„Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta.”

Noapte geroasă de decembrie. Pe bolta cerească strălucesc nenumărate stele și într-o liniște ca aceasta pare că numărul lor a crescut la infinit și s au pironit în adâncimi mult mai mari. Unele sunt mari, luminoase, altele de abia se pot vedea cu ochiul. Un număr imens de planete, mari și mici pe care omul cu spiritul său neliniștit se forțează să le pătrundă taina.

Această noapte, în care zăpada scârțâie sub picioare și sclipirea i se revarsă cu putere în lumina felinarelor ca și cum o mână generoasă ar presăra din belșug praf de diamante, ascunde o taină: taina cea mare. Este o noapte sfântă, pentru că iată Fecioara Maria, obosită, tristă, îndurerată, căreia îi venise sorocul că nască pe pruncul ei, dar nu avea unde, bătuse din poartă în poartă, la fiecare ușă și nimeni, dar nimeni nu îi răspundea, toată lumea dormea. În cele din urmă, i se spune că ar putea să nască într-o peșteră unde erau adăpostite niște animale. Fecioara Maria era supărată și din motivul că nu avea scutece și hăinuțe pentru pruncul Iisus. Pruncul se naște așa cum a prorocit Isaia  și este pus în ieslea animalelor. În această noapte, omenirea prin Fecioara Maria, natura, universul întreg și animalele din peșteră se înfrățesc într-o lucrare divină: nașterea pruncului. Dimineață, când deja s-a făcut ziuă, pruncul Iisus este întâmpinat de glasuri voioase de copii și de câteva femei milostive, care au adus scutece și hăinuțe, invitându-o pe Fecioara Maria cu pruncul în sat.

În aceste zile de sărbătoare, gândul nostru se îndreaptă cucernic spre noaptea adâncă și tainică de acum peste două mii de ani care s a coborât deasupra Betleemului… Dormitau toți, chiar și călătorii obosiți, veniți pentru recensământ la locul lor natal. Dormeau toți, doar păstorii așteptau cu nerăbdare zorile…

Deodată, de undeva de deasupra lor, cerul este străpuns de fâșii albastre de lumină care, coborând spre păstori, îi orbesc cu strălucirea. Steaua inteligentă și strălucitoare îi călăuzește pe cei trei magi persani spre Betleem, care aduc daruri ( aur, smirnă, tămâie) Pruncului Iisus. Ei încep să distingă din ce în ce mai mult contururile și rămân înmărmuriți la auzul divinei cântări: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire!” .

Cu uimire și frică de neînțeles păstorii privesc la minunatele vedenii și aud glasul: „Bucurați vă, astăzi s a născut Hristos Domnul, Mântuitorul lumii! Mergeți și vă închinați Lui…” . Vedeniile dispar încet, iar cântarea minunată se aude din ce în ce mai departe, încercând deslușirea tainei din cetatea lui David numită Betleem…

Întâmpinați-L pe Împărat!

Timpul în care oamenii așteptau cu atâta sete și putere venirea Mântuitorului a trecut de mult. Atunci s a deschis cerul și ni s a arătat lumina. În peștera din Betleem s-a zămislit mântuirea și steaua călăuzitoare a lumii, Dumnezeu coborând între oameni spre a uni cerul cu pământul.

În momentul apariției lui Hristos pe pământ, stăpânirea întregii lumi era concentrată aproape toată în mâna Imperiului Roman. El se întindea de la Rin, Dunăre, Marea Neagră, Munții Caucaz și Marea Caspică în partea de nord, până la Oceanul Atlantic înspre apus și până la Eufrat înspre răsărit. Atât popoarele din cuprinsul Imperiului Roman cât și cele din afara lui erau păgâne. Noi, astăzi celebrăm Crăciunul ca una dintre cele mai mari sărbători ale creștinismului.

Nașterea Domnului ni-L descoperă pe Hristos  Mântuitorul

Așa cum arheologia poate aduce dovezi că pe locul unui oraș au existat alte așezări sau există și astăzi, etimologia poate demonstra că un cuvânt are mai multe sensuri și în spatele lui se află un popor, iar teologia poate argumenta că Dumnezeu există în Cuvânt. În cercetarea limbii române, există cel puțin trei teorii în ce privește semnificația cuvântului Crăciun. În primul rând, ar proveni din limba latină, din calatio, calatione, care înseamnă sărbătoare, apoi, din limba slavă, din crăciun, caraciun, care înseamnă a omorî, a ucide și, nu în ultimul rând, din limba tracă, din etimonul crăciun,  având sensul de buturugă.

Sărbătoarea Nașterii Domnului are în centrul ei adevărul că Hristos s-a făcut om pentru ca acesta din urmă să devină unicul Fiu al lui Dumnezeu. În această mare zi de praznic, Biserica ne îndeamnă să regăsim și să păstrăm cu sfințenie veșmântul de fii ai lui Dumnezeu. Acest lucru implică recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, a Bisericii ca mamă și a noastră ca fii ai Tatălui Ceresc în Biserica lui Hristos. Îmbrăcat cu puterea lui Hristos, care-l „zidește cu totul din nou” , omul își continuă drumul prin valurile vieții. Și, din păcate, acestea nu sunt mai puțin agitate, mai ales în zilele noastre, dar omul, înveșmântat cu puterea lui Hristos, răzbate cu mai multă răbdare, cu mai multă credință, cu mai multă putere.

Cu toate acestea, oamenii zilelor noastre nu vor să înțeleagă adevăratul sens al Praznicului Nașterii Domnului Iisus Hristos. Așa se face că sunt destui creștini care sărbătoresc Nașterea Domnului fără Iisus, o Bobotează fără agheasmă, un Sfânt Ion fără Ioan și, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice și aburi etilici . Mai mult, sunt oameni și, în special, tineri care au transformat aceste obiceiuri într-un mod de viață. Or, Praznicul Nașterii Domnului, ca de altfel toate sărbătorile religioase, impune o anumită decență, modestie, simplitate, evlavie, o stare de spirit, dar mai ales un spirit de rugăciune și mulțumire Celui care S-a născut pentru mântuirea noastră.

De reținut faptul că Hristos vine și astăzi la noi în multe forme, ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor săraci, ale copiilor, ale văduvelor  și bătrânilor abandonați, ale bolnavilor singuri și întristați, ale celor flămânzi și fără adăpost. De aceea, mai ales acum, când în jurul nostru vedem atâta suferință și sărăcie, singurătate și neajutorare, să le aducem acestora, prin cuvânt și faptă, ajutor și un strop de bucurie, încurajare și speranță, o vorbă bună, un zâmbet, așa cum ne învață și Biblia, și Biserica.

De ce s-a întrupat Iisus Hristos?

De câte ori mai trebuie să se nască Pruncul Iisus, pentru ca omenire să înțeleagă faptul că Dumnezeu are un plan cu fiecare om de pe acest pământ, ca și pentru întreaga omenire. Dumnezeu trimite omenirii un prunc, unicul său Fiu, un Împărat, un Domn, un Mântuitor, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică . Încă din veșnicie se cunoaște faptul că a fost statornicit Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului și a omenirii. Sfântul Apostol Pavel surprinde acest adevăr atunci când spune: „Și cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup [...], a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” . Cu certitudine, numai crearea omului s-a mai bucurat de o așa mare atenție din partea lui Dumnezeu.

Prin trimiterea în lume a Pruncului Iisus, Dumnezeu nu urmărește altceva decât refacerea unității lăuntrice a ființei umane, pierdută prin pătrunderea în lume a păcatului, prin protopărinții noștri Adam și Eva. Păcatul a pătruns în sufletul omului prin punerea la îndoială a creditului divin: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Acum și aici a avut loc prima fisură în unitatea lăuntrică originară. Îndoiala este în ea însăși începutul dedublării, al duplicității, care în cele din urmă se va transforma în negație: „Nu veți muri!”  care va duce, în final, la tăgăduirea binelui unic, din care purcedem cu toții. Și, prin păcat, a venit în lume moartea pe care avea să o biruiască Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Iisus Hristos s-a întrupat pentru ca noi oamenii să-l putem înțelege mai bine pe Dumnezeu. De-a lungul istoriei omenirii, Dumnezeu s-a descoperit oamenilor treptat, prin diferite revelații. El este întipărirea perfectă a Tatălui. Întruparea Domnului a tăiat cursul istoriei în două: partea dinainte de Hristos și cea de după, care va dura până la sfârșitul veacurilor. De la Hristos înșirăm viața lumii și a noastră. Ce ne aduce și ce ne învață El? El ne aduce umilința. Nici casă, nici căldură, nici măcar liniștea odihnitoare a unui cămin. Umilința în pruncul din Betleem: numai cine frânge în el sabia trufiei poate să se plece spre figura blândă a lui Hristos, Mântuitorul lumii. El ne aduce smerenia, cine dorește să devină împărat, trebuie mai întâi să îmbrace haina servitorului a tot și a toate.

El ne aduce sărăcia și ne demonstrează că omul poate trăi în voia lui Dumnezeu în simplitate, în modestie, bucurându-se de lucrurile simple și mulțumindu-se cu ceea ce are. De la naștere și până la răstignire Hristos a trăit pe lume asemeni celui mai lipsit dintre oameni. El ne aduce iubirea și pacea. În ieslea Betleemului s a născut Prințul păcii, căci prin puterea și ajutorul Lui, noi putem birui toate lucrările diavolului. El aduce odihna sufletelor celor osteniți și împovărați.

Dar poate ieslea din Betleem să ne fie zidire? De la o iesle, de la un staul, putem noi învăța ceva? Astfel se vor grăbi să întrebe mulți, mai ales „atotștiutorii” și „învățații” acestui sfârșit de mileniu. Câtă tâlcuire adâncă în acest plan divin! O, iesle, sălaș dumnezeiesc!

Unde este Betleemul?

Câți înțeleg taina lui? Și câți dintre noi se ostenesc să pătrundă în adâncul ei? Și totuși taina Betleemului e neînțeleasă; în fața Lui omenirea de ieri ca și cea de azi a rămas nepăsătoare. Sărăcia și simplitatea, unice în felul lor până la El și după El, nu impresionează, nu mișcă, nu zguduie pe nimeni.

Deși se vorbește mereu, puțini sunt aceia care înțeleg această taină. Simbolic, staulul din Betleem e omenirea aceasta. Fiecare din noi suntem o iesle, iar sufletul nostru trebuie să fie un sălaș al dumnezeirii. Să ne gândim profund și să ne întrebăm: care dintre noi și câți putem fi cu adevărat o iesle a sălășluirii lui Dumnezeu?

Betleemul este și „stare” și „loc”. Mai mult decât un loc desemnat prin „aici” sau „acolo”, este o stare interioară. Omul încă aici de pe pământ poate să dobândească raiul pe care Dumnezeu l-a gătit celor aleși încă înainte de întemeierea lumii. Spre deosebire de rai, iadul este opera omului, este simțirea din care a fost alungat Dumnezeu, simțirea fără Dumnezeu sau ne-îndumnezeită . Și tot așa, dacă omul nu viețuiește în Dumnezeu, „iadul lui” poate să înceapă chiar de aici de pe pământ. Depinde de fiecare om cum își rânduiește viața. Deci, Betleemul se află în chip virtual înăuntrul tuturor.

Zadarnic Îl căutăm noi pe Hristos, dacă acesta nu S-a născut înăuntrul nostru, dacă nu L primim, mai întâi, pe Pruncul Iisus. Numai prin înțelegerea misterului nașterii Pruncului Iisus, omul poate afla rostul existenței sale pământești și ținta pe care trebuie să o urmeze, asemenea celor trei magi în căutarea Pruncului. Iisus s a născut într-o iesle săracă, în sălașul dobitoacelor, într-un context în care violența luase o amploare fără precedent.

Așadar, sărbătoarea Nașterii Domnului îl are în centrul atenției pe Pruncul Iisus care rămâne același azi, mâine și întotdeauna: izvor de viață, stâncă de reazim, balsam răcoritor, în dogoarea suferințelor și sprijinul care dă sens nașterii, vieții, dar și morții. Iar pe Pruncul Iisus nu-l mai căutați în Palestina, ci înăuntrul sufletelor voastre . Acolo este Betleemul.