Drama Academiei

Motto: "Gândiți-vă că puricele, evaziv, absent și provizoriu, mai trăiește și după ce limba latină, în care i s-a zis pulex, a murit.”

Tot așa și Academia Română, care a supraviețuit după două cataclisme. Primul a avut loc după lovitura de stat din 23 august 1944. Mai exact, după decretul nr. 76 de "transformare a Academiei Române în instituție de stat, cu denumirea de Academia Republicii Populare Române”, publicat în Monitorul Oficial din 9 iunie 1948.

A urmat apoi decretul prezidențial publicat în Monitorul Oficial nr.186, din 13 august 1948, în care "sunt numiți membrii titulari activi ai Academiei Republicii Populare Române”. Printre personalități care își regăseau locul pe bună dreptate în aula "celui mai înalt for științific și cultural”, Mihai Sadoveanu, C.I. Parhon, George Călinescu, Grigore Moisil, Alexandru Rosetti, George Enescu, Victor Eftimiu au apărut și "oamenii noi” asemenea lui Barbu Lăzăreanu- Baruch Lazarovici (conform Dicționarului membrilor Academiei Române).

Acesta devenea prin același decret directorul Bibliotecii Academiei și primea un loc în prezidiu, deși nu și-a încheiat studiile liceale. Îl înlocuia pe Ion Nistor, doctor în filosofie al Universității din Viena (1909) și membru al Academiei Române din 1915, care a fost "încărcat” într-o dubă în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, alături de alți peste 100 de academicieni, și cărat la Sighet unde a petrecut  cinci ani și trei luni fără a fi judecat vreodată. Numele celor care au fost duși la pușcărie în acea noapte sunt înscrise pe placa de marmură ce se găsește sub scara care duce la etajul întâi al clădirii din Calea Victoriei, în locul strâmt și meschin denumit "muzeul Academiei Române”.

În jurnalul său, intitulat "Amintiri din închisoare”, Ion Nistor povestește cum a fost trezit noaptea de soție, care îl prevenea că bate cineva în ușă: "am întrebat: cine bate? Mi s-a răspuns: Poliția! Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în camera unde dormeau nepotul meu Vlăstar si nepoata mea Ileana. Nevastă-mea îngrozită înlemnise lângă patul meu. Unul dintre agenții de poliție îmi prezentă ordinul prin care eram chemat la Prefectura de Poliție pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat și sa îi urmez.” L-au ținut o noapte în subsolul Ministerului de Interne, iar a doua zi, împreună cu alți arestați au fost urcați în camioane dube și trambalați prin toată țara zile în șir, fără să li se comunice destinația. Unii nici nu au mai ajuns să afle…

După cinci ani și trei luni de chin, Ion Nistor a fost pus în libertate și trimis acasă cu trei lei în buzunar. Nu mai avea casă, soția i se prăpădise în chinuri groaznice și a fost nevoit să mai aștepte un an până i s-a aprobat o pensie de 518 lei pentru 37 de ani în câmpul muncii. "După câte știu s-au dat pensii de merit până la 2000 de lei lunar, unora dintre foștii mei colegi în cariera didactică. Eu nu m-am învrednicit de această favoare, pe care nici nu am solicitat-o. Se vede că activitatea mea didactică, ca profesor universitar, ca rector al Universității, ca membru al Academiei Române și ca autor a numeroase publicații istorice, ca autor a cinci volume de documente din colecția Hurmuzachi, publicate de Academie, ca întemeietor și director al revistei beletristice "Junimea literară” 1904-1938, și al Buletinului Institutului de Istorie și Limbă "Codrii Cosminului”, 10 volume care se găsesc în toate bibliotecile mari din străinătate, n-au fost luate în considerare la acordarea pensiilor de merit. Și cu drept cuvânt! Fiindcă activitatea și meritele mele literare și științifice n-au fost considerate de mine ca merit, ci ca o sfântă datorie a vieții mele de om de litere!”

Astăzi, domnul Ion Nistor îl privește din fotografia agățată pe peretele din holul Bibliotecii Academiei Române pe cel care i-a luat locul, tovarășul Barbu Lăzăreanu, colaborator la ziarul "L’Humanité” și rector al universității muncitorești, care a pus sub lacăt ziarele, revistele și cărțile avangardei românești dintre cele două războaie mondiale..

Al doilea cataclism s-a produs după decembrie 1989. După executarea cuplului Ceaușescu, Academia, redevenită Academia Română, dar rămasă, până de curând, "cel mai înalt for științific și cultural” s-a grăbit să-i dea afară pe "tovarășul” și pe "tovarășa”, conform statutului, pentru că au fost condamnați de un tribunal și nu pentru că au intrat fraudulos pe băncile din aulă, împinși înăuntru de servilul Ioan Ursu, al cărui monument funerar domină astăzi parcela academicienilor din cimitirul Bellu. "Sic transit!”

Decretul prezidențial din august 1948 preciza că academicieni numiți vor putea completa locurile din Academie prin alegeri, conform statutului. "Somitățile”, ținute  la mare preț de comuniști, și-au pregătit tinerii colaboratori ca să le ia "dinastic” locul, iar astăzi, ajunși la vârsta senectuții, părăsesc această lume și după ei sosește generația "woke”, promovată de un propagandist care lăuda realizările epocii Ceaușescu în revistele pentru străinătate, președintele Ioan-Aurel Pop și un colaborator al Securității cu nume de cod "Negulescu II”, vicepreședintele Mircea Dumitru. Un propagandist și, după moda nouă, un avertizor de integritate conduc astăzi Academia Română.

Academia - Un Simbol

De vreo câțiva ani, nu mulți, Academia Română a intrat în era digitală și și-a schimbat site-ul. Și prezentarea: Academia Română a devenit, în primul rând un simbol (semn, imagine care reprezintă indirect, în mod convențional, un obiect, o ființă, o noțiune, o idee) al spiritualității și abia apoi un forum (adunare, colocviu, instanță) al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale. Adică a devenit o idee abstractă în locul unei adunări de înțelepți, oameni de știință și artiști recunoscuți, consacrați, care să vegheze și să discute despre prezervarea culturii, educației, științei, despre păstrarea și perpetuarea spiritualității românești.

Multe s-au schimbat în Academia Română de când la conducere ei a fost ales Ioan -Aurel Pop. O alegere controversată, într-un moment în care profesorul și istoricul de la Cluj părea pregătit de forțe care nu aveau nimic a face cu intelectualitatea, cultura, pentru a deveni candidatul ideal și independent la președinția României. Trăncăneala tipic românească a devoalat prematur planul.

De când am descoperit că în cuvinte mă pot exprima la fel de bine ca în desen, mi-am folosit simțul de observație, care m-a ajutat atât de mult în cariera mea de artist, ca să îmi portretizez contemporanii.

Poate pentru a înțelege ce reprezintă Academia Română astăzi, ar trebui să-i fac portretul președintelui Ioan-Aurel Pop. Cu atât mai mult cu cât există o mare discrepanță între imaginea lui publică și cea pe care o proiectează în fața colegilor săi academicieni . "Intelectualul” subțire, istoricul patriot înflăcărat este de fapt un personaj chinuit de complexe, care pare ca îl urmăresc de undeva din trecutul său de student de provincie, și de boala insidioasă care îl macină.

E obsedat de putere și a interzis oricui să se exprime în numele Academiei Române. Pe cât e de slab și fragil pe atât de aprig își ridică glasul pițigăiat ca să se stropșească la bătrânii academicieni din aulă. Cu o totală lipsă de respect îi reduce la tăcere. E obsedat de tinerețe, cu atât mai mult cu cât simte că îi trece timpul. Am aflat acum, după șapte luni de la data când am depus dosarele cu propuneri de noi membri pentru Secția de Arte, Arhitectură și Audiovizual, că nu se mai primesc în Academie candidații care au depășit vârsta de 70 de ani! M-a "informat” despre asta doamna Sabina Ispas, președinta secției, care conduce la 83 de ani și Institutul de Etnografie. Vor rămâne astfel în afara Academiei pictorii Constantin Flondor, Ștefan Câlția,  Sorin Ilfoveanu, sculptorul Mihai Buculei și Vladimir Cosma, marele compozitor de la Paris, în timp ce graficianul Mircia Dumitrescu tocmai a fost confirmat titular. Cine îl cunoaște? Studenții de la Academia de Artă? A alergat ca disperatul să-și facă cinci expoziții într-un an pentru această titulatură. Asta îl face mai valoros decât Corneliu Baba, care a murit membru corespondent sau decât Nicolae Grigorescu, care a fost numai membru de onoare?

Prin toți porii, Ioan-Aurel Pop lasă să se înțeleagă că vine dintr-un oraș cosmopolit, Clujul, unde se face cultură și nu politichie ca la București. A promovat atâția clujeni în Academie, încât ar trebui să mutăm sediul în Ardeal ca să nu-i mai chinuim pe colegii noștri de acolo cu naveta. E obsedat de criteriile de valoare de modă americană. Numărul de citări din publicațiile de specialitate este mai important decât știința sau competența.

După ce l-a propulsat în Academie pe "tânărul” Daniel-Ovidiu David, cel cu cipurile implantate pentru inteligență, la ultima adunare generală Pop a încercat să o strecoare pe scriitoare Marta Vartic Petreu, tot de la Cluj, care scria că gura lui Dumnezeu pute și românii trebuie să uite de unde își trag rădăcinile și să aspire să se contopească într-o iluzorie massă europeană. Când a văzut câtă rumoare a stârnit această candidatură, patriotul Pop a recurs la un șiretlic prin care încerca să profite de lașitatea intelectualului român: a supus la vot discutarea propunerii. Numai patru mâini sau ridicat împotrivă, dar, la votul secret Marta Vartic Petreu a fost respinsă. Zadarnic a încercat Ioan-Aurel Pop să închidă gura celor care s-au exprimat împotriva candidaturii strigând ca disperatul: "Vorbiți trei minute! Ați depășit timpul!” Mai ceva ca în Parlamentul European. Ce timpuri trăim! E curios cum se propovăduiește libertatea omului de a fi pe rând bărbat sau femeie, sau găină, sau câine, dar se limitează, pe ceas, libertatea de exprimare!

Academia Romana se dorește a fi "apolitică”. De aceea nu a fost primit Dinu Săraru, considerat a fi "prea ceaușist”, deși a contribuit la "rezistența prin cultură” în cei mai negrii ani ai "Epocii de Aur” prin activitatea lui la Teatrul Mic. Astăzi însă Ioan-Aurel Pop împinge în academie toți "progresiștii” recunoscuți pentru activitatea lor continuă de deznaționalizare a românilor.

Academia Română este o sinecură bănoasă. Ar rămâne românii cu gura căscată să afle câți bani face conducerea Academiei atunci când cumulează funcții și indemnizații. Cheltuielile extravagante au îngropat independența Academiei. Cum poți să ai un punct de vedere, să fii luat în seamă când depinzi de bugetul țării?

Trebuie bani pentru construirea unei noi clădiri (în vechea aulă probabil academicienii de azi se simt cocoșați și sufocați de privirile înaintașilor lor), pentru întreținerea unei organigrame stufoase: sucursale, institute, personal administrativ etc. Academia încearcă să nu supere guvernanții momentului și de aceea punctele sale de vedere sunt comunicate discret. Intelectualii români nu l-au citit pe Mircea Eliade și sunt lași. Parcă se tem să nu fie aruncați în massa amorfă și pauperă a pensionarilor români.

Mircea Eliade scria  în "Criterion”, în 1934: „Ați văzut vreodată un intelectual în timpul unei crize politice sau unei prefaceri internaționale? Nu numai că e uluit și neinformat, asta încă nu ar fi o rușine prea mare. Dar e de-a-dreptul înspăimântat, e copleșit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbește, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic- și tremură pentru viața și libertatea lui ca cel de pe urmă sclav…

Dacă orice intelectual și-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, și mai ales pe cine reprezintă el - puțin i-ar păsa atunci de orice revoluție, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o națiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin țăranii sau proletarii ei - ci numai prin ce se gândește, se descoperă și se creează între hotarele ei… asta reprezintă intelectualii: lupta contra neantului, a morții; permanenta afirmare a geniului, virilității, puterii de creație a unei națiuni.”

EVZ