar fostul ministru a trebuit să explice în scris oportunitatea acordării acestora și să dea cu „subsemnatul” la organele abilitate.
„Actul de cultură” a fost considerat de către inspectorii Curții de Conturi drept o „simplă înlesnire fiscală acordată unei societăți comerciale aducătoare de profit”.
*
* *
În primăvara anului 2002, disensiunile dintre Valeriu Stoica și Dinu Patriciu ajunseseră de notorietate, atacurile și acuzațiile reciproce făcând deliciul presei.
În acest context, conducerea PNL, în frunte cu președintele Valeriu Stoica și vicepreședinții partidului, a fost invitată la Grupul de Dialog Social, pentru a se realiza o mediere între cele două părți.
Dar și aici, cei doi principali protagoniști, Valeriu Stoica și Dinu Patriciu, aveau susținători care încercau cu diverse argumente, mai mult sau mai puțin pertinente, să arate/să demonstreze că cealaltă parte este de vină.
În timpul acestor discuții/dezbateri, Călin Popescu Tăriceanu, Crin Antonescu și cu mine, susținători declarați ai lui Dinu Patriciu, i-am lăsat pe cei doi – Stoica și Patriciu – să răspundă diverselor reproșuri aduse de membrii GDS prezenți, acuzații făcute în funcție de simpatia sau antipatia fiecăruia.
La un moment dat, în cadrul dezbaterilor a intervenit și domnul Gabriel Liiceanu, care, cu o voce gravă, i s-a adresat lui Patriciu:
– Eu nu pot să înțeleg cum ați obținut dumneavoastră pentru Petromidia acordarea de facilități fiscale la plata unor obligații față de bugetul de stat, pe timp de 10 ani. Nu mi se pare nici legal și nici moral ca să lipsiți bugetul României de asemenea sume importante, care ar fi fost benefice tuturor contribuabililor. Nu cred că asemenea facilități s-au putut obține printr-o simplă cerere la Ministerul Finanțelor, fără a se evita anumite intervenții. Chiar dacă facilitățile acordate sunt legale, cum susțineți dumneavoastră, nu cred că sunt și morale.
Am întors capul către maestrul Liiceanu, încercând să-i întâlnesc privirea. N-am reușit și atunci, fără să țin cont de situație, am intervenit, întrerupându-l:
– Dar dumneavoastră, Excelență, când vi s-a aprobat eșalonarea pentru Humanitas în urmă cu doi ani, cum…?…
N-am apucat să-mi termin întrebarea, că o doamnă, trecută de prima tinerețe, m-a admonestat:
– Sunt oripilată de modul în care un politician controversat se poate adresa maestrului Liiceanu, întrerupându-l fără pic de bun-simț. Aceste apucături ale politicienilor probabil că sunt tolerate în parlament, dar nu într-un mediu academic, între oameni de cultură.
Și câteva zeci de secunde doamna m-a tocat mărunt, apoi s-a dezlănțuit la adresa lui Dinu Patriciu. A urmat luarea la rost a lui Crin Antonescu și imediat a lui Călin Popescu Tăriceanu, după care s-a întors furtunos la Dinu Patriciu. Doamna perora și perora la adresa politicienilor controversați.
Deja fusese prea mult pentru mine. M-am ridicat și am părăsit sala, lăsând-o în urmă pe doamna indignată, care, acum, începuse să-i toace pe comuniștii lui Iliescu și Năstase.
Ajuns în stradă, am cotit-o la stânga, pe Calea Victoriei, mergând înspre Piața Palatului. M-am uitat puțin mirat la clădirea fostului Comitet Central. Parcă era puțin diferită față de cea din decembrie 1989. Nu înțelegeam ce era diferit, dar exista totuși o schimbare. M-am uitat mai cu atenție și, într-un târziu, am realizat: în decembrie 1989, clădirea fostului Comitet Central al PCR nu avea zăbrele la geamurile de la parter. Îmi aminteam aceasta foarte bine, pentru că am intrat în sediul CC-ului pe geam. Ne trăgeam unii pe alții ca să escaladăm fereastra și apoi năvăleam în holul de la parter, unde ne întâlneam cu cei care forțaseră ușa. Era în 22 decembrie 1989. Trecuseră aproape 13 ani de atunci. Mă uitam la gratiile groase de la ferestre. Oare când or fi fost puse? În anii ’80, printre pietrele caldarâmului din fața CC-ului creștea iarba. Nimeni nu avea voie să meargă pe acolo. Numai „tovarășul” și „tovarășa” intrau pe ușa din față. Acum, parcarea asfaltată din fața clădirii era plină de mașini…
Am plecat mai departe pe Calea Victoriei și m-am oprit vizavi de magazinul Muzica. În 22 decembrie 1989, un cordon de milițieni încercase să oprească manifestanții care voiau să ajungă în Piața Palatului. Când au început să plece tancurile din fața CC-ului, au fugit și milițienii…
Trecuseră doar 13 ani, dar ce multe se schimbaseră! Ne schimbaserăm în primul rând noi, nu mai eram cei din decembrie 1989. Atunci, eram uniți, acum, dezbinați. Atunci, entuziaști, acum, dezamăgiți. Atunci, strigam liberi: „Jos Ceaușescu !” și „Fără comuniști !”, acum începuse să ne fie frică și să vorbim la telefon.
Ce câștigaserăm și ce pierduserăm față de decembrie1989? Poate Dumnezeu știe…
Vizavi de Biserica Kretzulescu, în vitrinele luminate puternic ale Librăriei Humanitas, am remarcat două cărți ale maestrului Liiceanu: Apel către lichele și Declarație de iubire. Am mai citit o dată titlurile și am surâs amar… „lichele văd peste tot, dar iubire mai există oare?!”
*
Aceasta este o altă față a moralistuIui Gabriel Liiceanu, cel care scria că nu regretă nici acum creditul pe care i l-a acordat președintelui Traian Băsescu în cele două mandate ale sale la Cotroceni, conchizând grav și irevocabil: „El m-a slujit.”[2] Cine se aseamănă, se adună, nu ? Sau, cum zice Radu Călin Cristea în monumentala sa radiografie[3] a lichelismului neaoș cu morgă solemnă, „din bezna impunătoarei sale inculturi”, „Marinarul” a adunat în juru-i august câteva „zuze turmentate”, între care și zelosul Gabriel, toți suferind de „un elitism arogant, de «privilighenția» cu ambiții monopoliste de status.”[4] Ca lider incontestabil al acestui „pluton de intendenți” și „țiclangii”, fostul discipol al lui Noica a ajuns până și la înalta tribună a Parlamentului European, de unde, în martie 2017, a ținut un discurs neterminat despre țara lui furată. Ei bine, în alocuțiunea cu pricina a strecurat și un citat, care, chipurile îi aparținea pesedistului Liviu Dragnea. „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului-șef al DNA, pe demiterea dnei Kövesi”, a rostit cu emfaza-i știută și unsuroasă musafirul român, cu ghilimelele arătate explicit. Numai că, stupoare, vorbele respective nu fuseseră aruncate niciodată în spațiul public de teleormăneanul atât de hulit. În volumul România: o iubire din care se poate muri, cel picat în culpă se explică aidoma unui hopa Mitică, sporind și mai mult senzația de ramolisment și năuceală, de derivă otrăvitoare în care plutește: „Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenția de exactitate, lucru pe care l-am întărit și prin folosirea expresiei «declarația explicită». Acest lucru mi-l asum în mod public ca pe o eroare. Nu însă ca pe o minciună. N-am avut nicio clipă intenția de a deforma o realitate știind foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, și doar în acesta, aș fi mințit.” Dacă tăcea, filosof rămânea, nicicând expresia aceasta nu s-a potrivit mai bine…
Însă cel supărat, indignat, chiar, este tot el, să te crucești, zău: „Ceea ce mă uimește aflând ce zarvă s-a iscat imediat după prestația mea bruxelleză la diferite posturi TV arondate este felul în care discursul ținut de mine acolo a fost redus la o propoziție. Cum e cu putință ca o propoziție – profund adevărată în conținutul ei, chiar dacă inexactă în forma citată – să facă, o seară întreagă, obiectul acuzei de minciună într-o țară care trăiește de aproape trei decenii pe tonele de minciună deversate peste noi de către politicienii României și de mediile care-i slujesc? Se ascunde oare vreo minciună în analiza pe care am făcut-o României actuale? Și nu asta merită oare discutat? Ducându-mă la Bruxelles nu m-am dus nici ca filozof, nici ca scriitor, nici ca profesor, nici ca reprezentant al oricărei meserii de pe lumea asta care se poate învăța. M-am dus ca reprezentând una dintre cele mai grele meserii existente în țările cu pretenții democratice: meseria de cetățean îndrăgostit de țara lui și de valorile europene pe care cei ce se bat cu pumnul în piept, clamând iubirea de patrie, le batjocoresc zi de zi.”
Curat murdar, monșer ! Cine se scuză se acuză și mă mir că ditamai intelectualul nu-și dă seama de ridicolul în care se aruncă de bunăvoie, asemenea sinucigașilor…
P.S. Profesorul Alexandru Athanansiu depune, în cartea sa, Călătorie în centrul inimii, o mărturie concludentă despre caracterul lui Gabriel Liiceanu: „Altă dată, am văzut cum un editor devenit, prin grația lui Dumnezeu și bunăvoința unui ministru, proprietar de editură și-a urcat în pod valorile morale pe care și le exibă ostentativ în public și i-a spoliat drepturile de autor unei rude foarte apropiate, tatăl meu.
El, cel care vorbise și admonestase lichelele regimului comunist dorind parcă să le trimită în uitarea societății românești tocmai mi le aduce, mai abitir, în memorie prin gestul său.
În general, societatea românească prea îngăduitoare cu impostura și, mai degrabă, tentată de răzbunare decât de sancționarea justă a celor vinovați are o endemică slăbiciune în a-și crea idoli de mucava și de a supune expiațiunii pe purtătorii valorilor autentice.
Nu întâmplător Brâncuși, Enescu și alții au părăsit România, nesuportând bârfa și batjocura derizorie pe care contemporanii o țeseau în jurul lor, invidia prostească, expresie a unei evidente impotențe spirituale și, în general, partizanatul ideologic care desparte valoarea de non-valoare, după cum te poziționezi față de puternicii zilei.
În schimb, acești Savonarola așezați la catedra de morală a neamului au pretenția de a fi unicii martori și mărturisitori ai unui adevăr revelat prin contactul avut cu transcendența.”
Quod erat demonstrandum…
––––––––––––––––
[1] În anul 2018, textul avea să apară chiar în forma de mai sus în ediția a doua a cărții Mai sunt judecători la Berlin (Editura RAO).
[2] România: o iubire din care se poate muri
[3] Împăratul cu șapcă
[4] Idem”
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
https://assets.teenvogue.com/photos/
62b9fd43de8b538f0f26a9b5/16:9/w_
1920,c_limit/GettyImages-1241575566.jpg