Am privit mereu acele vremuri cu nostalgie, dar și cu recunoștință, pentru că, printre altele, m-au făcut să fiu ceea ce sunt. Încercările grele ale vieții ne dau osatura a aceea ce suntem. După data de 16 decembrie, am fost în alarmă de luptă. Din data de 21 decembrie, am fost scoși din cazarmă și dispuși în formație de luptă, la hotarul unității militare, pentru a apăra depozitul de obuze și mortiere adăpostit acolo. Am dormit pe câmp și în corturi militare, cu spaima de moarte și entuziasmul libertății promise la televizor. Nu ne-am întors în cazarmă decât după Crăciun. Am fost acolo, și asta m-a călit și m-a înverșunat - a fost o lecție despre cum să nu te lași doborât de frică și dezamăgire. Realizările, succesul, trăirea hedonistă a clipei, sunt trecătoare și nu ne definesc. Ceea ce am construit și trăit după aceea a contat doar în măsura în care nu a fost contrazis scheletul care s-a blindat atunci. Unii dintre membri acelei generații s-au comportat la fel. Cei mai mulți, însă, și-au ajustat acea fundație osoasă, sub presiunea vremurilor. Iar cei de acum nu mai percep nici măcar sensul conceptelor de fundație, principii, libertate, încredere în viitor sau credință.   

Am citit mult despre natura acelor evenimente - că nu au fost decât expresia unei lovituri de stat, că entuziasmul și visul de libertate ale acelor clipe au fost confiscate, că am fost păcăliți de scenariștii unei resetări globale, că am fost niște păpuși pe tabla de șah a elitelor plutocrate. 

Este adevărat că Securitatea de atunci - principalul adversar al Revoluției din 1989 - și-a luat revanșa într-un mod magistral și aproape definitiv. Neo-securitatea a devenit ineluctabilă - este prezentă, mai mult sau mai puțin acoperit, în justiție, presă, politică, economie, educație, la butoanele întregului aparat de stat (nimeni nu poate deveni demnitar sau om politic important fără acordul prealabil și prelucrarea neo-securității). În mentalul colectiv, „trebuie” să colaborezi cu neo-securitatea, fie prin delațiune voluntară sau forțată, fie prin auto-cenzură asupra ceea ce spui și faci, fie prin teama de a nu fi ascultat sau dat în gât de cetățenii „responsabili”, eroii de după perdeaua de la fereastra proprie. 

La ora la care vorbim, lumea este dominată fără speranță de capitalismul de supraveghere, care înseamnă colaboarea strânsă, ca într-un binom, între serviciile secrete și corporațiile Big Tech, Pharma și Finance, totul cu sprijinul armatei americane, pentru a face din lume și din individ materia primă remodelabilă a acestui model economic și de organizare socio-politică (un amestec malefic între bolșevism și fascism). Omul a devenit editabil, remodelabil, influențabil ca o păpușă voodoo, și nimeni și nimic nu mai poate scăpa acestei condiționări.  

Dar, dincolo de aceste dubii sau realități plapabile, acele evenimente din 1989 au avut ceva revoluționar și mitic, ceva din care generațiile actuale de pokemoni și captivi fericiți ar putea învăța ceva, pentru binele lor. Oamenii au ieșit în stradă, sfidând tancurile și Securitatea comunistă, pentru a lupta contra totalitarismului, contra sărăciei (care era asezonată cu egalitatea în sărăcie, pentru a putea fi mai ușor digerată) și contra privilegiilor elitei comuniste. Oamenii au luptat atunci pentru libertatea de credință și de opinie, pentru libertatea de deplasare, pentru libertatea economică, pentru libertatea de a alege (inclusiv politic), pentru dreptul la educație, îngijirea sănătății și cultură, pentru identitate individuală, pentru casă, familie și viitor. 

Faceți un exercițiu mental, o comparație relativă la acele vemuri, acele evenimente și acei oameni:  

- cine mai luptă azi contra totalitarismului? 

- cine mai este deranjat azi de egalitatea în sărăcie și de privilegiile elitei neo-feudale?

- cine mai consideră azi libertatea de credință și conștiință atât de importantă încât să fie dispus să își pună în pericol măcar o fărâmă de confort (nu viața, așa cum au făcut cei din `89) pentru această libertate?

- cine mai consideră azi libertatea de circulație, libertatea opțiunii și libertatea economică mai importante decât siguranța proprie? de altfel, numai dacă ești naiv sau interesat (plătit, sponsorizat, subvenționat) nu observi că a vota altfel decât cer neo-feudalii și propaganda lor este un motiv de blam public și chiar de ostracizare; 

- cine mai dă doi bani pe dreptul la educație, la sănătate, la cultură și la identitate individuală, când elitele ne asigură că trăim într-o Românie normală și că turma este mai importantă decât individul? 

- in fine, cine mai dă o ceapă degerată pe casă, familie și viitor, când importantă, sfântă chiar, este trăirea hedonistă a clipei? 

A fost o Revoluție în 1989, și trebuie să o cinstim. Armata nu a fost toată de partea păpușarilor care au confiscat revoluția și au determinat baia de sânge care a întinat idealurile de atunci. În armată au fost și ostași, ca mine, care nu au avut nicio vină. Ei doar s-au aflat acolo, atunci, visând la libertate.  Niciun general, fie el chiar și premier interimar, nu are dreptul să își ceară scuze în numele meu. Eu sunt, de fapt, mândru că am fost în acea vâltoare - nu aș fi fost eu, cel ce sunt așa cum sunt, fără acea experiență de viața. 

Chiar dacă acea Revoluție nu ar fi existat, ar fi trebuit inventată și mitologizată, pentru că lumea în care trăim, o lume anchilozată de supușenia voluntară față de plutocrații care ne controlează prin vătafi proști, impostori și corupți, are nevoie de acele idealuri, are nevoie de trezire.