Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinismului, dogma fundamentală a credinței creștine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a comuniunii sufletelor. În noaptea Învierii, creștinii se bucură de o stare harică deosebită, de o părtășie specială cu semenii și cu Dumnezeu. Putem vorbi de o țâșnire deplină a vieții dumnezeiești în sufletul nostru, în existenta noastră creștină.
Pe de o parte, această bucurie amestecată cu o uimire desăvârșită o putem percepe cel mai bine privind cu atenție la trei dintre icoanele ortodoxiei și anume cele care se numesc „Coborârea de pe Cruce", „Plângerea de Îngropare" și „Învierea Domnului”. De ce aceasta? Pentru că nu putem înțelege deplin bucuria ucenicilor fără a cunoaște drama lor, fără a pătrunde în atmosfera acelor zile întunecate, când „mirele s-a luat de la ei" (Matei 9, 15). Pe de altă parte, Învierea este bucuria sufletului care nu e nici trecătoare, nici ne-deplină. E bucuria prin excelență, pentru că e bucuria eternă și deplină. De aceea, în noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să fie singur nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate față de biruirea morții.
Așa cum încearcă să ne transmită și cele trei icoane amintite, omenirea se afla în momentul așteptării a ceea ce avea să se întâmple: răstignirea, moartea pe cruce și învierea. O așteptare în întuneric și o așteptare în lumină. În întuneric, pentru că Domnul Iisus Hristos se coboară în adâncimile întunericului, unde dă de Adam și Eva, pe care îi ia de mână și îi ridică la lumină, la viața veșnică și, odată cu ei ne cheamă și pe noi la îndumnezeire. La lumină, pentru că așa cum ne spun teologii Bisericii, Hristos nu este singur, comuniunea Sfintei Treimi nu a încetat niciodată și El nu a fost abandonat, cum nici omenirea, de altfel fiind permanent supravegheată de pronia divină. Și atunci ca și acum, lipsa credinței, golul sufletesc, absența, tăcerea, întunericul, abandonul par a fi mai degrabă a fi doar niște stări spirituale, niște percepții subiective, care sunt diferite de stările ființei întemeiate pe temelie divină, pe Învierea lui Hristos, o gândire bazată pe iubirea de Dumnezeu și pe harul Duhului Sfânt. De-fapt, iubirea este cheia misticului la ceea ce mintea omenească nu poate raționa, nu poate gândi, nu poate înțelege. Icoana crucii la ale cărei picioare se afla Maica Domnului și Apostolul Ioan nu semnifică decât imaginea cuiva care pare plecat, dar altfel, prin transfigurare.
Învățătura centrală și pivotul de susținere a religiei creștine este, fără îndoială, Învierea Domnului. De aceea, Apostolul Pavel spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră" (I Cor. 15, 14). Fără Înviere n-ar fi fost nici biserică, nici altar, nici preoți, nici credință, iar botezul nu ar fi avut nici o semnificație.
Mare taină este această dogmă, cu greu se poate pătrunde în înțelesurile adânci ale Învierii. „Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit. (Fapte 4, 19-20), așa le răspundea apostolii membrilor tribunalului evreiesc de atunci. Cu greu au înțeles ucenicii lui Hristos, deși, unii dintre aceștia au fost martori oculari la eveniment. Cu o și mai mare greutate au pătruns în tainele dogmei cei care au primit darul iubirii și au văzut Învierea cu „ochii credinței”.
Majoritatea creștinilor acceptă taina Învierii, l-au primit pe Iisus ca mântuitor personal, dar puțini sunt cei care și viețuiesc creștinește, care îl iau drept model în viață pe Hristos. În schimb, sunt mulți oameni care nu acceptă adevărurile Învierii, iar unii dintre aceștia, în special iudeii, nici nu vor să comunice pe această temă.
Or, Învierea este, fără doar și poate, un fapt istoric, real și irevocabil, o siguranță absolută a creștinilor că Iisus a murit, luând cu el păcatele lumii, a înviat și este în Ceruri de-a dreapta Tatălui. Învierea devenind temelia de nezdruncinat, piatra de temelie a unei noi concepții despre lume și viață, sâmburele viu din care s-a născut uriașul copac al creștinătății în lume. Redescoperirea și retrăirea de către fiecare generație de oameni a acestui fapt colosal și irevocabil al Învierii Domnului explică durata creștinătății de acum două mii de ani și până astăzi și care va dura până la sfârșitul veacurilor.
Dar Învierea Domnului nu este numai un adevăr irevocabil. El este totodată „un semn al semnelor lui Dumnezeu", tot atât de real în fața lumii întregi. Cu alte cuvinte, Învierea este semnul puternic, evident și clar pentru toți, că Dumnezeu cel viu a intervenit în iconomia și istoria omenirii.
Învierea Domnului este modelul și forța învierii tuturor oamenilor, la a doua venire a Sa: „Eu sunt Învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan. 11, 25). Învierea face referiri nu numai la ființa umană, ci este vorba de toată creația lui Dumnezeu: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este” (Apocalipsa 21, 1).
Așadar, Învierea Domnului este, prin excelență, acela al îndumnezeirii naturii noastre omenești și al participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, mai presus de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor Sfinți Părinți ai Bisericii nu e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăției Cerurilor, o transfigurare anticipată”. Este acel „față către față” îndreptat spre eternitate, când „Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu".
Hristos a Înviat!
ÎNVIEREA DOMNULUI - CHEMAREA LA ÎNDUMNEZEIRE
Chemarea la desăvârșirea spirituală nu se adresează unor persoane deosebite, nici unora, nici altora, ci tuturor oamenilor. Din păcate, sunt oameni care cred că îndemnul la desăvârșire, la sfințenie nu este pentru ei, ci pentru niște oameni aleși de Dumnezeu. Ori Domnul Iisus Hristos a venit în lume, tocmai pentru acest lucru, ca fiecare om să aibă posibilitatea de a accede la desăvârșire duhovnicească și la mântuirea personală a sufletului. Dumnezeu dorește ca orice om să ajungă la cunoașterea Sa și să se mântuiască. Omul modern al zilelor noastre, din păcate, nu își mai întemeiază propria-i ființă pe temelia divină, pe poruncile dumnezeiești, pe porunca Mântuitorului, ci își întemeiază propria-i ființare pe sine și pe încredințările, părerile și forțele proprii.
Biserica lui Hristos este îngrijorată și mâhnită de lipsa sfințeniei la început de mileniu. Dar acest gust amar al Bisericii ce relevă viciile și păcatele evidente ale epocii în care trăim, dar nu și virtuțile ascunse, ar putea fi nedrept. Crima, violența, minciuna, nedreptățile de tot felul au fost întotdeauna mult mai vizibile, mai agresiv prezente, decât smerenia, milostivirea, dreptatea, adevărul, iubirea acelora pe care Biserica ii considera sfinți. Pe aceștia nu-i vedem dominând tiranic, îndoctrinați de o propagandă ostentativă, mincinoasă. Ei nu se arată în lumina reflectoarelor, nu-și fac reclamă și publicitate. De aceea, credem că despre sfințenie putem spune ceea ce Sfântul Apostol Pavel afirma despre iubire - virtutea esențială a sfințeniei: „Ea nu se laudă, nu se umflă de mândrie ... ea toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le îndură" (I Corinteni 12, 4-7).
Sfântul nu este un supraom; este o ființă liturgică și în același timp comunitară, în ciuda afișării autismului său motivat. Sfântul este mai degrabă „un scafandru ascetic" care explorează necontenit adâncurile pentru a dobândi piscurile. De altminteri, aurul cel mai pur se ascunde la mari adâncimi. Prin rugăciunea sa, sfântul întreține o relație directă și personală cu Dumnezeu, dar, în același timp, conlucrează la mântuirea semenilor, căci rugăciunea lui este altruistă (el se roagă pentru toți oamenii) și dragostea pe care o dobândește ca dar îl dezbracă de orice pornire egoistă sau individualistă. Sfântul este un om simplu, sincer, de o modestie rară, care se comportă în mod firesc, în mod natural. Sfinții, spune gânditorul creștin Petre Tutea, sunt singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioră în fața morții. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Iar, părintele Arsenie Boca spunea că nu există un biruitor mai mare pe pământ, decât acela care se biruiește pe sine și domnește asupra patimilor sale. De altfel, succesul victoriei asupra patimilor tale nu stă în lupta ta propriu-zisă, ci în iubirea și harul lui Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc spunea: „tipic, tipic și la inimă nimic”, adică lucrarea duhovnicească fără iubirea de Dumnezeu și de aproapele nostru, nu aduce biruință.
Cine poate deveni sfânt? Orice creștin, care este angajat și implicat în mod conștient și responsabil în planul mântuirii personale, este chemat la sfințenie. Dar pentru a ajunge la sfințenie e nevoie de multă lucrare, multă osteneală, multă rugăciune, multă pocăință... Din fericire, orice om de pe acest pământ poate deveni sfânt. Este nevoie de voință, determinare și implicare. Cum pot deveni sfânt? Această cuvioasă întrebare se naște în chip firesc în mintea fiecărui creștin, ca o urmare a simțământului de șubrezenie și de stricăciune a firii omenești și ca o rămășiță plină de avânt către adevăr și dreptate, sădită în ea dintru început. Orice om care crede în Dumnezeu și în răsplata vieții veșnice se întâlnește fără voia lui cu un gând care îl întreabă: cum să devin sfânt?
„Nu există, frații mei, mai mare binecuvântare, mai mare dar de la Dumnezeu, decât faptul de a ne fi adus la viața monahală. Nu există o vrednicie mai mare, decât aceea de a ajunge omul la sfințenie. Deoarece sfințenia și sfântul sunt exact ceea ce este Dumnezeu. De aceea, pe noi, monahii, Dumnezeu-Cuvântul ne‑a învățat modul in care se face unirea între om și Dumnezeu”, ne spune arhimandritul Efrem. Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate și iluminat mistic de către Sfânta Treime.
„Mulți monahi și fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de voință care acționează în om, și nu știu faptul că noi suntem influențați de trei voințe: cea dintâi este desăvârșita și mântuitoarea voință a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră voință umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici mântuitoare. Iar a treia voință, cea a vrăjmașului îl învață pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de dragul virtuții în sine și nu de dragul lui Hristos”, ne învață Părintele Efrem.
Fiecare dintre noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare și neascultare de Dumnezeu. Fiecare din noi, experimentăm prin propria viață sentimentul izgonirii din Rai. Și aceasta o face, zi de zi și ceas de ceas, fie prin îndulcirea cu feluritele păcate lumești, fie prin îndeplinirea permanentă a voii noastre fără a ține cont de glasul vocii interioare prin care ne vorbește Dumnezeu, fie prin întinarea cugetărilor, sentimentelor și a faptelor noastre. Orice om de pe această planetă, își pune problema sfințeniei cel puțin o dată în viață. Cum este să devii sfânt? Omul poate ajunge la sfințenie? Sfințenia e o cale frumoasă, dar tot pe atât de grea și nu este pentru oricine, numai pentru cei aleși de El. De-a lungul istoriei creștinismului, au fost nenumărate persoane, fie bărbați, fie femei, care au demonstrat prin trăirea lor plină de râvnă că este posibilă atingerea sfințeniei, dar după multe nevoințe sufletești și trupești.
Coborârea omului sub toată zidirea lui Dumnezeu - aceasta este cheia de descifrare a sensului vieții, de înțelegere a principiilor existențiale și de viață ale omului. Acesta este Hristos! Omul care își plânge păcatele în fiecare zi, care moare și înviază zilnic, care știe să se bucure de lucrurile cele mici și fără importanță, care se bucură cu cel ce se bucură și care plânge cu cel ce plânge, care se consideră sub toată zidirea lui Dumnezeu, unul ca acesta a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină.
Chemarea omului la sfințenie, la îndumnezeire este cel mai firesc dintre lucruri, el înseamnă o revenire la sine și totodată la rațiunile lui Dumnezeu. Omul se întoarce la autenticul său sens, renunțând la dependențele care îl țin departe de el. Fiindcă Adam a fost creat altfel, și natura de asemenea, dar o dată cu evenimentul tragic al căderii în păcatul strămoșesc, totul s-a modificat. Prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat să redobândească starea paradisiacă de dinainte de cădere, și chiar mai mult decât atât, îndumnezeirea. Dar aceasta presupune lupta. Lepădarea de lume se propune ca o depărtare, ca o luare de distanță față de ceea ce definește lumea, adică față de patimile în întregimea lor și de gândurile care premerg împlinirii acestor patimi, dar și față de oameni (chiar și rudele trebuie ținute la distanță dacă nu merg pe calea lui Dumnezeu), ceea ce totodată reprezintă și o întoarcere la sine, sau mai bine zis o continuare a întoarcerii care a avut deja loc prin conștientizarea dependenței de păcat și prin căință. Prin distanță nu trebuie să se înțeleagă ceva spațial, chiar dacă această formă de retragere în pustietățile cele mai aspre constituie de cele mai multe ori forma văzută a acestei depărtări, pentru că „depărtare numesc nu ieșirea din ea cu trupul, ci depărtarea de lucrurile lumii [...] odihnirea sau golirea cugetării de lucrurile lumii”. Dorința este neîndoielnic aceea de a ajunge la dragoste, în tărâmul anunțat de laconica apoftegmă: „Pe cel în care s-a sălășluit iubirea lui Dumnezeu, nimic din lumea aceasta nu-l mai poate despărți de Dumnezeu”. De aceea, lepădarea de lume reprezintă într-un fel, chiar convertirea, întoarcerea, încercarea de a ajunge la piscul dragostei printr-o „strădanie statornică a voinței întoarsă către Dumnezeu”.
Iată, de pildă, pentru a înțelege cum se comportă sfinții între ei, vă prezint întâlnirea dintre sfinții Paisie și Iustin. La ieșirea din temniță, Părintele Iustin Pârvu a mers acasă, la mănăstire, căci aceea era adevărata casă. A mers la mănăstirea Sihăstria, la duhovnicul Paisie Olaru. Iată secvența mai jos, povestită de Părintele Iustin Pârvu: ”Am stat la rând o jumătate de zi, fără să spun nimic cine sunt, și am așteptat până ce-mi venea rândul acolo; eram cam prăpădit, vai de capul meu! Când deodată, a ieșit el la mine la ușă. S-a uitat la mine așa lung, m-am ridicat și eu de pe scăunel, acolo, și m-a îmbrățișat bătrânul: „Vii de departe, nu? Vii de departe... Hai în chilie”. Și am stat în sfârșit de vorbă cu el și mi-a rămas duhovnic o perioadă de timp”. Iată, cum petrec sfinții între ei: cu simplitate, cu smerenie, cu blândețe, cu iubire, cu bucurie duhovnicească.
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
(Normal, scrie în plin zbor
Știe că'i călător
Animat de'al sfințeniei dor!)
Hristos a Inviat, frate comandor zburător!
FdFwGztw1KezkRNuB5hwYvercXKwf9KG1gyMCxDMh8GSi1EV
STrNwKdyJ7kJahM2l/ && https://www.facebook.com/100014326395458/posts/pfbid0g
1Xi4mcWphBBdXP6uYehQvmpjqFGyTouUtZUqBhtGMJsDifa3q
kLbHMyJv48hMuol/