Motto: „Puterea atrage naturile coruptibile. Puterea absolută atrage naturile absolut coruptibile. Acesta-i pericolul pe care-l reprezintă birocrația fortificată pentru populațiile supuse ei. Chiar și nepotismul electoral e preferabil, deoarece nivelurile sale de toleranță sunt mai scăzute și corupția poate fi curățată periodic. Birocrația fortificată poate fi atinsă rareori altfel decât prin recurgerea la violență. De aceea, păzea, când funcționarii și militarii își dau mâna!” (Codul, Bene Gesserit)

„Avem o Țară, o Datorie, o Misiune de luptă de îndeplinit,/ Dușmanii Țării, și ei să știe, că suntem stâncă de granit!” Din vremea armatei, mi-amintesc acest marș militar, pornit, întâmplător sau nu, dintr’un poem de Radu Gyr și instrumentat pe melodia partizanilor italieni, „Bella Ciao”. Bine, pe-atunci nu știam asta, dar îl cântam, totuși, mai mult sau mai puțin din inimă, în funcțe de starea de moment. Trebuie să recunosc, totuși, că îmi dădea un sentiment de forță, de apartenență la ceva măreț, chiar dacă rutina zilnică din ciclul de instrucție era intercalată cu o serie de mizerii, pe care doar cei care au făcut armata le cunosc. Astfel, se poate deduce că textul de față este destinat, în primul rând, românilor din structurile de forță ale României și politicienilor, mulți sau puțini, câți or mai fi ei nevirusați total.

Prin urmare, momentul 1989, care a fost pregătit mult timp pentru a părea spontan, ne-a prins pe toți într’o închisoare, fiecare în carcera ori în celula lui, mai mult sau mai puțin coclită, după puteri. Adierea pornită din aripa libertății ne-a atins atunci pe toți, cu un suflu ce anunța o furtună la care păpușarii nu s’au așteptat, neținând cont de faptul că ăst popor încă se mai adapă din harul divin al Duhului Sfânt. A fost de-ajuns, însă, ca planurile ticluite pentru România să nu le iasă, așa cum au vrut ei. Furtuna a fost temperată, folosindu-se mijloace specifice, cu care ar fi bine să fiți familiarizați deja, fie și doar din perspectiva autoapărării. Replica acestei furtuni a fost Fenomenul Piața Universității, culminând cu Marșul Alb și Drumul Crucii pentru Basarabia, din 1992, care au băgat în sperieți păpușărimea și a determinat mobilizarea tuturor resurselor acesteia pentru a se asigura că fenomenul nu mai poate fi repetat. De atunci, în România, în stradă, s’a mai ieșit masiv doar organizat, pentru interese străine de neamul românesc... sau, spontan, pentru a sărbători reușitele echipei naționale de fotbal. Ah! „Dar unde-i neaua de mai an?”

Revenind, în decembrie 1989 am crezut cu toții că am ieșit din închisoare, dar, de fapt ieșiserăm doar în curtea ei interioară, la o gură de aer. Unii, și-au încercat norocul peste hotare, unde auziseră ei că umblă câinii cu covrigi în coadă, realizând, treptat, că tot într’o închisoare au ajuns, doar că aici celulele și lanțurile erau nițel mai arătoase, unele chiar aurite. Cei care dețineau informațiile viabile, au profitat de ocazie și au acaparat, treptat, tot ce putea fi acaparat în țara asta. Ceilalți, și-au încercat fiecare norocul într’un joc în care zarurile fuseseră măsluite. Factorul extern, prin trădătorii de serviciu sau de conjunctură, au acaparat cele două pârghii ale puterii lumii globaliste, cea financiară și cea judiciară, îndeajuns pentru a pune șaua pe o țară căreia îi fuseseră deja virusate rădăcinile. Treptat, chiar și cei care s’au crezut șmecheri pe cai mari au început a constata că doar schimbaseră o închisoare cu alta, când unii dintre ei au început a fi plimbați cu cătușele prin buricul târgului, către stația terminus, dna-ul construit cu dedicație, ca parte a porției tot mai mărite de circ, consecutivă micșorării celei de pâine. Intuind pericolul, unii dintre ei au încercat să iasă din front, pentru a conserva ceea ce a mai rămas din avuția subtilizată a poporului. Cei care nu au putut fi (re)aduși pe calea dorită de păpușari, au sfârșit cu numele mânjite de scandaluri prefabricate și cariere distruse... sau plonjând în piscine goale... ori accidentați mortal de submarine pe platoul Bucegi.

Azi, pare-se că marea masă a poporului a devenit deja doar populație, urmare a mai mult de trei decenii de „democrație” (apropo, Ezra Pound spunea că „o democrație e o țară guvernată de evrei”, că tot îmi amintii de avertismentele lui Ioan Talpeș). Nu e loc de detalii, dar, aparent, experimentul social efectuat pe un popor înfometat a reușit, dacă  acesta a dat iama cu ochii închiși în capcana consumerismului deșănțat, pe credit, înlocuind mall-ul cu Biserica în Sfânta zi de Duminică... și nu numai. Aparent, doar, pentru că „Duhul încă lucrează în acest popor”, după cum spunea un monah, citat de un actual președinte de partid istoric. Marea parte a păstorilor turmei, spirituali sau laici, pare că au rătăcit nordul, fapt pentru care e nevoie de o recentrare axiologică întru o Românie a românilor, fie ei vorbitori de limba română, maghiară, țigănească, germană, rusă, albaneză, armeană, greacă... sau, mai nou, sinhala ori tamilă etc.

De final, cu ajutorul lui Dumnezeu, actualul sistem de pradă bazat pe „nepotism electoral” din România mai poate fi deturnat din drumul înspre cel al „birocrației fortificate” doar prin identificarea corectă a dușmanului, identificare care necesită o recunoaștere sinceră și dureroasă, dar stringentă, a vinovăției fiecăruia dintre noi. Apoi, târâș-grăpiș, ridicarea capului, îndreptarea coloanei vertebrale, truda ridicării din genunchi și urletul haitei ce-am fost... „Vom muri, dar vom fi liberi!” Pentru că lupul e animal nobil, care ucide de foame sau în apărare, nu la ordin sau de plăcere, ajutând la călirea turmei și la primenirea ei... Unii dintre voi au crezut că, domesticindu-se, devenind câini, vor ajunge la masa bogaților, uitând de foame... Veți fi ajuns, poate, dar... Cei care mai aveți niscai repere, ați constatat că vă transformați, încet, încet, în potăi jigărite, pentru că nu vă lasă inima să executați, să executați și să tot executați... și vă topiți d’a’n’picioarelea, de dor... Cei fără repere, v’ați transformat în dulăi obezi și miopi, lătrăi la ordin, cu creierele’necate’n osânză, nerealizând că masoneria e o monedă cu două fețe (vezi vopsirea zgurei în albastru, la turneul de la Madrid, din 2012, patronat de țârâiacu’ nost’), care se bat între ele, pe anumite nivele, dar care au același scop final. Bun. Și acum, băieți cu ochi albaștri, ce faceți?

Doamne ajută!

Dl. Sorin Gheorghe Suciu este autorul lucrării „Rost creștin în opera lui Vasile Voiculescu”, Editura Doxologia, Iași, 2022, și câștigător a două concursuri ActiveNews cu eseurile Sorin Suciu: (până mai) Avem o Țară! ESEUL Câștigător al Concursului ActiveNews de Sfintele Paști și Traducerea unui dialog imaginar dintre Gábor Bethlen și Iancu Avram. Sorin Suciu - CONCURSUL ACTIVENEWS