Aș mai spune că întâmplările din viața atât de scurtă a lui Alecu Russo se țin de mână cu înțelepciunea populară, mai bine zis, consolarea de toate zilele a românilui că tot răul e spre bine. Un rău care a adus un extraordinar bine tuturor românilor este exilarea lui Alecu Russo în Munții Vrancei, la Mănăstirea Soveja. Se știe din biografia sa că o piesă de teatru, „Jicnicerul Vadră”, prezentată la Teatrul Național din Iași, a deranjat rău autoritățile vremii, aducându-i în primăvara anului 1846 o perioadă de cinci săptămâni „de exil” la Soveja, în munții Vrancei, experiență pe care poetul o povestește în lucrarea „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicată după moartea sa de Alexandru Odobescu. Acolo, Alecu Russo redă întâlnirea cu unul dintre purtătorii baladei populare, moment care, potrivit notițelor din jurnal, s-a petrecut pe 11 martie:

„Toată noaptea a bătut un vânt năprasnic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă val-vârtejul ce se obișnuiește pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier…”.

 

Deci, culegerea  baladei  „Miorița” este rodul unei întâmplări la care scriitorul, ideolog al generației de la 1848, nu se aștepta. Și ce suflet a avut fericitul descoperitor al acestei bijuterii populare, câtă lipsă de orgolii ca să-i încredințeze Balada lui Vasile Alecsandri! Știa că numai Alecsandri este în stare s-o slefuiască până la strălucirea de diamant. Și n-a greșit. Vasile Alecsandri a publicat-o prima dată în ziarul fraților Hurmuzachi „Bucovina” din Cernăuți și a introdus-o în circuitul operelor universale. 

Alt exemplu edificator al personalității incomparabile a lui Alecu Russo în ce privește modestia este opera sa „Cântarea României”, primul poem în proză în literatura română, din care cuvintele se revarsă ca din Dunărea bătrână, ca din ”râurile cele frumoase și spumegoase, pâraiele cele repezi și sălbatice”... Răsună ecou cardinal din ”Cântarea României”, când triumfător ca vocea lui Ștefan cel Mare, când tânguios, cu jale, ca-n ”Seara pe deal” a lui Eminescu. Toate cele 60 de verseturi se cer învățate pe de rost, dar am ales să memorizez și să transmit mai departe aceste două: ”Ești frumoasă, ești avuțită... o, țara mea... ai copii mulți la număr, care te iubesc... ai cartea de vitejie a trecutului și viitorul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale?”(versetul 38). Aș vrea să cred că ele, lacrimile Țării, curg pentru noi, fiii ei orfani de Țară.

 

Și poate mai curg pentru că s-au uitat aceste cuvine (versetul 35): ”Dacă dușmanul vostru va cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre... Domnul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în volnicia și puterea de mai înainte”.