În Occident mai ales, uciderea pruncilor este motiv de reflecție, de valorizare a vieții și de gândire mai adâncă asupra adevăratelor priorități ale umanității. La noi parcă trece prea ușor aces episod al istoriei fugare a lui Dumnezeu pe pământ.

Un prunc este și are tot ce-i mai bun pe lume. Este sinteza fericită a valorilor umanității. Toată nevinovăția lumii este cuprinsă în ochii săi. Un om mic de tot, care are totul bun. Pruncul este paradigma teologică a creației lumii, totul în el este „bine foarte”, nu are niciun micron de ură, de urâțenie, de răutate sau de păcat. Doar păcatul strămoștesc ca slăbiciune a căderii, labilitate ființială a netemeiniciei strămoșilor. În același timp, un prunc dăruiește sens întregului univers. El poate aduce fericirea rodirii părinților lui, unește casele, schimbă minunat mințile născătorilor lui, nesomnul lor este odihnă preacurată, plânsul lui este făcător de bucurie. Chipul pruncului mirat asupra întrebărilor lumii este culmea frumuseții lăsate de Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu surâde prin prunci, plânge prin ei, ne privește de la sânul mamelor cu o iubire infinită. Pruncii omenești nu sunt doar niște pui de oameni, ei sunt icoanele umanității originare, sfinte și slăvitoare de Dumnezeu. Pruncul alăptat la sânul mamei este catapeteasma raiului, în care Dumnezeu hrănește de la începutul lumii pe om, iar omul maximal, feciorelnic (Maica Domnului), Îl hrănește dumnezeiește pe Dumnezeu. De-abia mai târziu vor cădea pruncii în gravitație personală, și se vor umple de neființa păcatului.

Uciderea pruncilor de către Irod, doar doar nu i-o lua cineva împărăția este începătoria răutății totale. Un prunc nu are nicio putere pe pământ. Toată puterea Lui este în cer. De-abia prin Cruce și prin Înviere, Pruncul infinit poate spune: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ”. Un prunc nu poate merge, bate, mustra, nici măcar vorbi pe limbajul limitativ al oamenilor. Cu toate acestea în el există în miez, in nuce, toată complexitatea creației izvorâte din gândul cel de taină al lui Dumnezeu. În ochii lui mici, se află ascunse în smerenie, toate lumile pe care le va vedea, gândi sau făuri în viața sa temporală și în cea veșnică.

De aceea proorocia lui Ieremia este surprinzătoare: „Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire și țipăt mult. Rahila plângea pe fiii săi și nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt”. Când îți moare un copil, durerea iscată în inima ta devine inima însăși, prăpastia absurdului de suferință în care încap toate lacrimile acestei lumi. Părintele devine orfan pentru vecie, iar timpul nu acoperă rana, ci o deschide cu fiecare clipă, ca o proorocie a morții proprii. De fapt, părinții cărora le-au murit pruncii au murit și ei, și doar Dumnezeu mai susține viața șubredă de aici, până când se vor întâlni cu copiii lor. Viața lor este o distanță, un interval al durerii, în care dorul pentru copil ține loc de timp, până la moarte.

De multe ori mi-am pus întrebarea: Oare de ce Dumnezeu a ars Sodoma, cu tot cu pruncii din ea, dar n-a ars pe soldații lui Irod? Creatorul știa că pruncii născuți în tărâmul păcatului perversității cumplite vor ajunge mai răi decât părinții lor. Căci nu există opreliște în răutate, ea e infinită, ca și iadul în care ajunge la sfârșit. Sodoma este chipul durerii nesfârșite a lui Dumnezeu de a vedea cum acei prunci minunați vor ajunge să fie terfeliți de neființă, așa că El, Iubitorul de oameni, arde cu foc cetatea, pentru ca pruncii din Sodoma să nu ajungă la culmea răutăților. Focul Sodomei a fost pus pentru salvarea veșnică a pruncilor din ea, pentru că cei mari erau deja infestați de urâciunea pustiirii. Moartea pentru acești prunci este scăparea lor definitivă de iad, este invalidarea unei vocații de răutate prin iubirea și bunătatea lui Dumnezeu. Așa că pruncii Sodomei sunt acum la lumină, ca o sfidare a iubirii împotriva întunericului care nu va putea să o cuprindă în veac.

Ne oripilăm în zadar de drama pruncilor uciși de Irod. În viața noastră, uciderea celor mai sfinte mădulare ale umanității continuă mult mai subtil, mai sistematic și mai efectiv. Spitalele unde ar trebui să se audă glasurile cristaline ale vieții sunt de fapt niște abatoare ale umanității, unde sunt uciși mii de prunci sfinți, spre osânda veșnică a părinților lor. Ofensiva celui viclean de la începutul lumii nu s-a axat niciodată mai mult pe copii. Pruncii sunt îndobitociți în fața calculatoarelor, ațâțați cu violență prin televiziune, stârniți hormonal prin fiecare imagine de pixel, stimulați și hrăniți cu răutate în fiecare clipă. Încet încet, lumina dumnezeiască se stinge în ei, pentru a fi înlocuită cu lucirile fascinante ale focului. Violența înseamnă ucidere, plăcerea carnală care nu este născătoare de prunci este ucidere, răutatea este uciderea celuilalt în inima noastră. Toate predate abil de cel care de la început a fost ucigător de oameni.

Singura categorie de oameni inexistentă în iad este aceea a copiilor (mici). Și aceasta pentru că cel mai cumplit ucigaș în serie, la începutul vieții sale a fost sfânt. Lucifer însuși în copilărie era înger luminos. Iadul cu prunci în el se transformă firesc în rai, smoala spirituală din el înflorind de glasurile lor și focul stingându-se în lacrimile nevinovăției. Din această perspectivă, moartea, uneori prematură, întotdeauna absurdă, este tocmai subterfugiul iubirii lui Dumnezeu pentru a ne scoate din vârtejul devastator al propriilor noastre dureri. Cel mai mare avantaj al umanității este acela că Dumnezeu nu te condamnă niciodată pentru ceea ce vei deveni.

Citiți și În a doua zi de Crăciun a lui 1989 ILIESCU a legalizat AVORTUL și l-a numit pe fiul NKVD-istului Walter Roman Prim-ministru. În 1990, s-au produs peste 1 MILION de întreruperi de sarcină, victime ale Guvernului Petre Roman