În poză, fragment din afișul filmului ”The Ministry of Ungentlemanly Warfare”. În comentarii, filmul ”Portretul luptătorului la tinerețe” (2010), de Constantin Popescu
Românii nu au voie să facă filme patriotice, adică filme care să trezească și să alimenteze sentimentul identității naționale sau, Doamne-ferește, mândria de a fi român.
Dacă îmi amintesc bine, sunt doar trei filme (din peste cinci sute) în treizeci și cinci de ani care fac bine la sufletul național: ”Portretul luptătorului la tinerețe”, ”Gata oricând! - Eroii de la Podul Jiului” și ”Oameni de treabă”. Mai sunt și altele? Nu cred. E posibil. Dacă da, postați în comentarii, ca să-mi amintesc și eu, și amicii mei.
Vorbesc aici despre filme care îi trezesc spectatorului nevoia de a lupta pentru bine și frumos în lume, pentru chestiuni mai presus de el însuși, cum ar fi dreptate, cinste și, într-un sens mai larg, pentru ideea națională, o idee care nu este nicidecum ”extremistă”, ci nu face decât să afirme că națiunea română există, are identitate, acea identitate este unică, are valoare prin unicitate (dacă nu prin altceva) și că România nu merită să dispară de pe harta geografică și culturală a lumii, înghițită de consumerism și globalism.
Nu avem azi filme patriotice deoarece un întortocheat sistem de persoane puse în funcții cheie din industria cinematografică românească au grijă, nu doar ca acele filme să nu fie finanțate, produse și distribuite, ci nici măcar gândite sau scrise, descurajând ideea încă din fașă. Cum? Simplu. Cerând de la autori orice alte subiecte și idei în afară de subiecte unde un român luptă și învinge. În schimb, defetismul este la mare căutare. În afară de mârlăniile cinematografice curente, numite comedii, cinematografia românească produce numai defetism. Eroi înfrânți. Vise spulberate. Vieți eșuate.
Cinematografia românească a devenit o fabrică care scoate pe bandă rulantă o singură idee: eșec. Eșec cu orice aromă. Eșec mai trist, mai intelectual, mai populist, mai tineresc, mai glumeț, mai ”pe realism”. Orice subiect e bun, atât timp cât la final se află o înfrângere. D-aia nici nu mai ia lumea bilet la filme românești și așteaptă să iasă moca pe YouTube sau pe torente. De greață. Greață de eșec. Ni s-a aplecat de la atât eșec. Mă uit la ultimul film al lui Guy Ritchie, ”The Ministry of Ungentlemanly Warfare” (2024). Fabrică de eroi într-un vehicul cinematografic pentru tineret. Mă uit la aproape orice film american: dreptatea învinge. Ai voie să fi erou dacă ești american. Dacă ești român, nu.
Filmele rusești nu se lasă mai prejos, desigur. Industria cinematografică rusească, cap la cap cu cea americană, sapă de zor în istorie și în ficțiune (vezi, de pildă, excelentul ”Salyut-7”, din 2017), pentru a scoate la lumină eroi și eroism. Noi, nu. La noi, s-a inversat sloganul, de la ”eroi au fost, eroi sunt încă”, am ajuns la ”eroi n-au fost, eroi nici n-o să fie”. Păcat.
Azi, mai mult ca oricând, am avea nevoie de eroi în cinema, în speranța că acei eroi de ficțiune vor trezi ceva în puștimea jemanfișistă care face pluta pe valurile consumerismului globalist. Unii zic: e prea târziu, sunt pierduți forever. Eu zic: trebuie încercat. Poate o mai fi ceva acolo. În ceea ce privește industria cinematgrafică românească, adică aceia care propagă eșecul și înfrângerea sub formă de ”cinema românesc”, slugile umile ale capitalului ideologic, nicio milă. Ei trebuie scoși din sinecuri, puși la zid și împușcați cu coji de semnițe. Ptiu.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
makam Nihavend, fie cu cea bisericească – plagal al modului I. Ambele sunt derivate ale entității modale Doric, ce se definea printr-un ethos războinic, victorios, plin de speranță și convingere. Multe dintre imnele religioase creștine ortodoxe specifice unor sărbători sunt scrise în derivate modale ce reflectă acest
ethos cum ar fi cele din Ziua Învierii sau la sărbătoarea Nașterii lui Hristos. În același timp, multe dintre cântecele de luptă din spațiul culturii orientale din Principatele Române, Transilvania, Balcani și Imperiul Otoman sunt compuse în acest mod tocmai din acest motiv. Astfel, imnul actual al României,
Deșteaptă-te, Române, corespunde în toate privințele poziției de imn pe care și-a păstrat-o până astăzi."(ANTON PANN - DESLUȘIREA PRESCURTATELOR ZICERI , Constantin RĂILEANU)
Cum adică sunt pierduți forever? A face o astfel de afirmație ..dinamica vieții înseamnă că nu-ți mai spune nimic. Schimbarea ..metanoia nu-ți mai spune nimic.
Învierea nu-ți (mai) spune nimic.
Așadar, se vrea să c r e d e m că sunt(em) pierduți forever - ceea ce-i cu totul altceva.
Bineînțeles că mai e “ceva acolo”. Fără ..poate. Sigur DA! De ce sigur? Pentru că Dumnezeu e cel care f a c e să mai “fie ceva acolo”. Nu noi. Daca credem că noi, cu puterea noastră putem ceva atunci e clar de ce avem sentimentul că sunt pierduți..forever. Și noi suntem pierduți ȘI pentru că credem înșelarea asta. Gata, viața s-a oprit .. dinamica e pa.
Fără Dumnezeu se instalează moartea. Întâi sufletească.
Până când? Până ne trezim, până ne deșteptăm, până ne venim în fire, în sine. Până..înviem. Întâi aici (condiție sine qua non). Apoi în veșnicie.
Hristos a Înviat!..ca Om.
Domnul meu si Dumnezeul meu!