După cum experiența istorică o arată clar, egalitatea se află întotdeauna, într-o anumită măsură, în contradicție cu libertatea, iar o societate poate fi liberă numai dacă un anumit grad de inegalitate este acceptat. Într-un anume sens, așadar, politicile „egalitariste” actuale din lumea occidentală par a fi o strategie de reanimare a socialismului sub un alt nume.

Un fenomen relativ nou în cultura juridică este proliferarea unei legislații concepute pentru a „combate discriminarea pe criteriu de gen” și a „promova egalitatea de gen” (pentru scopul acestei analize, genul este echivalent sexului biologic, deci egalitatea de gen are înțelesul de egalitate între bărbați și femei). În Statele Unite, asemenea politici au căpătat o oarecare notorietate sub numele de „acțiune pozitivă” începând cu anii 1960, pe când în Europa, Uniunea Europeană a definit „egalitatea de gen” drept unul dintre drepturile fundamentale. Din păcate, „egalitatea de gen” și politicile de aplicare a acesteia s-au dovedit uneori a avea o dublă natură. Pe de o parte, acestea pot fi văzute ca simple instrumente de promovare a unei agende sociale și politice; pe de altă parte, ele sunt expresia unei noi erezii sociale, ce trebuie supusă unei critici fundamentale.

„Egalitatea” și conceptul tradițional de justiție

Conceptul tradițional de justiție, care a stat, din Antichitate până în prezent, la baza sistemului de gândire morală și juridică din Vest, este în mod corespunzător rezumat în următoarele două propoziții:

·        Iustitia est constans et perpetua voluntas suum cuique tribuendi: Justiția este dorința constată și perpetuă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.

·        Justiție înseamnă a trata pe cei egali cu egalitate, pe cei inegali cu inegalitate și totul în funcție de merit.

Este evident că principiul fundamental în acest caz este „ce i se cuvine fiecăruia” (cu alte cuvinte: merit), nu „egalitate”. Egalitatea este doar un principiu secundar: meritul egal ar trebui recompensat în măsură egală, însă nu poate exista recompensă egală pentru merite inegale.

Dar ce înseamnă egal?

Analizând politicile cu privire la „egalitatea de gen” actuale, descoperim că principiul lor de bază este acela de a exclude criteriul sexului sau genului drept criteriu folosit pentru luarea oricărei decizii, în afara cazurilor în care poate fi dovedit că aplicarea unor asemenea criterii este necesară și justificată.

În aparență, acest lucru pare inofensiv, în condițiile în care încă mai există, măcar la nivel teoretic, o oarecare libertate de a aplica aceste criterii ori de câte ori există o justificare. Așadar, unde este capcana?

Capcana provine din aceea că politicile privind egalitatea de gen (adică, politici antidiscriminare), dacă sunt aplicate deciziilor persoanelor private, s-a dovedit că uneori determină o pierdere a libertăților personale.

Într-adevăr, în timp ce principiul conform căruia femeile și bărbații ar trebui să fie egali în fața legii și să aibă aceleași drepturi nu par a mai stârni controverse, există o mare diferența între îndreptățirea la tratament egal și transformarea apartenenței biologice la un sex sau la altul în privilegiu.

„Egalitate” și libertate

Este de necontestat faptul că statul ar trebui să trateze toți cetățenii în mod egal și că politicienii sau funcționarii publici nu au libertatea de a distribui beneficii și avantaje sau de a impune dezavantaje după propria voință. Însă, pentru persoanele private, posibilitatea de a lua decizii este unul dintre elementele constitutive ale libertății personale. Orice încercare de a extinde aplicabilitatea regulilor „antidiscriminare” în domeniul contractelor liber încheiate, fie între persoane private sau companii private, fie cele între alegători și candidați/aleși este echivalentă cu o restricționare a libertății: antreprenorii nu mai au libertatea de a decide pe cine angajează, proprietarii caselor nu mai pot decide pe cine au drept chiriași, iar alegătorii sunt lipsiți de candidații potriviți pentru că aceștia n-au mai avut loc pe listă din cauza faptului că sunt bărbați sau femei!

Pe lângă simplul act al comunicării, încheierea contractelor este cel mai important mod de interacțiune socială. Limitarea libertății contractuale este, așadar, o restricție a libertății în general – și trebuie, prin urmare, aplicată numai cu cel mai înalt grad de prudență. Ceea ce este pozitiv sau inofensiv poate deveni insidios și invaziv dacă este supra-reglementat și utilizat abuziv.

Întrebarea care se pune este dacă „egalitatea” este suficient de importantă ca obiectiv politic încât să justifice astfel de restricții asupra libertății!

Un exemplu grăitor al efectelor de eradicare a libertății generate de legislația „antidiscriminare” este oferit de introducerea „cotelor de gen”.

Cotele de gen, sau egalitatea ca discriminare

În unele țări, inclusiv în România în ultimii ani, legiuitorii încercă să atingă „egalitatea de gen” printr-o formă de „discriminare pozitivă” - cotele de gen. În multe state din Uniunea Europeană, precum și la nivelul instituțiilor unionale, au fost impuse sau se discută impunerea unei cote de 40% de membri de sex feminin în consiliile de administrație ale companiilor publice. Articolul 23 al Cartei Drepturilor Fundamentale (CDF) a Uniunii Europene legitimează explicit chiar impunerea la nivelul tuturor statelor a unor asemenea practici, prevăzând:

„Egalitatea între bărbați și femei trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în nivelul de angajare, muncă și plată.”

„Principiul egalității nu va împiedica menținerea sau adoptarea de măsuri care prevăd avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat”.

Aceasta ridică îndoieli fundamentale în privința semnificației conceptului de „egalitate”. Ceea ce reușesc prevederi precum articolul 23 al CDF sau măsurile descrise în el este aceea că anulează conceptul de „drepturi egale” și îl înlocuiesc cu acela de „beneficii egale”. Din această perspectivă, calitatea de membru al unui consiliu de administrație al unei companii de stat sau private ori admiterea pe o listă de candidați pentru demnități publice precum cele de membru al legislativului nu ar presupune mari responsabilități și, deci, nu ar trebui să fie ocupate de cel mai potrivit candidat, ci sunt un simplu „privilegiu” sau un „beneficiu social” care trebuie distribuit în mod uniform, în conformitate cu cote de gen fixe (sau poate, dacă o asemenea stare de fapt este tolerată în continuare, în funcție de criterii „de diversitate” cum sunt dizabilitățile sau preferințele sexuale).

Acesta este punctul în care retorica „egalității de gen” se dovedește autocontradictorie. În loc să elimine discriminarea, „cotele de gen” o instituționalizează și, în loc să interzică utilizarea criteriilor nepotrivite/irelevante, le transformă într-o obligație. În plus, asemenea politici riscă să pericliteze competitivitatea în oricare domeniu le aplică: este puțin probabil că investitorilor le va plăcea ideea că o companie trebuie gestionată de oricine altcineva decât cei mai calificați oameni – principiu care se aplică, schimbând ce este de schimbat, și competiției politice, căci alegătorii, în general, nu doresc femei sau bărbați în funcții de înaltă demnitate, ci persoane răspunzând unor criterii de integritate, moralitate, competență.

Politici precum cea a cotelor de gen relevă faptului că „antidiscriminarea” are cu adevărat un caracter orwellian. Aceasta realizează exact opusul a ceea ce pretinde a face, compromite libertatea personală și economică și se folosește de o retorică inofensivă pentru a camufla o perspectivă cu adevărat totalitară asupra societății.

După cum experiența istorică o arată, egalitatea se află întotdeauna, într-o anumită măsură, în contradicție cu libertatea, iar o societate poate fi liberă numai dacă un anumit grad de inegalitate este acceptat. Într-un anume sens, așadar, politicile „egalitariste” actuale din lumea occidentală par a fi o strategie de reanimare a socialismului sub un alt nume.